Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Fir-ai al naibii, domnule Tănase Vasilescu Lumânăraru !

Posted in Proză by Hopernicus on 19/10/2012

 

Calmul englezesc? Mofturi! Calmul suedez mi se pare o stare de fapt care chiar ar merita să intre în folclorul internaţional. El depăşeşte perimetrul gărzii palatului regal unde prin gesturi mici, însoţite uneori de un zâmbet, militarii afişează – în limitele unui regulament probabil mai puţin rigid decât în restul lumii – o atitudine sobră dar în care amabilitatea nu este interzisă. Calmul suedez este nerezervat elitelor, uşor recognoscibil, cu personalitate, fără echivoc, un adevărat atentat la capacitatea de înţelegere a celui care intră nepregătit, pentru prima oară, în contact cu lumea scandinavă. Impresia aceasta cred că este şi mai puternică dacă vii aici din sfera de influenţă a latinităţii. Aşa mi s-a întîmplat şi mie.
În una dintre primele zile care îmi prilejuiau reevaluări ale propriei existenţe la Stockholm ieşisem într-o incursiune prin Gamla Stan (Oraşul Vechi). Sunt sigur, cele mai frumoase picioare din lume aşteptaseră momentul acela. Nu întârziasem. Având drept stindard o ţinută mini evadată conştient din capcanele facilului, coapsele unei Eve se dezlănţuiseră într-o simfonie a proporţiilor de aur. O simfonie care dacă nu şi-ar fi împlinit destinul de a fi mângâiată cu privirea ar fi fost înregistrată ca o inacceptabilă risipă în arhivele universului.O operă vie în care geometria paralelelor se împletea cu viziunea paradisiac – tridimensională a cerculuui translat prin senzual, urmărind şi materializând frenetic o devenire palpabilă vizual. Prin voluptatea ascensiunii, traseul acela exprima un respect flămând, sublim şi păcătos pentru discursul forţei gravitaţionale, într-o declaraţie de dragoste adresată simţului estetic.
Exerciţiul meu de admiraţie s-a transmutat după vreo cincizeci de metri într-o nedumerire aproape metafizică şi simultan – prostească. Deşi era o zi superbă şi zeci de trecători – martori la evenimentul cosmic pe care eu îl remarcasem, impresia că sunt singurul personaj a cărui atenţie omagiază chiar şi discret această prezenţă devenise aproape insuportabilă. La vremea aceea, nu eram familiarizat cu subtilitatea şi discreţia extraordinară a spiritului de observaţie din Stockholm.Le intuiam dar erau obiecte de studiu. Tocmai când mă pregăteam să trag concluzii de o gravitate maximă pe care trebuia să le ataşez ulterior ori propriei persoane, ori mediului înconjurător, mi s-a revelat adevărul. Salvarea a venit de la câţiva bărbaţi, spectatori din decor. Câteva murmure, o exclamaţie-două în surdină, mimici sugestive şi zâmbete admirative, reprezentau în acel peisaj o abatere generoasă de la direcţia în care bătea vântul. În acel comportament de grup însă, un ochi atent citea cum este ţinut sub control entuziasmul din tribunele unui stadion. Nu fusesem singurul impresionat dar eram probabil singurul obişnuit cu reacţii dezordonate, uneori excesiv condimentate, balcanice, în astfel de împrejurări. Absenţa lor mă luase prin surprindere pe mine, est-europeanul. Am răsuflat uşurat, în jurul meu erau totuşi oameni. Trebuie să recunosc, lucrurile se petrecuseră aproape exact aşa cum mă aşteptam. Aceleaşi trăiri, arsenal mai bine controlat. O serie de învăţămimte, de aici.
Exceptând decalajul tehnologic şi al nivelului de trai nu există o diferenţă majoră între europeanul din est şi cel din vest. Cei doi nu sunt „specii” diferite. Fac parte din aceeaşi familie, în toate privinţele. Îi separă însă experimentele ideologice, sociale, estetice la care au fost supuşi pe parcursul câtorva zeci de ani, după al doilea război mondial. Fiecăruia dintre ei i s-a instalat în creier, astfel, un sistem de operare, un “Windows” diferit. În esenţă, deosebirea ar putea fi rezumată la stilistica gestionării libertăţii individuale urmată la o distanţă aproape insesizabilă de nuanţarea importantă a ierarhiilor estetice. Consecinţa de tip mai degrabă pavlovian a situaţiei menţionate constă în faptul că cea mai importantă teamă pe care o are est-europeanul aflat în prima etapă a procesului de integrare într-o societate vest-europeană este legată de relaţia cu sistemul.
Desigur, în structurarea vocilor comportamentale distincte din ecuaţia enunţată pot fi evocate specificităţile de natură geografică, etnică, istorică, etc. Practic însă, nu ar fi rezonabil dacă s-ar afirma că civilizaţia europeană actuală ar exista , în cei mai buni termeni ai ei, care sunt cunoscuţi astăzi, fără aportul estului Europei.
Cu toate acestea, sistemul din spaţiul vest-european nu s-a deschis aşa, întâmplător, pentru orice neica-nimeni din fostele ţări comuniste. La început, această impresie naivă a părut a avea şanse să dăinuiască. Odată cu ieşirea la suprafaţă a vulnerabilităţilor sociale şi economice din ţările vest-europene s-a definit mai bine, mai vocal, mai oficial, structura aşteptărilor ţărilor cu economii şi democraţii avansate.
Poate că tocmai (şi) din aceste motive relaţia cu sistemul crează emoţii, intimidează. Au apărut o reacţii de tip reflex condiţionat în acest perimetru. Est-europenii dezrădăcinaţi, forţaţi de noile realităţi economice să îşi câştige măcar temporar existenţa în ţările vestice sunt primii care manifestă aceste simptome. Ei ştiu că sistemul de acasă a fost multă vreme, atât de puternic îndreptat prin mentalităţile funcţionarilor, prin structura şi principiile sale, împotriva cvasimajorităţii manifestărilor libere şi eliberatoare ale fiinţei umane încât inerţia imensă a atitudinii din timpul regimurilor comuniste face ca în prezent să existe terminaţii vii, extrem de veninoase, ale acestei meduze. Cum să nu fie aşa într-o lume în care sistemul simţea nevoia să demonstreze că atotputernicia lui capătă proporţii cosmice putând să controleze până şi lungimea părului indivizilor, o lume în care aveai nevoie, spre exemplu, de justificări, de aprobare de la miliţie, chiar şi pentru a purta plete ori barbă?
Aş fi bucuros să aflu că era altfel, înainte de 1989, în ţările foste comuniste, altele decât România. În ce priveşte însă doar acest din urmă spaţiu, reţinerea faţă de însăşi noţiunea de sistem este justificată de urmele biciului care a muşcat fără probleme de ordin moral, cu orice prilej, din spinarea contribuabililor. Un obicei care s-a păstrat. Din cauza indivizilor care parazitează sistemul la vârf, statul român se comportă în continuare ca un cămătar. Mecanismele care funcţionează sub sigla statului sunt percepute mai degrabă ca instrumente de agresare, intimidare a cetăţeanului, controlate fiind de grupuri de interese care pentru a astupa găurile în proasta gestionare a resurselor societăţii fac tot posibilul ca victimele să fie copleşite de noi şi noi datorii. Astfel, statul nu oferă în schimbul achitării de obligaţiile cetăţeneşti aproape nimic serios. Începând de la siguranţa publică până la sistemul sanitar şi cel de învăţământ, ajungând chiar la justiţie şi la puterea legislativă, totul mimează normalitatea. Sistemul este copleşit de forme fără conţinut. Adaptând ceea ce spunea – cu alte nuanţe şi în alt context- poetul Nichita Stănescu, în urmă cu mulţi ani, singurul lucru care a rămas nejefuit la români este poezia.
Sictirul a devenit o reţetă specială de tratament a realităţilor care justifică mândria firească de a aparţine unui popor, de a fi român. Prejudecăţile şi fanatismul sunt aromele favorite pe care doresc să le primească în ofrande cei care promovează reţete mucegăite de stimulare a sentimentului identitar. Mai mult nu îi duce capul. Succesele, de parcurs, colective sau individuale, cad în dizgraţie dacă nu şi le pot trece în palmaresul politic.
Până la momentul în care s-a observat că nu ne respectăm pe noi înşine a fost doar un pas. Alţii de ce ar fi făcut eforturi? Mai întâi, cetăţenii români oneşti care călătoreu în străinătate au observat că paşaportul lor inspiră altceva decât respect. Cum să fie altfel din moment ce chiar Ambasadele Românei afişează dispreţul suveran al plaivazului ceauşist , aşteptând temenele de la cetăţenii propriei ţări, contribuabili, cei pe care chipurile îi reprezintă peste hotare? Obişnuiţi cu anumite standarde oficialii din lumea antrenată democratic au constatat că poartă uneori dialoguri în care reprezentanţii noştri au comportament de slugi. A rămas celebră referirea la „marele licurici”, a lui Traian Băsescu.
Un semnal de alarmă important , mai recent, pentru cei aflaţi oficial la volanul statului român ar fi putut fi bunăoară celebra gaură din pantoful reprezentantului F.M.I., Jeffrey Frank, la o întâlnire cu Traian Băsescu, eveniment de colecţie. Din păcate, observaţia ar fi contat doar în ipoteza în care destinele societăţii româneşti ar fi fost sub influenţa majoritară a unor oameni oneşti. Am trecut atunci în revistă câteva reacţii ale comentatorilor români, nu am avut însă răbdare să le urmăresc pe toate din cauza stării de iritare provocată de hlizeala ziariştilor pe o temă care nu ar fi trebuit neapărat redusă la nivelul unui subiect de cancan. Mai cu seamă cunoscând frivolităţile intelectuale care s-au strecurat ca un vierme la modă, sub pielea multora din breasla făcătorilor de ştiri, nici nu a părut surprinzătoare această arătare cu degetul ţanţoş şi hohote în direcţia pantofilor delegatului instituţiei financiare cu renume controversat. Metaforic vorbind, pantalonii snobilor care se hlizeau aveau nevoie de multe petece în zona posteriorului. Aceasta, din motive foarte diferite de cele ale găurii din pantofii interlocutorului preşedintelui. În paranteză trebuie spus, patronată adesea de nişte oameni lipsiţi de scrupule, într-o societate cu o clasă de mijloc în formare, prin calitatea mereu mai slabă, presa s-a transformat într-un argument care confirmă că totuşi literatura este eliberarea supremă a spiritului şi a adevărului prin scris. După 1989 însă ziariştii români au împins către recorduri nebănuite viteza fenomenelor care confirmă că artele în general rămân cea mai bună cale spre o informare corectă. Ironic, până la un punct, situaţia seamănă cu cea de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu.
