Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Întotdeauna, Poetul se numeşte Eminescu

Posted in Articole by Hopernicus on 17/03/2012

A intrat în lume cu un ţipăt,

ca noi toţi;

plângând,

ca noi toţi;

în inima iernii,

când Dumnezeu a hotărât din nou

să fie lumină şi cruce

 

Seara, la leagănul pruncului au venit ursitoarele. Prima ţinea în mâini un glob de aur şi, apropiindu-se, a aşezat globul in legănel, rostind cu glas de izvor:

– Îţi dăruiesc aur, pentru că vei fi rege.

Păşind ca prin vis, a înaintat  a doua , cu un glob de argint şi a rostit cu glasul vântului de primăvară:

– Îţi dăruiesc argint, căci vei fi copilul pădurii de argint.

Cu pas ezitant s-a apropiat a treia, purtând un trandafir roşu, cel mai roşu dintre trandafiri, în petalele căruia cânta o privighetoare. A privit pruncul cu tristeţe şi cu un glas de-abia auzit a rostit:

– Când petalele trandafirului vor cădea, privighetoarea va continua sa cânte între spini…

 

Anotimpurile au curs prin lunci şi poieni, miresme de tei şi tămâie, şi copilul creştea , ca noi toţi, dar către alt destin.

 

Într-zi, a cunoscut-o pe Sephora; i-a ieşit în cale brusc, cu părul ca un rug aprins şi ochii ca marea-n furtună; mergea dansând şi dansa mergând, iederă purtată de vânt. Braţele i se arcuiau ca ramurile de salcie , glasul era o şoaptă înălţată până la hohot, de râs sau de plâns, era în ea o nestăpânire, o fugă spre ceva , spre un undeva pe care doar ea îl presimţea.

Umblau amândoi cât era ziua de lungă, vorbind despre toate şi despre nimic, ca într-un vis fără început şi fără sfârsit. In serile de iunie, rezemaţi de câte o căpiţă, cu ochii pierduţi în luceafăr, se înfăşurau în tăceri lungi, pe care -după un timp – nu le mai împărţeau.

Din adâncul unei astfel de tăceri, şoapta Sephorei a ajuns până la el, obosită, ca şi cum ar fi străbătut ceruri :

– Ar trebui să te numeşti Hypherion.

– Hypherion ? De ce?

– Eşti la fel de frumos şi la fel de departe….

El a tăcut, ştiind că ea are dreptate…petalele trandafirului se scuturaseră şi privighetoarea cânta altfel, despre iubire şi moarte, despre  trisţete şi singurătate, depre năzuinţa lui doi înspre unu. La scăpăratul stelelor, turmele suiau dealul şi buciumul suna, anunţând despărţiri.

Într-o zi, Sephora a plecat. În el, cuvintele au început să se aşeze altfel, după rosturi numai de ele ştiute. Codrii albeau în depărtare şi spinii trandafirului se adânceau în carnea privighetorii, ţintindu-i inima. Steaua numită cu numele lui, numele pe care i-l dăruise Sephora, scânteia mai tare, de parcă ar fi vrut să se arunce in mare.

 

A plecat şi el, invăluit în miresmele de tei şi tămâie, lăsând în urmă codrii şi lacul lor albastru, a plecat să-şi piardă urma şi umbra în marile oraşe şi, poate, s-o regăsească pe Sephora.  Arcuirea salbatică a numelui ei ardea înalt pe fundalul întunecat al nopţii, din ce în ce mai înalt, pe măsură ce stelele căzătoare se înmulţeau. Unicornul a început să se intoarcă în vis; avea două aripi mari , albe, şi în lumina lor, singurătatea lui se îmblânzea. Ziua rătăcea prin oraşul mare şi aglomerat, privind chipuri parcă desprinse din ceaţă, oprindu-se să schimbe câteva vorbe cu vreun cunoscut, gândindu-se la marea din ochii Sephorei. Femeile il iubeau, căci umbra regalităţii lui se pogora asupra lor şi pentru un timp, mai lung, mai scurt, erau şi ele regine. Versul lui le recrea din spuma mării, moarte Afrodite readuse la o viaţă pe care n-o trăiseră niciodată.

Seara se retrăgea în camera mică şi rece, se aşeza in faţa unei coli, aprindea lumânarea, şi versul începea să se depene, în mirosul verde de brad care se ridica spre el din lemnul mesei , mirosul copilariei lui; universuri se năşteau şi piereau “în tot atâtea clipe”, se frângeau zboruri şi explodau planete, în spatele frunţii albite de nesomn alergau herghelii şi zvonuri de lupte, câteodată, cuprins de frică şi febră ştergea tot, cu mişcări furioase, în jurul lui mormanul de coli creştea , un munte de păsări care traversaseră oceanul în zbor, moarte în clipa atingerii ţărmului .

 

“Nemuritor şi rece”, Hypherion de sus asista impasibil la zbuciumul acestui alter-ego al său, ştiind că oamenii, ca şi imperiile, se nasc şi mor, iar el trebuie să rămână “oriunde ar apune”, căci e “din forma cea dintâi”, e “veşnica minune”. Trecuse timpul când se rugase să piardă nemurirea, în schimbul unei ore de iubire.

 

S-a trezit într-o dimineaţă ştiind că Sephora nu mai este…se stinsese rugul părului ei şi vuietul mării in priviri….spinii erau foarte aproape de inimă , şi alţi trandafiri creşteau din picăturile de sânge…învăţa să moară, puţin câte puţin, ştiind acum că podoaba numită “kosmos” a fost dintru-nceput creată in forma crucii.

Spinii au atins inima şi vântul a purtat peste lume ultimul tril al privighetorii, purtându-l până în luceafăr, într-o răcliţă de aur şi argint, înăuntrul căreia strălucea un trandafir roşu, cel mai roşu dintre trandafiri….de-atunci, Poetul se numeşte, întotdeauna, Eminescu.

 

 

desen CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

autor Anca Tănase

Anunțuri

Comentarii închise la Întotdeauna, Poetul se numeşte Eminescu

%d blogeri au apreciat asta: