Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ferestre pentru irealitate – fragment

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

 

fragment din volumul bilingv de proză scurtă “Ferestre pentru irealitate”

De ce se înghesuia lumea să-l audă pe Profesor ? Fenomenul căpătase proporţii care nu mai puteau fi neglijate. La un moment dat fusese cercetat discret, apoi destul de insistent, chiar audiat, neoficial, de către unii reprezentanţi ai autorităţilor.
După două săptămâni de la această întâmplare, un val de demisii şi concedieri zguduise instituţiile implicate. Era vorba mai ales de cei care îl ascultaseră – toţi, peste noapte, alţi oameni. Iniţiatorul operaţiunii îşi dăduse demisia sub pretextul că vrea să-şi dedice timpul studiului ADN-ului albinelor şi folclorului românesc. Un sociolog al poliţiei plecase la mănăstire iar alţi anchetatori de carieră, valoroşi, se apucaseră de colecţionat timbre, de studiat problema realizării unui perpetuum mobile de speţa întâi, de horticultură, ori deveniseră peste noapte pasionaţi de cotaţiile bursiere.
Despre trecutul lui se ştiau puţine lucruri. Copil fiind, se îmbolnăvise. Era aproape de moarte… Părinţii, disperaţi. O babă i-a învăţat că un obicei vechi îl va salva. Micuţul trebuia să fie vândut, simbolic. Nu oricum. Ritualul cerea să fie vândut pe fereastră. S-au târguit. Bătrâna l-a cumpărat pentru câţiva bănuţi. L-a primit prin fereastra căsuţei în care se născuse. De atunci nu-l mai atinsese nici măcar o banală răceală.
Intriga faptul că nimeni nu-şi amintea niciodată cu acurateţe discursul lui. Excepţie făcea un mesaj despre ferestre. Încercările de a-l înregistra eşuaseră. Specialiştii echipelor de investigaţii erau consternaţi. Un fenomen ciudat făcea ca doar fragmente, aparent lipsite de sens, să fie păstrate de dispozitive. O asemenea înregistrare era, parcă, o glumă făcută pe seama şefului echipei de detectivi. Profesorul rostea un citat din Juvenal : „Ad cenam si intestatus eas: adeo tot fata, quot illa nocte patent uigiles te praetereunte fenestrae. Ergo optes uotumque feras miserabile tecum, ut sint contentae patulas defundere pelues”. Au tradus: „Dacă pleci să iei cina în oraş fără a-ţi face testamentul, ignorând pericolele care te ameninţă de la fiecare fereastră, roagă-te ca soarta să fie milostivă cu tine şi să nu-ţi cadă în cap decât conţinutul unui ţucal care se goleşte.”
-Şi… restul ? Unde e restul vorbăriei, urlase şeful anchetei.
-Nu există decât un zgomot de fond, neinteligibil, răspunse subordonatul scărpinându-se în urechile ce-i fuseseră astupate ore întregi cu dopurile menite să-l ferească de o ipotetică hipnoză colectivă, indusă prin cuvinte.
Cel vizat nu avea cum să le împărtăşească îngrijorarea. Aflase absolut întâmplător că a atras atenţia. Timpul era însă prea preţios pentru ca astfel de amănunte să-i reţină atenţia. Amfiteatrul Ireconciliabilei Sincerităţi – mereu plin. Profesorul îl făcuse cunoscut pe toate continentele. Se făceau uneori glume din cauza unicei lui dovezi de monotonie verbală: „Fereastra se închide – o exprimare familiară celor care au de a face cu calculatoarele când li se spune, în limba engleză, <windows is shutting down> ”. Fraza era rostită întotdeauna cu aceeaşi tonalitate dar în cele mai neaşteptate momente, ori de câte ori îşi ţinea prelegerea.
Nu s-a abţinut nici la biserică. Invitat să rostească o scurtă alocuţiune despre rolul intelectualilor în rezolvarea problemelor sociale ale comunităţii şi un îndemn pentru participarea la o campanie umanitară de strângere de fonduri, îşi începuse cu timiditate discursul. Nimeni nu mai ţinea minte ce vorbise timp de peste două ore. Toţi îşi aminteau însă celebra frază. În loc de „Amin”, încheiase cu veşnica lui fereastră care se închide.
Venea toamna. Chiar şi arhitectura oraşului parcă se schimbase, în competiţia pentru evidenţierea ferestrelor care făcuseră faimă comunităţii. Se înfiinţase şi un muzeu al ferestrelor. În aşteptarea discursului săptămânal, curioşi din toată lumea îi călcau pragul. Atunci s-a declanşat lanţul evenimentelor ajunse sub lupa specialiştilor de la Institutul de Cercetare a Certitudinii Dubiilor. O organizaţie nonguvernamentală la modă, Grupul Anonimilor care Identifică Idei pe Termen Mediu şi Lung,  a avut curajul să propună schimbarea numelui centrului administrativ în Windowsburg.
Nimeni nu mai îndrăznise să se apropie de uşa biroului guvernatorului în ziua aceea. O avalanşă de situaţii îi făcuseră nervii praf. O ştire care ajunsese pe fluxurile internaţionale anunţa că într-o maşină din parcarea guvernului fuseseră descoperite şaizeci de kilograme de heroină, ultimul sondaj real îl plasa pe un loc codaş în topul popularităţii, ultima ispravă a societăţii civile îl făcuse să explodeze. Parcă era turbat.
-Cum îşi permit să facă asemenea propuneri fără să fiu şi eu consultat? Cine conduce aici? Îi bag la puşcărie! Şi voi, ce păziţi? Dormiţi în papucii statului în timp ce gaşca asta de sectanţi îşi face de cap într-un oraş de sub autoritatea mea ? Afaaaaaară ! Şi să nu mai prind pe nimeni că poartă ochelari în sediul instituţiei mele !

**
Planul se baza pe o dezvăluire de proporţii. Publicul trebuia să afle ceva compromiţător, care să-l dea jos de pe soclu. Ar fi fost bine să fie contrazis, ideile să i se sfărâme, eventual să se demonstreze că Profesorul este un impostor. Ferestrele nu erau atât de importante, până la urmă. Ca guvernator, avea proiecte mult mai mari. Comunitatea ar fi trebuit chiar să-i fie recunoscătoare că o scotea din această amorţeală neproductivă. Niciodată nu avusese încredere în valoarea economică a unor calităţi ale indivizilor dezinteresaţi. Asemenea indivizi se află într-o zonă greu de controlat. În plus, ceea ce se întâmpla i se părea o iluzie. Bine, acum se perindă tot felul de ciudaţi prin zonă şi-şi cheltuie banii pe prostiile astea legate de ferestre. Dar după ce dispare Profesorul ? Industrializarea era soluţia pe care o propusese. Calculele lui demonstrau eficienţa.
Durase aproape o săptămână până când gândul i se transformase în obsesie. Existenţa, munca Profesorului şi efectele ei transformaseră percepţia, stilul, viaţa comunităţii. Ar fi putut să-l folosească la fel ca pe ceilalţi. Îi scăpa mereu printre degete. Bani? Funcţii? Omul acela se purta ca şi cum nici n-ar fi contat. Părea lipsit de instinct de conservare. Vorbea prea mult, trebuia trimis pe tuşă… Începuseră problemele. Primul semn apăruse. Un sentiment de disconfort maxim… Situaţia scăpa de sub control.
Acest individ e o ameninţare. Cu siguranţă, ascunde ceva, îşi zise. Chiar dacă ar fi leprosul cu cele mai multe degete din oraş, tot bolnav trebuie să fie. Cu un minim efort, lucrul acesta l-ar putea face mai puţin interesant, convingător… Poate chiar l-ar trimite în anonimat, acolo unde îi e locul.
-Cheamă-l pe Vânător. Spune-i că am o propunere interesantă pentru el. Urmări cu coada ochiului paşii secretarei care se retrăgea în vârful degetelor. Da, e soluţia cea mai la îndemână, instrumentul potrivit, şopti pentru sine, zâmbind mirosului îmbietor al cafelei proaspăt pregătită de subalternă.
Vânătorul fusese şi el profesor, într-o perioadă în care ferestrele nu erau atât de importante. Instinctul lui ucigaş era în acea vreme mai puţin evident. Victimele – cel puţin la fel de numeroase. Plăcerea de a demonstra de ce este în stare o îmbinase perfect cu interesul. Se vindea ieftin. În ultima vreme era din ce în ce mai izolat. Capacitatea lui de a distruge nu scăzuse însă. Se simţea o rotiţă importantă într-un angrenaj uriaş. Aparent, nimeni nu-i sesiza micimea. Cultiva la acest nivel, cu o isteţime diabolică, o imagine disproporţionată. Una dintre acele oglinzi de bâlci, care te fac să arăţi dublu dimensionat, îi asigurase succesele.
-Totul trebuie să pară firesc, insistă guvernatorul în timpul sfatului de taină.
-Da, cel mai bine ar fi ca una dintre conferinţe să se desfăşoare sub patronajul tău. Eşti un om bogat, îţi permiţi asta, faci un serviciu comunităţii, dă bine la imagine. Inviţi şi oamenii noştri care să-i pună câteva întrebări. Mă ocup eu de asta, dacă eşti de acord, sondă terenul Vânătorul. Îl ştiu de multă vreme. I-am căutat tot felul de bube-n cap. Nu are nimic special. În ultima vreme a devenit cam beţiv, a luat-o razna. Putem să ne folosim de asta. Nici măcar nu e bogat. Oricum, sunt de acord că trebuie să scăpăm de el. Eu spuneam asta de multă vreme. Toate tâmpeniile pe care le promovează nu aduc nimic bun. Doar nu o să-i lăsăm pe proştii ăştia să facă ce vor ei, zâmbi el cu subînţeles. Părerile tale ar trebui să fie mult mai importante şi bine promovate, continuă. Mă cunoşti, întotdeauna am vrut să fie bine, insistă, fără ruşine. Şi pentru toţi trebuie să fie aşa, adăugă cu voce afectată.
E un om foarte periculos, gândi guvernatorul. Până una-alta, o să-i dau apă la moară. Îmi convine. Pe urmă, o să-i dau un os de ros. Folositor, un asemenea instrument. Ştie multe. Dacă mă deranjează, sigur că o să scap de el cumva. Sunt prea puternic pentru un astfel de individ.