Revenind, desigur, dimensiunea personajului Jeffrey Frank este minoră în raport cu importanţa unei entităţi statale, în cazul nostru, România. Întrebarea pe care mi-aş fi pus-o eu, cetăţeanul român, într-o asemenea situaţie, s-ar fi legat mai degrabă de superficialitatea cu care a fost tratată întâlnirea dintre omul F.M.I. şi preşedintele ales prin vot direct . Oare nu cumva importanţa acordată acestui detaliu revela greutatea respectului pe care îl acordă cineva unei întâlniri cu reprezentantul la cel mai înalt nivel al statului român, personaj redus astfel, simbolic, la dimensiunea unui şef de trib ? Bineînţeles, nu e un păcat să ai o gaură în pantof, nici măcar atunci când eşti negociator al F.M.I. Se poate întâmpla. Pe de altă parte, cum să nu îţi treacă prin minte, oare în ipoteza în care delegatul F.M.I. urma să discute cu Papa de la Roma ori cu preşedintele S.U.A., ar mai fi tratat detaliiile întâlnirii cu aceeaşi lejeritate? Evenimentul este deja istorie.
Victime neinocente ale năravurilor proaste, omul politic şi proiecţia acestuia în miniatură – funcţionarul public îşi supralicitează imaginea într-o oglindă plasată în inventarul antreprizei a cărei principală atracţie este femeia cu barbă. Aspiraţia – în alte condiţii agreabilă – de a deveni chiriaş al Palatului Cotroceni devine echivalentul nominalizării într-un bestiar tipărit sub apăsarea dezamăgirilor colective. Ajunsă aici, particula „escu”( altfel, un loc la fel de comun în patrimoniul numelor româneşti ca un obiect banal de uz casnic) primeşte un destin a cărui cronologie pendulează între idolatrie, glumele de pe marginea şanţului şi nocivitatea uraniului îmbogăţit, cu popasuri temperamentale în care aventurile finalizate prin tablouri înfăţişând nasuri sparte, cucuie, chiar mulţimi înfuriate, nu lipsesc.
Preşedinţii României sunt, începând de la Nicolae Ceauşescu şi continuând cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu până la Traian Băsescu şi interimarii apăruţi din suspendările acestuia, Nicolae Văcăroiu şi Crin Antonescu, o problemă nerezolvată. Nici astăzi nu a fost clarificată corespunzător ţesătura juridico-istorică a transformării României din monarhie constituţională în republică. Chiar dacă le vei reaminti extremiştilor republicani din România că ţara avea ţevile tancurilor sovietice la tâmplă în momentul acela tot nu e suficient pentru a-i face să mediteze asupra necesităţii unei reevaluări lipsite de patimă. Un fel de „ei, şi ce dacă bolşevicii au violat-o pe mama în 1947?” Dealtfel, rezultatul acestui viol sunt pe plan ideologic, social, mental, tocmai unii cetăţeni din categoria la care făceam referire. În timp ce elitele ţării erau aruncate în puşcării o mulţime de embrioni sociali cu dosare pe gustul oamenilor Moscovei erau băgaţi direct în maşina de prelucrat conştiinţe a experimentului stalinist, născuţi cu forţa ca lideri ai noii societăţi româneşti.
Astfel, momentul ruperii de monarhia constituţională este cheia multor transformări monstruoase care au avut loc ulterior în România. Dacă până atunci întotdeauna deasupra Regelui se afla Dumnezeu, oamenii au înţeles că standardul coboară, urmează închinarea la politicienii şi ideologia impuse de sovietici. Societatea fusese deja decapitată prin înlăturarea simbolului instituţional al speranţei păstrării celei mai vizibile legături cu lumea şi valorile de la vestul a ceea ce s-a numit „Cortina de fier”. Din acel moment, Luna era mai aproape decât Europa.
Efectele acestei operaţiuni se fac simţite până astăzi. Valorile tradiţionale româneşti – altoite cu cele mai teribile rezultate ale laboratorului social stalinist, ideea de meritocraţie devenind o amintire. Apariţia unor privilegiaţi ai sistemului, pe criterii exclusiv politice şi de obedienţă, a produs o transformare în sensul trimiterii conştiinţei sociale undeva în zona mentalităţilor de tip feudal. Liderii partidului- noua “nobilime”. Individul anonim, omul obişnuit, nu mai contează decât pe plan propagandistic, statistic, în cadrul operaţiunilor de spălare a creierelor. Important este doar sistemul şi figurile lui proeminente, noile modele de succes. Pentru a evolua e nevoie de confirmarea primită de la aceşti jupâni. Metodele de ascensiune socială sunt incompatibile cu lipsa compromisului ideologic, moral. Competenţa, efortul individual, talentul nativ, sacrificiul personal, munca, în general, pot deveni irelevante dacă nu ai la dosar binecuvântarea partidului şi a poliţiei politice. Ultimele două sunt cele mai importante instrumente propulsoare pentru indivizi cărora altădată nu le-ar fi fost încredinţată nici măcar responsabilitatea conducerii unei căruţe.
Dorinţa de a părea altceva decât sunt în realitate este unul dintre cele mai importante elemente care identifică fascinaţia pentru parvenitism şi surogatul nobiliar pe care şi-l autoadministrează uzurpatorii unor poziţii de vârf ale societăţii româneşti actuale. Fenomenul nu este unul descoperit ieri. Impostorii au existat şi vor exista întotdeauna , în orice societate. Formele monstruoase le-a căpătat însă acest fenomen într-o ţară în care a fi – nu nobil ci doar apropiat de ceea ce înseamnă cuvântul burghez, reprezenta cândva un moment fatal. Pe fondul naivităţii colective şi a unui genocid cultural se construiesc false blazoane, se aderă la societăţi de sorginte francmasonică în numele obţinerii unei anumite recunoaşteri, legitimităţi, a unei pretinse aure de putere şi a dreptului de a negocia. Totul – contra cost. O gloată de semianalfabeţi fără scrupule aplică aceste procedee aducând disperarea în rândul celor care, păstrători ai sistemului de valori autentic fiind, văd compromise decenii de evoluţie socială. Ei calcă totul în picioare purtând în spate povara vinovată a unor evenimente în care, în ultimul deceniu al secolului XX , pe străzile unei capitale europene denumită odată „Micul Paris” s-a scandat „ Moarte intelectualilor” şi „ Noi muncim, nu gândim”.
Mineriadele au marcat un eveniment ce va fi probabil consemnat tragic în istoria universală, pe raftul cu mistere din categorii similare incendierii bibliotecii din Alexandria. Pedepsirea cu bâta pentru infracţiunea de a purta ochelari sau barbă, umplerea de sânge pentru culpa de a gândi. Un eveniment inventat de o imaginaţie bolnavă, ? O povestire fantastică despre decăderea civilizaţiei ? Realitate!!!
Eplicaţiile sofisticate pentru apariţia purcoiului de scandaloase doctorate în ştiinţa plagiatului şi masterate inventate nu trebuie să fie căutate departe. Mecanismul e simplu, zidirea unui ascendent moral, intelectual, a unei percepţii publice încărcată cu semnificaţii academice la umbra cărora să pălească semnele de întrebare privind competenţa unor decizii care ar fi stupefiat şi mintea unui cocoş. Pentru ca tot acest teatru infernal să funcţioneze este totuşi nevoie ca victimele să îşi păstreze credinţa în valorile uzurpate, falsificate.
Metodele de manipulare brevetate şi utilizate de antreprenorii neofeudali din spaţiul carpato-danubiano-pontic împotriva conaţionalilor ar stârni invidia diavolului. Îmi amintesc printre altele de o întâmplare în care soţia unui profesor de istorie povestea despre oferta pe care i-o făcuse acestuia din urmă un om cu bani. Scenariul era acela în care, pentru o sumă oarecare plus achitarea costurilor unei călătorii de documentare, profesorul trebuia să scrie o carte, volumul urmând să apară sub semnătura celui care a plătit. Îndrăgostit de obiectul muncii sale şi entuziasmat de oportunitatea de a face o documentare serioasă, intelectualul aproape acceptase oferta. Nu cunosc finalul poveştii, nu m-a mai interesat.
Camil Petrescu descrie cu genialitate această specie personificată de Tănase Vasilescu–Lumânăraru în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Ochelarii negri în spatele cărora se ascunde analfabetismul moral, comportamental, uneori chiar analfabetismul pur şi simplu, sunt purtaţi astăzi de sute, mii de „Lumânărari” deveniţi mici „Ceauşeşti” multilateral dezvoltaţi, gestionând domenii la care nu se pricep şi amendând lucrători nevinovaţi pentru că „românul trebuie să creadă întotdeauna că e vinovat. Numai aşa are grijă.”
Ţara de ce să nu fie gestionată cu filosofia aceluiaşi personaj ? „ Negustorul care face socoteli şi prevederi nu-i negustor, căci nimeni nu poate prevedea totul. Şi dacă nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la poştă, nu socoţi paşii, mergi… Asta-i ca la curse. Parcă acolo cunosc caii? Că nu le pot pronunţa uneori nici numele… Joc aşa la întâmplare şi câştig… pe când cei care pretind că se pricep, vorba vine, pierd”.
Pentru domnul Tănase Vasilescu Lumânăraru din contemporaneitate, Dostoievski este probabil o etichetă de votcă. Imaginea unei femei frumoase îi inspiră gesturi reflexe precum pipăitul portmoneului şi scărpinatul ostentativ între picioare… E bărbat! Are maşină scumpă, multe numere importante în agenda telefonului, amici printre lucrătorii serviciilor de informaţii şi visează, uneori chiar reuşeşte să i se pupe condurii de către bugetarii pe la uşile cărora făcea sluj ca să capete o favoare. Visul tuturor celor ca el este să aibă propria feudă.