Vânătorul jubila. De data asta îi făcea plăcere. Nu uitase că fusese lovit de refuzul profesorului. Cu ani în urmă, îi ceruse să strecoare în logoreea lui vorbe veninoase despre un „vânat”. La acest nivel Vânătorul ştia să lucreze cu mare eficienţă. Ce-i drept, avusese parte şi de adversari prea puţin aplecaţi spre laturi profunde ale artei strategiei. Conjunctura fusese multă vreme favorabilă tehnicilor sale de luptă fără reguli. Altfel, ar fi avut mari şanse să fie un personaj neînsemnat. Constatase deja că lucrurile s-au mai schimbat. Oferta guvernatorului venise la fix. Celelalte preocupări deveniseră secundare. Visa să-şi vadă ţinta pe catafalc. Recapitulă rapid, ca să evalueze obiectiv situaţia. Datornicii guvernatorului, din toate straturile sociale, intraţi în hora conjuncturii, din interese uneori prea mărunte. Multora le era greaţă de el. Chiar şi pentru cei care simţeau acut grotescul situaţiei, era cale grea de întoarcere. Slugile perfecte care-l înconjurau nu simţeau decât teamă ori gândul la o carieră pe care altfel nu puteau s-o dezvolte în interiorul sistemului. Capacitatea de manipulare a Vânătorului îi pusese însă pe mulţi în postura de marionete. La treabă ! Se pregăti cu oarecare euforie pentru acţiune.
Nu trebui să treacă nici măcar o lună şi evenimentul era pregătit în cele mai mici detalii. Acţiuni ample de promovare anunţau o reuniune la care participă unele dintre cele mai respectate nume ale vieţii publice, universitari, lideri de opinie în domenii multiple. Profesorul se trezi, dintr-o dată, cap de afiş într-o dezbatere despre irealitatea irealităţii, bazele ei matematice, societatea contemporană, moralitatea şi pragmatismul ştiinţei. De la început, simţise că e ceva în neregulă la conceptul supus dezbaterii. Irealitatea irealităţii… Cum adică „ Eu nu exist” ? I se părea că avea ceva ascuns, care neagă inclusiv propria-şi existenţă conceptuală, într-un atac pe la spate asupra parametrilor subiectivi cărora le datorează apariţia, determinată tocmai de conştiinţa de sine a umanităţii-specie. Avea impresia că are în faţă un concept evanescent, diabolic chiar prin ingeniozitate în compoziţie, şi tocmai de aceea, atât de fals formulat. Inestetic, într-un sens care nu sfidează absolutul, pervers. O să pună doar nişte ghilimele, pe unul dintre cele două cuvinte, pentru început. Asta, ca aperitiv, decise Profesorul. Până la urmă provocarea i se părea infantilă. Într-un fel dezamăgit, îl consolă amintirea celor cu care dezbătea probleme serioase, într-un spaţiu neoficial.
În realitate, planurile lui se vedeau nevoite să suporte o oarecare doză de amânare. Discuţiile aveau să fie dirijate în alt registru logic decât cel pe care şi-l imaginase. Nu avea de unde să ştie însă.
-Având în vedere contextul socio-economic special care caracterizează în ultima perioadă entităţile administrative pe care le cunosc cel mai bine, context pe care în cunoştinţă de cauză îl descriu cu îngrijorare ca fiind neproductiv, poate chiar nociv pe termen lung, supun atenţiei dumneavoastră provocarea de a trece prin ecuaţia enunţului temei conferinţei, această temă. Am identificat cauzele problemelor. La această provocare trebuie să răspundă toţi intelectualii. De aceea, propun ca primă temă pentru dezbatere această problematică. Comunitatea noastră trebuie să se pună în valoare prin ceva mult mai important decât ferestrele. Sunt de părere că importanţa lor în viaţa noastră este exagerată, atacă guvernatorul în discursul de deschidere a manifestării.
Multora nu le venea să creadă că se întâmplă aşa ceva. Circulaseră nişte zvonuri dar erau atât de slab perceptibile încât nu le dăduse aproape nimeni atenţie.
-Primul pe lista celor ce iau cuvântul este Profesorul, anunţă din prezidiu decanul Facultăţii de Idei Laminate.
Pe feţele tuturor – încordare, curiozitate. Câţiva îşi dădeau coate pe furiş. Veniseră să se amuze. Oamenii tocmiţi de guvernator îşi făcuseră meseria.

***
Avea emoţii. De fiecare dată păţea la fel. Vocea i se auzi tuşind încetişor. Înţelesese. Era la un proces. Nu-şi învrednici adversarul nici măcar cu o privire. Se abţinu să-l întrebe cum şi-ar imagina el irealitatea. Trebuia să-i arate cu ce cuvinte s-o descrie, mai întâi. Nu pentru cei care erau de faţă conta cel mai mult acest aspect. Declanşatorul situaţiei trebuia mai întâi trezit din impotenţa voinţei de a dărui cel puţin la fel de mult cât primeşte. Era inteligent ca să priceapă asta. Făcuse însă alegerea greşită, fiind leneş într-un moment crucial din viaţa lui. Acum era în stare să suporte consecinţele. Avea nevoie de asta ca să se vindece. Era o şansă pe care ar putea să i-o ofere. Emotiv, Profesorul patină puţin în convenţionalul acela existenţial, provincial şi antipatic, dar se descurcă :
-Onoarea de a-mi expune mesajul în faţa dumneavoastră nu mă scuteşte de îndatorirea de a trage un semnal de alarmă referitor la faptul că am identificat unele încercări de a se defini aici concepte într-un mod dirijat, lipsit de acea moralitate sub sigla căreia ne-am adunat. Îndrăznesc să cred că e vorba despre încercări de manipulare a opiniei într-un fel care afectează grav şi intenţionat spaţiul public. Această impresie mă face să am reţineri în a răspunde provocării temei sub care se desfăşoară întâlnirea noastră. Le voi depăşi, având încredere în faptul că, fără îndoială, inteligenţa şi înţelepciunea vor avea câştig de cauză.