În timp ce „băieţii de cartier” îşi agaţă un ghiul mai mare, un lanţ de aur mai gros, un breloc cu sigla prestigioasă a unei firme de automobile, noii ciocoi îşi agaţă pe pereţi un doctorat scump, îşi mai inventează un masterat. Simboluri ale unei lumi cuminţi sunt denaturate, deturnate în scopuri nocive. Valoare adăugată, respect! Se reinventează golăneşte sensul unei noţiuni menită a gestiona umanist, corect, natural, relaţiile sociale în orice societate civilizată. Aceasta urmează a fi reinterpretată, de jos în sus, dinspre oamenii simpli, neimplicaţi în acest joc, înspre noii posesori ai însemnelor autorităţii. Iată, noul sens pe care îl capătă democraţia în neofeudalism. Sigur, o şansă pentru fiecare! Dar mai întâi trebuie să dai mâna cu dracul, să fii de-al nostru, să avem şi noi ceva la mână în caz că … Practic, dacă eşti suficient de „jmecher” şi ai tăria de a face exact acele compromisuri care îţi permit să calci pe cele mai multe cadavre, criteriile de selecţie ale unui asemenea sistem te pot propulsa de la baza societăţii, cu şanse reale, în vârful piramidei a cărei axeologie ajunge să nu se deosebească foarte mult de specificul cartelurilor drogurilor.
„Parlamentul când s-a format el iniţial, a trecut lupta cu bolovani şi bâte din stradă în lupte de idei şi vorbe într-o sală, într-un Parlament. Asta înseamnă de fapt Parlament, dar lumea nu înţelege pentru că nu i se explică şi cred că toate puterile care se succedă au nevoie de oameni tâmpiţi, mase de manevră care să voteze nişte lucruri, fără să se intereseze de ei, să îi educe, să-i civilizeze, pentru că atunci ar fi potenţiali concurenţi, le-ar lua scaunul”, afirma într-un interviu acordat evz.ro, în anul 2011, deputatul PDL Silviu Prigoană.
Este deja un truism faptul că anumite manifestări comportamentale din viaţa publică declară nul simţul ridicolului. Acest aspect adăugat la o extraordinară dezordine materială şi morală, pe fondul determinării de către vârfurile decizionale a pierderii simţului frumosului, transformă societatea românească într-un studiu de caz potrivit pentru ipotezele istoricului britanic Arnold Toynbee.
Într-o societate sănătoasă care nu care sub incidenţa acestui tip de fenomene, un plagiator dovedit în mediile academice nu poate fi prim-ministru după cum este inadmisibil şi ca un om despre care se vehiculează informaţia că a vândut pe sub masă flota ţării să intre în cursa pentru ocuparea fotoliului prezidenţial.
Miza acestor conflicte se află într-o noţiune pe care impostorii de după 1989 au încercat cu mari eforturi dar cu rezultate derizorii să şi-o atribuie în ochii opiniei publice. Nobleţea. Ea asigură, în condiţii de normalitate, ascendentul moral necesar pentru accederea la palierul ce poate fi numit orizont al societăţii. Nobleţea nu are nevoie să fie acelaşi lucru cu descendenţa nobiliară. Ea este recunoscută fără a fi nevoie de o educaţie specială în acest sens. Cei care nu o au o mimează prin afişarea unor obiecte, uneori chiar evenimente, asociate în imaginarul colectiv cu posesia însuşirilor dorite de impostori.
„Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Al dumneavoastră respectuos, Salvador Dali”. Acesta este textul unei telegrame, publicat în anul 1974 de cotidianul central al partidului comunist, Scânteia, care nu percepuse ironia mesajului.
Ceauşescu nu a fost singurul care a căzut în capcană. Semnificaţia întâmplării este însă mult mai profundă. Dincolo de propriile înclinaţii megalomanice pe care i le stimula anturajul, este evident, Ceauşescu a mizat şi pe frică, pe acceptarea de către opinia publică a faptului că se va afişa în public cu un accesoriu-simbol cu caracter monarhic. Imaginile cu el în această postură i-au supravieţuit şi nu au fost puţine în epocă. Devastator exemplu !
Nu a fost o întâmplare nici apariţia ulterioară a sintagmei „baroni locali”. Instinctiv, fără a fi nevoie de vreo conspiraţie, exponenţii acestei categorii au dezvoltat un spirit de apartenenţă la haită. Ei au umplut un loc gol, vidul de megalomanie de după 1989 fiind umplut în mare parte cu personalităţile strâmbe ale unor foşti privilegiaţi ai sistemului comunist, cu delatori, cu paiaţe. Sub presiunea descentralizării şi a privatizărilor dubioase, a temerilor că dispar privilegiile, aceştia au devenit noii lideri ai structurilor de protecţie a unor reţele infracţionale dezvoltate la umbra atribuţiilor conferite de funcţii publice. Teritoriile lor, adevărate feude.
Nici nu se răcise bine umbra lui Nicolae Ceauşescu şi, în 1990, Ion Iliescu – pe atunci preşedinte al României – vorbea despre „modelul suedez” ca direcţie pe care ar fi dorit să o imprime evoluţiei politice a României. Desigur, o utopie în contextul respectiv dar una care suna bine şi suficient de ambiguu atât pentru români – între care nu foarte mulţi se gândeau atunci la faptul că Suedia este monarhie constituţională – cât şi pentru urechile Moscovei care vedea un comunist de nădejde adaptându-se momentului fără teama de a enunţa continuitatea (deşi pe un palier diferit ) a ideilor socialiste însă şi pentru cele ale cancelariilor occidentale în direcţia cărora era arătat modelul privit ca fiind demn de urmat.
Nu mi se pare imposibil, deşi poate sună fantasmagoric, ca tocmai de această sintagmă şi de valenţele ei interpretabile să se fi folosit ulterior Ion Iliescu pentru a se face acceptat în dialogul despre şi cu membri importanţi ai Casei Regale a României după ce îi supusese unor experienţe umilitoare, probabil speriat de entuziasmul cu care populaţia primise ideea primei vizite în ţară a Regelui.
Instinctiv, aproape fără excepţie, politicienii români s-au agăţat într-un fel sau altul de simbolurile personificate ale devenirii României moderne, membrii Casei Regale a României. Prin atacuri ori prin declaraţii menite să le aducă o confirmare a bunelor relaţii, intenţii, vizavi de istoria vie pe care o reprezintă Regele Mihai, majoritatea decidenţilor au căutat cumva să-şi legitimeze mai bine prezenţa în viaţa cetăţii tocmai asociindu-şi discursul unor teme legate de monarhie ori de prezenţa Regelui în spaţiul public.
Spaima care îi face pe unii dintre aceşti actori să promoveze în continuare un discurs agresiv la adresa ideii de monarhie constituţională şi implicit la adresa Regelui şi a Casei Regale a României se află, cel mai probabil, în strânsă legătură cu semnificaţia apariţiei unui model autentic pe scena puterii. Unul confirmat de istorie, lipsit de vulnerabilităţile de mahala şi fără dosar de delator la poliţia politică, neşantajabil.
Faptul că Regele Mihai nu are valenţe de personaj simpatic, nu stă cu ei, ca băieţii, la o bere, este o altă poveste. Un rege probabil că nici nu are nevoie să fie simpatic. Mai ales în condiţiile actuale, Regele poate fi un etalon, un vârf echidistant, purtătorul blazonului care stimulează prin simpla sa prezenţă evoluţia ascendentă a societăţii.
O asemenea realitate este însă greu, dacă nu cumva imposibil de acceptat într-o lume în care obrazul decidenţilor este înlocuit cu scoarţă de copac iar vertebrele acestora clănţăne în sevraj fără apăsarea caftanului fanariot. Personal, absolut întâmplător, am avut tristeţea să fiu martor la momente în care, sub privirile întrebătoare ale unor şefi politici adunaţi din şanţurile realităţii, de frică ori din interes, unii s-au lepădat de M.S.Regele Mihai după ce au stat la aceeaşi masă. Ca şi când acesta ar fi fost un păcat!
Efectele colosale dar şi interese ale propagandei de dinainte de 1989 sunt încă vii. Activiştii comunişti şi-au executat sarcinile eficient, minţile oamenilor şi memoria colectivă au fost otrăvite fără a precupeţi niciun efort, chiar şi după răsturnarea regimului Ceauşescu. Actualmente, discutând pe aceeaşi temă într-un compartiment de tren de pildă, poţi avea surpriza de a întâmpina obstacole serioase în a-ţi convinge interlocutorul că Regele Ferdinand a fost un bun român. Aceasta, în ciuda faptului că te afli bunăoară în trenul accelerat Timişoara – Iaşi. În schimb, este foarte probabil să nu ai această problemă dacă te referi la Ion Iliescu, chiar dacă a patronat cu entuziasm recunoaşterea Republicii Moldova ca entitate statală independentă. În oameni s-a instalat o insensibilitate chiar în raport cu apropourile realităţii.
Am avut surpriza să văd atitudini antimonarhice în rândul unor conaţionali care căutau o viaţă mai bună în ţări ca Spania ori Suedia. Adică monarhii constituţionale. Sufereau un blocaj logic, emoţional chiar, în faţa reliefării acestui detaliu. Nu îl luaseră niciodată în calcul. Sunt aproape convins, nu se gândeau la asta nici familiile de acasă când primeau banii câştigaţi cu trudă în aceleaşi ţări. Aceştia din urmă însă suportau în continuare duhoarea balaurului propagandistic.
Românii s-au desprins totuşi de reziduurile feudalismului prin intermediul monarhiei constituţionale afirmându-şi chiar înainte, în perioada intebelică şi pe parcursul celor două războaie mondiale, faptic şi instituţional, identitatea europeană (nu doar vocaţia europeană – sintagmă interpretabilă, vehiculată pompieristic până la golirea de conţinut). Iată-i acum în pragul neofeudalismului, dacă nu cumva au făcut acest pas, ca pacienţi ai instrumentarului manipulatoriu din trusa bolşevicilor reprofilaţi care au schimbat macazul în 1989.