Apelul lui la echilibru fusese transmis. Punctele în care ricoşase erau aproape palpabile. Avea simţul acela al centrilor energetici. Îl ajuta să vadă atât de bine fluidele mentale neprietenoase… Continuă, încercând să uite încordarea de prădător care se citea în jurul unora:
Doresc să argumentez însă ceea ce spuneam despre spaţiul public şi realităţile nu tocmai plăcute care se află în relaţie cu acesta. Spaţiul public e cam privat. Fără să ne dăm seama, au pus piciorul pe el acele segmente care se numesc exponenţi. E adevărat, spaţiul public şi-a etalat modestia şi nu s-a deschis întru totul, niciodată, ideii de public. A stat mereu sub semnul unor interdicţii şi limitări instituţionale. În spaţiul public nu ai acces dacă trăieşti într-o lume dezechilibrată, decât… aşa, într-un sens iluzoriu… E bine că are un nume frumos, dar e bine şi că stă poliţia să-l păzească. Altfel, spaţiul public poate fi vandalizat tocmai din cauză că e uneori inaccesibil. Ori, tocmai pentru că e prea uşor de pătruns în el. Acelaşi spaţiu devine însă şi neatractiv. Uneori se renunţă la el. Unul dintre cele mai elocvente exemple ar putea fi cel al studenţilor. Ce impact aveau odată opiniile lor, câtă importanţă li se acorda! Încercarea politicienilor de a atrage studenţii în acţiuni publice a avut efecte benefice mai ales pentru imaginea politicienilor.
Într-un colţ al amfiteatrului observă agitaţie. Câţiva indivizi dădeau semne că-i sugrumă nodul de la cravată. Pentru o secundă se simţi foarte singur. Părea că nu mai observase nimeni detaliul. Buna dispoziţie îi reveni repede, se simţea liber. Murmurele nu-i puneau probleme:
Ar putea fi o explicaţie şi a faptului că imediat după alegeri are loc o letargie a exprimării pe acest plan. În fine, nici nu mai contează aşa de mult amănuntele. Dacă un puşti de liceu trânteşte un grafitti, dă pretexte celui care se crede mai bun să ţină nişte prelegeri pe aceeaşi temă. E ca într-un ecosistem. El dăinuieşte pentru că se autoalimentează, nu se vrea ori nu se poate altfel… Mulţi poliţişti ar fi înspăimântaţi, spre exemplu, dacă ar dispărea peste noapte specia infractorilor. Pentru simplul motiv că le place ceea ce fac şi nu-şi imaginează altă lume. Alţii au viziuni opuse. Exemplele pot continua, cu reprezentanţi ai sistemului, în toate sensurile.
-Vă întrerup! Deci…ca intelectual dar şi ca om politic, reprezentant al sistemului, cred că vorbele dumnevoastră sună pretenţios dar sunt lipsite de conţinut. Vă rugăm să prezentaţi situaţii concrete, mai ales având în vedere faptul că puneţi la îndoială, fără alte argumente decât nişte impresii pe care le aveţi, deci, puneţi la îndoială credibilitatea şi activitatea unor aleşi. Mai mult, mi se pare grav că aici este pusă sub semnul întrebării însăşi logica reprezentativităţii democratice. Deci, ce doriţi domnule, să puneţi în pericol ordinea socială? Deci, cu bune şi rele, ea v-a oferit prilejul să vă manifestaţi aşa, în spaţiul public pe care tocmai l-aţi mânjit cu noroi. Să ştiţi că a vota legi implică responsabilităţi, nu e ceva atât de uşor precum pare, izbucni senatorul C. Deci, politica e o artă pe care eu şi colegii mei o punem în slujba cetăţenilor, a alegătorilor, pentru interesele lor. Aberaţiile pe care le-aţi rostit mă îndreptăţesc să cred că sunteţi rupt de realitate, inadaptat social. Deci, cu atât mai grav acest lucru, cu cât otrava aceasta e împrăştiată în public, într-un mod iresponsabil, fără a suporta sancţiuni. Ceea ce nu trebuie şi cred, deci, că nu va mai dura mult…
-Observ o deosebită lejeritate în exprimarea dumneavoastră, în felul în care trageţi concluzii şi în felul în care vă însuşiţi atitudini pe care le-aş numi cu indulgenţă… surprinzătoare. Constatarea mă motivează să renunţ la reţinerea de a vă răspunde pe aceeaşi lungime de undă.
-Deci, ar fi de bun simţ să adoptaţi o atitudine responsabilă, aşa cum îi stă bine unui om care pretinde că merită atenţia publică, forţă nota senatorul.
-Aşadar politică… Un punct de vedere bazat pe observaţii ale unor fapte dar şi pe percepţia opiniei publice, poate ar fi satisfăcător pentru dumneavoastră. Se pare că originile politicii şi ale războiului au fost descoperite în junglă, la cimpanzei. Într-un demers ştiinţific, maimuţele au fost filmate “cu camera ascunsă”, în timp ce-şi măcelăreau semenii. Partea doveditoare ar fi aceea că nu aveau nevoie să ucidă neapărat dar o făceau ca să creeze relaţii politice în cadrul grupului. Dacă ne tragem din maimuţe, cum spun evoluţioniştii, atunci e clar de unde vin multe dintre obiceiurile sociale ale omenirii. Dacă nu, iarăşi lucrurile sunt limpezi, pentru că cele mai multe dintre invenţiile umane sunt adaptări şi copii ale unor observaţii din natură. Deosebirea ar fi aceea că, la oameni, arta politică a cimpanzeilor e mult mai rafinată. Ea poartă tot felul de denumiri şi explicaţii cu caracter doct, necesar, ca să nu mai fie nici un fel de îndoieli în legătură cu necesitatea manevrei prin care se desfăşoară agresiunile. Recapitulând, privind spre trecut, spre prezent şi spre ceea ce anunţă politicienii pentru viitor, avem parte tot de viziunea luptei cimpanzeilor din junglă. Ori, cel puţin, asemuirile sunt atât de la îndemână încât nici nu e nevoie de efort ca să vezi cât de aproape se află “cimpanzeus politicus”. Sintagma descrie sugestiv specia. Spre deosebire de cei din junglă, care se scarpină reciproc, în semn de afecţiune, după ce au mai sfâşiat o maimuţă mică, cei purtători de costume şi cravată se scobesc în nas prin aula parlamentului, se scarpină pe burtă în timp ce fac reguli pentru ceilalţi, spunând că le respectă şi ei, se scarpină în declaraţii cu iz de importanţă naţională dar care au doar menirea de a le confirma calitatea de politicieni. Astfel, în foarte multe cazuri, costumele Armani şi lap-topurile şmechere sunt nişte accesorii înhăţate de nişte indivizi ce dau dovadă de un uimitor comportament social. Dacă există nemulţumiri, să nu se mire nimeni. Adesea, regulile sunt făcute de nişte cimpanzei care au acces la o tehnică avansată.
-Deci, cred că o să vă dau în judecată, interveni ascuţit senatorul. Aţi depăşit orice limită. Am martori, continuă agitându-se, ca şi cum fotoliul l-ar fi muşcat. Deci, eu nu sunt oricine. Sunt parlamentar ales. Deci m-aţi jignit în public pe mine şi colegii mei, parlamentul, o instituţie care face legi, deci Legislativul, una dintre puterile statului. Lucrurile n-or să rămână aşa, vociferă politicianul, ascunzându-şi batista udă sub şezut .
– Atmosfera s-a încins, de aceea poate că ar fi bine să dialogăm în termeni civilizaţi, ca nişte intelectuali veritabili, respectându-i şi pe cei care ascultă, interveni, cu ton ostentativ, Vânătorul. E vorba aici şi de imaginea noastră în lume, să nu uităm că la discuţii asistă zeci de intelectuali din ţări străine, adăugă el.
– Eu propun în acest caz să deschidem fereastra, poate ne mai răcorim, replică profesorul. Fără să aştepte vreun răspuns, purcese la fapte. Continuă apoi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic:
Nu ştiu ce fereastră aţi închis astăzi şi nu ştiu nici ce fereastră s-a închis singură. E de preferat să nu-ţi închidă altul fereastra. Mai bine o închizi singur. Asta, dacă eşti un om care mai are ceva respect faţă de propria-i persoană. Dacă încearcă cineva să vă închidă fereastra fără să i-o cereţi, asiguraţi-vă că mai aveţi una deschisă. Şi nu uitaţi să trageţi de ea când degetele intrusului pot fi prinse dureros între rame. Doar ca să reţină că nu e politicos şi normal ceea ce face. Dacă insistă şi vrea să se dea geamgiu, fiind făcător de plăcinte ori vreun fals cântăreţ la fluierul piciorului, va avea o experienţă plină de înţelepciune şi folositoare pentru viitor. Mereu e nevoie de aer. De aer curat. Uneori realitatea impune o reacţie la ceea ce se întâmplă în jur.
Senatorul explodă:
-Iarăşi ferestrele? Furia i se descărcă în întrebarea rostită cu patima unei gospodine care trebuie să spele de trei ori pe zi rufele murdărite de un copil neastâmpărat. Improviză un răgaz ca să construiască argumente, ducându-şi batista recuperată la fruntea inundată de transpiraţie…
Deci, nu vi se pare că această obsesie indică ceva patologic? Deci, se desluşesc în vorbele dumneavoastră dovezi de extremism, propagandă spre violenţă şi dezordine socială, punctă el cu degetul arătător spre tavan. Vizitaţi domnule un medic! Parcă încercaţi să impuneţi o religie a ferestrelor… Sunteţi şi înverşunat când faceţi asta. Să fim rezonabili… Deci, această viziune, pe lângă faptul că nu are nimic de a face cu realitatea, subminează bunele moravuri. Deci, sunteţi un pericol social! Deci, cu siguranţă, acest tip de atitudine trebuie sancţionat exemplar, deci, conform legilor, încheie el privind triumfător către aplaudacii din sală.
-Aş fi putut să aleg alt subiect. Mi s-a năzărit să vorbesc despre ferestre. Aceasta însă cred că este mai curând obsesia unora cărora nu le convine tema. Nimeni nu poate fi obligat să asculte ori să discute un subiect dezagreabil. Suntem liberi!? Mă încearcă un zâmbet, gândindu-mă la înverşunarea declanşată de subiect. Mă grăbesc să vă atrag atenţia însă, asupra gratiilor mentale pe care le inoculează atitudini de acest fel. În primul rând, compromisul construieşte gratii. O faţă a lui este sărăcia şi autosărăcirea. O recunoşti în realităţi pe care persoane importante, siste-me, le ignoră, ori pentru care n-au remedii serioase. Un exemplu ar fi gestul puiului de om arestat mental de părinţii
care-l încurajează să practice minciuna cerşetoriei doar pentru a căpăta uşor un ban nemuncit. Peste drum, nu e vreo familie regală. Nişte oameni îşi construiesc fericirea pe normalitate. Nu sunt bogaţi, nici nu vor să pară săraci. Sunt exact aşa cum crede oricine că trebuie să fie. Copilul nu se fereşte să alerge cu bucurie spre părinţi. Nici nu creşte cu reperul mental al milogelii. Situaţii banale, ca acestea, construiesc zilnic destine, mentalităţi de prinţ şi reflexe de cerşetor. Ele apar şi pe alte coordonate, aparent normale. Mai târziu, îi vezi pe cei ce au devenit deja oameni în toată firea, bucurându-se de lipsa cătuşelor mentale ori voluntari la jug, construindu-şi bucurii şi nevoi meschine, ghilotină de aparenţe şi gratii existenţei. Vezi lorzi care nu au altă icoană decât conştiinţa curată şi măsura binelui lăsat în urmă dar şi luptători pentru care binele ori răul se evaluează doar vizavi de propria existenţă.
Un exerciţiu, cel puţin interesant, poate fi acela în care poţi privi oamenii simpli din societăţi care au marginalizat prostia şi meschinăria. Nu de puţine ori, se poate remarca acolo faptul că în faţa gafelor, a gesturilor deplasate, bunul simţ rămâne fără replică agresivă. Semnal că unde se întâmplă aşa, decenţa se simte acasă… Un loc fără gratii. E adevărat însă faptul că bunul simţ e întotdeauna luat prin surprindere. Prin natura ei, buna cuviinţă nu se antrenează special pentru confruntări cu prostia. Aceasta este una dintre trăsăturile şi slăbiciunile ei.
-Ar trebui să-i întrebăm poate pe turiştii japonezi prezenţi, cât de mult aţi făcut de râs comunitatea şi sistemul nostru tradiţional de valori prin afirmaţii hazardate ? Eu patronez această reuniune cu intenţia de a aduce un plus de valoare, nu pentru a crea prejudicii comunităţii pe care o servesc. Aţi adus în discuţie numai critici la adresa activităţii instituţiilor. Ce fel de politică faceţi ? Aici nimeni nu e prost domnule, izbucni guvernatorul.
– Răspunsul nostru este un omagiu la adresa Profesorului, se ridică o voce din sală. Într-o franceză fără cusur, se prezentă: Ishimaru Kazuma- profesor de arhitectură spirituală. Mă aflu aici împreună cu studenţii mei. Asistăm cel puţin odată pe an la cursurile Profesorului. Investim astfel în cercetare. Un proiect pe care universitatea noastră îl derulează în parteneriat cu firma cunoscutului om de afaceri Watanabe Makoto se apropie de finalizare, cu rezultate remarcabile, aplicabile atât în domeniul construcţiilor cât şi în cel al microprocesoarelor dar şi în industra alimentară. Multe dintre ideile noastre au pornit de aici, ascultând conferinţele Profesorului. Grupul nostru de studiu intenţionează să colaboreze şi la un proiect în domeniul transportului. Ideea ne-a venit chiar astăzi. E vorba de abordarea problemei eficienţei teleportării, într-un viitor apropiat. Vă mulţumim pentru onoarea de a asista la aceste discuţii care sunt o sursă de inspiraţie importantă pentru noi.
– De ce să nu se pronunţe în primul rând reprezentanţii oamenilor noştri de afaceri, interveni Vânătorul. Toată lumea ştie că li s-a acordat o atenţie specială, mai ales din partea guvernatorului, a scris şi presa, de atâtea ori. E ciudat că unii se dezvoltă, în timp ce la noi, specialiştii, economiştii, spun că lucrurile ar putea să ia o întorsătură neplăcută.
-Eu nu sunt chiar aşa de credul, sări cu gura preşedintele Asociaţiei Luptătorilor Pentru Profit cu Orice Preţ. Nu ştiu ce se întâmplă prin alte ţări dar aici, la noi, uite că întreprinzătorii au probleme. Mie mi-a fost afectată grav cifra de afaceri din cauză că promovarea asta deşănţată a ferestrelor a trecut în plan secund una dintre afacerile mele, înfloritoare înainte, amenajarea pivniţelor. Iar eu sunt specialist în aşa ceva, domnilor! Am ridicat pivniţele la rang de artă! Pivniţele mele, pivniţe blindate, ermetice, antiatomice, pivniţele supertehnologizate, chiar şi pivniţele pentru care personalul s-a specializat, a studiat Feng Shui – am cheltuit o grămadă de bani pentru asta – sunt acum desuete! Excavatoarele mele, târnăcoapele, lopeţile, zac ruginite, pentru că angajaţii au luat-o razna, ascultându-l pe Profesorul căruia îi aduceţi atâtea elogii… Imaginaţi-vă ! Un angajat de-al meu, care abia ştia să citească, este acum pe undeva prin Tibet, filosofând cu călugării de acolo. Unul dintre clienţii mei cei mai buni şi-a vândut vilele pentru care întocmisem proiectele unor buncăre antiatomice de toată frumuseţea! Şi-a vândut şi afacerile! S-a înhăitat cu cel de la târnacop şi fac acum vindecări bioenergetice pentru care nu cer bani ! Noroc cu iniţiativele guvernatorului, care au deschis larg porţile unor prefaceri înnoitoare, noi orizonturi de dezvoltare. Suntem fruntaşi pe ţară dacă ne referim la analize de specialitate în cadrul unor dezbateri cu întreprinzătorii pentru evoluţia economiei. Asta ne dă speranţe, motivaţii, încheie antreprenorul, aruncând ocheade către guvernator.
-Cu deosebit respect, ţin să reamintesc faptul că evenimentul la care participăm este dedicat unor comunicări ştiinţifice. Iar rolul de moderator se află în custodia unui reprezentant al Universităţii… Sigur că da, este o mare onoare pentru noi să… asistăm la o dezbatere dinamică, împlinită de conţinutul unor remarci încărcate de înţelepciunea experienţei, referitoare la interesele pe termen lung ale societăţii, se înmuie, treptat, decanul Facultăţii de Idei Laminate, descifrând un bileţel trimis de Vânător. Hârtia, mâzgălită cu ora şi locul în care-şi întâlnise amanta, o seară mai devreme, avu darul să-l transforme, brusc, într-un personaj căruia i se topeau picioarele. Galben la minte şi la faţă, glasul îi împrumută culoarea şofranului. Chiar şi scaunul îi împărtăşi starea, pierzându-şi echilibrul.
-Te simţi bine domnu’ decan ? Ironia din glasul guvernatorului era evidentă doar pentru trei persoane din amfiteatru.
-Sigur, mulţumesc, scaunul e de vină, zâmbi strâmb moderatorul.
-Semne…veni replica rânjită a guvernatorului. Iată un suspect pentru orice cadru medical familiarizat cu simptomele hepatitei, continuă el să se amuze în gând, cunoscând amănuntele subitei transformări a reprezentantului catedrei de Idei Laminate… Pentru momentul ăsta o să-i măresc simbria Vânătorului…
Sentimentul puterii îl copleşea. Mâinile i se frecau involuntar. Încercă să se controleze, aşa-i stătea bine. Era posesorul adevărului…Da…Ce egal ? Era mai puternic de o mie de ori decât Profesorul ! Să-i schimbi pe oameni ? Simplu, când ai catalizatorul perfect! Banii fac totul ! Puterea lor i-ar putea face să-şi renege şi moştenirea genetică! Trebuia să păstreze totuşi aparenţele:
Sunt măgulit de faptul că intelectuali de mare valoare, precum domnul decan al Facultăţii de Idei Laminate, apreciază, se declară de acord cu punctul de vedere exprimat de doritorii progresului social-economic, ale căror valori la împărtăşesc şi promovez. Vă mulţumesc pentru aprecieri domnule decan, călcă el şi mai apăsat pe umilinţa universitarului. Euforia momentului îi suspendă percepţia sensului pronumelui de politeţe:
-Ce zici Profesore, crezi că părerile colegilor te-ar face să-ţi revizuieşti punctul de vedere ?
Grotescul situaţiei amuţi asistenţa. Secunde interminabile, într-o linişte infernală, respiraţia excitată a guvernatorului violă microfonul.
-Mă văd pus în situaţia de a face o mărturisire. Trebuie să fiu recunoscător pentru că mi s-a oferit acest prilej. Din copilărie, m-au fascinat poveştile. Am înţeles, într-un târziu, de ce se spune că unele poveşti transmit învăţăminte, adevăruri de mare valoare. Uimitor, sunt depăşite de realitate. M-au convins poveştile despre pitici. Mereu, aceste personaje- mai ales când sunt malefice- apar ca entităţi cu intelect matur şi responsabilităţi. Piticii răi, gnomii din lumea noastră sunt de mii de ori mai vizibili. Din mai multe motive. Primul, li se pare că sunt mari. Dar sunt pitici şi mai mari, pentru simplul motiv că au suflet. Aş putea să enumăr câteva exemple. Nu voi cădea însă în capcana tentaţiei de a pune mizeria indivizilor sub lupă. Găsesc însă că în aceste împrejurări este necesar şi potrivit să le pun la dispoziţie o oglindă. Deşi încerc să evit din toate puterile acest lucru, se poate constata plăcerea unora de a împinge orice polemică pe un teren care le este familiar, în aceleaşi lături pe care încearcă să le împroaşte sclavii care cred că toţi oamenii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lor.
Să-i recunoaştem: cei care se bagă singuri în seamă, cei care au doar de pierdut când le scapă lucrurile de sub atotputernicia mincinoasă pe care o afişează, cei dornici să fie sforari şefi cu orice preţ, frânarii – în general şi pupincuriştii în special.
– Puţin respect ! Insist să păstrăm o atmosferă academică domnule! Altfel, sunteţi răspunzător pentru faptul că eu mă retrag de la acest eveniment, cât timp sunteţi prezent, îl întrerupse guvernatorul, afişându-şi cea mai afectată mască.
-Dar şi cei cu tupeu jegos- continuă imperturbabil Profesorul- care sunt convinşi că singura metodă prin care se poate exista este transformarea în limbric. Atât între politicieni cât şi între cei care sunt lipitorile lor, această specie de monştri are mare trecere, dintr-un singur motiv. Sunt nişte unelte, nişte obiecte vorbitoare. Datul de pomană către o asemenea categorie este un păcat. Ei sunt capabili să-şi rupă dinţii în mâinile care i-au hrănit, cu primul prilej care le surâde. Sunt specialişti în prelucrarea favorabilă a rânjetului.
Pe de altă parte, acestea sunt doar amănunte nesemnificative pentru mărunţimile lor. Exemplele notorii sunt în rândul celor care poartă povara unei uriaşe responsabilităţi, aceea de a fi corupt minţile oamenilor în direcţii otrăvite, obligându-i să facă zilnic pact cu diavolul.
E foarte important să nu fii scârbit când priveşti în urmă. Un motiv în plus ca să nu iei seama la aceiaşi sclavi ai propriilor slăbiciuni, care se târăsc cu o plăcere perversă în mizeriile unui grajd existenţial, ales drept pretext pentru public…Nişte ciudăţenii.

****
În pauza care tocmai se anunţase, sentimentul de dezamăgire al reporterilor fusese repede înlocuit de euforie. Reţinerea grangurilor îi enervase. Parcă le tăiase cineva limba. Unul dintre ziarişti, mai norocos, reuşi să smulgă ceva.
-Care e explicaţia conflictului de opinii dintre politicieni şi Profesor ?
-Interesul factorilor responsabili pentru viitorul economic al comunităţii şi siguranţa cetăţenilor, în opoziţie cu promotorii unor idei antisociale, anarhice şi lipsite de pragmatism, aruncase peste umăr senatorul C., îndreptându-se spre grupul de colegi care se grăbiseră la cafea şi sandvişuri.
Camerele de luat vederi îşi înroşiseră urgent ledurile. Se transmitea în draci ultimul scandal care părea că urmează să schimbe pentru următorii ani viaţa regiunii. O parte dintre politicieni îşi tatonau, deja, pe holuri, adversarii.
La barul studenţilor, Profesorul avea un loc preferat. Aici se lăsa pradă unor gânduri fără legătură cu neplăcerile care-i pigmentau viaţa. Nu-i mai păsa. Îşi reseta sufletul. Retras în colţul unde putea să savureze muzica, amestecându-şi gândurile cu gheaţa din pahar, încercând să reînvie simţă-minte din trecut. Aşa îl găsi, cu privire ageră, o cunoştinţă mai veche…
-Bună ziua. Deranjez ? Aş vrea să discut ceva cu dumneavoastră.
-Bună ziua. Da, vă rog să luaţi loc, scaunul din dreapta dumneavoastră e liber.
-Un whisky cu gheaţă te rog! Şi încă un rând pentru Profesor, se grăbi intrusul să comande barmanului.
-Mulţumesc, dar nu pot să rămân foarte mult, pauza e aproape de sfârşit. Spuneaţi că vă pot ajuta cu ceva ?
-Am fost foarte atent la ce-aţi vorbit astăzi…
-Vă mulţumesc.
-Ştiţi, sunt unul dintre cei care au contribuit la finanţarea evenimentului. Apreciez cultura şi oamenii de cultură.
-Da, cunosc faptul că de mai multă vreme vă implicaţi în activităţi de acest fel. E o plăcere să constaţi că oameni ca dumneavoastră înţeleg importanţa unor asemenea lucruri.
-Eu sunt un tip pragmatic.
-Finalitatea oricărei acţiuni poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Relaţia cauză- efect şi atitudinea pe care o adoptăm în legătură cu evenimentele din viaţă sunt elemente importante pentru toţi cei care urmăresc un scop. Dacă ne gândim la finalitatea existenţei materiale, pragmatismul poate avea şi alte sensuri, alte ierarhii decât cele general acceptate.
Fruntea interlocutorului se încreţi brusc:
-E foarte interesant ceea ce spuneţi, dar eu sunt interesat să rezolv problemele care mă presează acum, răspunse cu o figură îngrijorată.
-Cum v-ar putea ajuta discuţia purtată cu unul ca mine? Sunt convins totuşi că aveţi un interes, altfel nu văd de ce v-aţi pierde timpul, având în vedere ceea