Port uneori dialoguri interminabile cu unul dintre prietenii care îmi înţeleg melancolia privirii către ceea ce se petrece în locul în care am crescut. Situaţia nu e chiar atât de rea, îmi explică. La alţii e şi mai rău. Într-o zi, mă ia prin surprindere cu numele unei ţări pe care eu nu am identificat-o pe hartă până acum. Cauciucania are probleme şi mai mari, spune. Intru în joc. Întocmesc o listă scurtă cu ceea ce aud că se găseşte acolo în afară de frumuseţile naturale şi resursele ţării. O enumerare cu ordine aleatorie. Am însă impresia stranie că neofeudalismul caracterizează deja o bună parte din structura societăţii cauciucaneze. Da , poate fi rău şi la alţii. Aşadar:
– Corupţie
– Dispreţul instituţiilor şi omului pentru om.
– Starea de stres permanent întreţinută cu scopul precis de a deţine controlul.
– Obsesia pentru serviciile secrete
– Atitudinea de castă pe criterii de avere. Statusul social mai bun este confirmat şi protejat de o situaţie materială mai bună. Aceasta dă posesorului de avere dreptul de a-i înjura pe ceilalţi, de a-i călca cu maşina pe zebră şi în timp ce pâlpâie lumina verde pentru pietoni a semaforului. Un litigiu în justiţie costă iar cei săraci vor pierde în cele mai multe cazuri, vor muri cu dreptatea pe piept. Pe fondul corupţiei care s-a strecurat până în cele mai intime locuri de sub lenjeria aparatului de justiţie această realitate dureroasă tinde să devină coşmarul oricărui om sărac din Cauciucania.
– Lipsa de respect pentru cei care profesează activităţi care presupun efort fizic, îndemânare, neaducătoare de prestigiu social strălucitor dar indispensabile oricărei societăţi.
– Agresivitate în discursul intelectualilor. Dialogul acestora are semnificaţia unui meci în care unul dintre protagonişti trebuie să fie dacă nu măcar bătut la puncte, neapărat făcut K.O.
Sigur, în Cauciucania e mai rău decât în România! Dacă nu cumva…
Imediat după 1989, amorul fostului F.S.N. cu el însuşi a fost de o fertilitate mai mult decât îngrijorătoare pentru bunele uzanţe ale democraţiei. Vocile care semnalau acest lucru au strigat în pustiu. Mulţimea de progenituri rezultate împotriva legilor firii din acest onanism politic executat la prohodul decedatului Partid Comunist Român, mort fără lumânare, a dezlănţuit o orgie incestuoasă din care au apărut avortoni de pe scena politicii din patria Mioriţei şi a Meşterului Manole. Aceste practici păgâne se finalizează, iată, în ceva descriptibil astăzi doar prin imaginea şarpelui care se autodevorează. Urmările sunt imprevizibile. Logic ar fi însă ca această creatură colectivă să dispară sub imperiul efectelor propriei lăcomii. Aceasta este una dintre cheile optimiste în care pot fi citite frământările de pe scena politică românească din primele şase- şapte luni ale anului de graţie 2012.
Societatea românească orbecăieşte în căutarea unui reper, a unei axe pe care să-şi reclădească şi să-şi reafirme sistemul de valori fundamentale, tradiţionale. Acest rol l-a jucat cu succes monarhia membrii Casei Regale a României punând chiar piatra de temelie a României moderne, începând de la Regele Carol I, fără a exclude, desigur, rolul pregătitor important jucat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Evident, dincolo de ceea ce reprezintă, un rege, o regină, membrii unei case regale, nu sunt străini de nimic din ceea ce este omenesc. Hiperbolizările în această privinţă sunt inutile. Într-unul dintre satele copilăriei mele exista o reşedinţă – posibil aparţinând Domeniilor Coroanei în trecut – la care, în anii tinereţii, pare-se, poposise şi Regele Mihai. Se povestea că într-o zi, plimbându-se prin localitate, Majestatea Sa a întâlnit o ţărancă frumoasă căreia i-ar fi adresat o rugăminte neobişnuită. Deşi văzuse graţiile a zeci şi poate sute de domnişoare de la oraş, nu ştia cum arată picioarele unei fete de la ţară . Într-o epocă în care sentimentul ruşinii nu fusese relativizat, dorinţa tânărului rege ar fi fost îndeplinită, permiţându-i-se o privire sub straiele tradiţionale purtate de românce în mediul rural, în acele timpuri. Atât.
Nu poate nimeni garanta că o democraţie – monarhie constituţională este invulnerabilă în faţa influenţelor politice proaste. Dar ea poate, are instrumentele necesare pentru a fi o barieră în faţa altor metehne, în faţa năzuinţelor nesăbuite ale politicienilor , aşa cum demonstrează experienţa unor ţări europene cu tradiţii democratice importante.
Caracterul, civilitatea , educaţia temeinică , bunele maniere, discreţia, modestia, simţul măsurii, spiritul de sacrificiu, sunt trăsături care lipsesc aproape cu desăvârşire din comportamentul public al clasei politice contemporane în România. Cu mici excepţii, politicienii români s-au specializat în gesturi care îi transformă în marfă de primă mână pentru presa de scandal.
Dacă într-o ipoteză fantastică , Majestatea Sa Regele Mihai se afla în fruntea statului în ultimele două decenii, poate că nu am fi pierdut ani din viaţă rătăcind prin tranziţia aceasta interminabilă. Poate că politicienii români nu ar mai fi avut în atât de mare măsură drept modele comportamentale doar Agamemnoni Dandanache, Miţe, Brânzoveneşti, cetăţeni turmentaţi, diverşi Farfuridi ori Caţavenci. Putem şi avem motive să credem că Majestatea Sa Regele, ca vârf reprezentativ al societăţii ar fi dat semnalul corect că „aşa, nu!”. Mai cred că populaţia României nu ar fi putut fi, în atât de mare măsură, manipulată prin dezinformare şi valori morale suspecte, de către numeroasele „Răcnete ale Carpaţilor” din contemporaneitate.
Poate că nu e prea târziu să ne mai gândim la ipoteza că monarhia constituţională ar putea fi pentru societatea românească o măsură de precauţie identitară şi, în ultimă instanţă, de ce nu, (specialiştii s-ar putea pronunţa) în termenii dreptului internaţional chiar juridică, într-o lume dominată de solicitările nu întotdeauna uşor digerabile ale globalizării. Mergând puţin mai departe cu un exerciţiu de imaginaţie, oare putem desena mental, în momentul actual, o Uniune Europeană compusă numai din republici?
Privesc aceste lucruri dintr-o perspectivă în care văd că în lumea modernă, civilizată, societatea are mai multe beneficii decât nemulţumiri în urma păstrării respectului pentru propria biografie istorică , pentru valori construite de-a lungul secolelor. În aceste ţări,având menirea de a fi reprezentativ, regele se află pe un piedestal care se înalţă odată cu ritmul de creştere al societăţii. Cred că ar fi putut fi cel puţin la fel de bine aşezate lucrurile în România, ca şi în alte ţări prospere, democraţii, monarhii constituţionale.
Eu, omul de pe stradă, aş pleda pentru o ieşire din acceptarea umilă, cultivată subliminal, a practicării ritualului puterii în spatele uşilor închise, astfel încât să fie spulberat misterul prin care la aproape un sfert de veac de la asasinarea de tip satanist, în ziua de Crăciun, a cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu, un număr mare de români împărtăşesc sentimentul că dincolo de frontierele ţării aerul devine brusc mai respirabil.
Frica, acest instrument universal de control social nu a fost inventat şi aplicat exclusiv de comunism. Ideologizarea obiectivelor sociale a dus însă la excesele de acest tip aproape simultan atât în blocul sovietic cât şi peste ocean, în SUA, despre care se spune că este cea mai avansată democraţie a lumii. Cu ce este mai prejos democraţia suedeză, cea britanică, franceză , germană ori cea spaniolă ? Ar putea să existe argumente care să aducă Europa pe locul întâi din acest punct de vedere. O reevaluare a situaţiei actuale, datorată vitezei cu care este accesată informaţia, s-a produs deja la nivel individual în percepţia a milioane de oameni. Desigur, Europa nu este, din fericire, liderul care zăngăne din arme. De două ori s-au auzit astfel de zgomote în secolul trecut pe bătrânul continent iar harta lumii a luat foc.
Place ori nu, Europa este buricul pământului. Pentru veseli şi trişti, pentru pragmatici şi pentru visători, pentru atei cât şi pentru cei religioşi, pentru călugări dar şi pentru curve, pentru politicieni şi pentru anarhişti, pentru hoţi şi pentru oamenii cinstiţi, pentru poeţi dar şi pentru matematicieni, pentru omul ancorat în valorile universale, sub toate aspectele, cu toate bunele şi relele ei, Europa – cel puţin atât cât înseamnă ea în frontierele vechiului Imperiu Roman – este în prezent cel mai suportabil loc de pe planeta Pământ.
Un băiat de la ţară, din România, (care a copilărit în lumi cu realităţi în care
moduri de viaţă specifice secolului XIX coexistau cu industrializarea forţată şi a experimentat ca adolescent comunismul sfarsitului de secol XX pentru a supravieţui în lumea cu reguli răsturnate, uneori haotică, a posterităţii acestuia – adultul de astăzi căruia, în lumea contemporană hipertehnologizată , unul dintre lucrurile care i-au reţinut în mod autoritar atenţia au fost cele mai frumoase picioare din lume, plimbându-se pe o stradă din capitala Suediei) nici nu poate avea altă părere.
După aproape trei ani petrecuţi la Stockholm, calmul suedezului contemporan în faţa unor astfel de minunăţii este singura reacţie care mi se pare normală. Natural mi se pare şi faptul că o parte din mine şopteşte mereu, vreau mai mult!
Nu există opţiuni eficiente, profitabile atunci când lăsăm conştiinţa liberă să ne călăuzească spre adevăr. Se poate alege doar între bine şi rău. Asemenea experienţe au însă prea mulţi adversari în persoana lui Tănase Vasilescu Lumânăraru. Dacă acest domn ajutat de slugile şi stăpânii săi nu ar fi creat falii profunde în istorie şi în realitatea românească probabil că nu trebuia să vin eu până în Scandinavia. Aş fi văzut acasă, în România, cele mai frumoase picioare din lume. O chestiune de destin individual.Un fleac.

Stockholm, 2012, iulie 25

 

 

autor Emanuel Stoica 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Fir-ai al naibii, domnule Tănase Vasilescu Lumânăraru !

%d blogeri au apreciat asta: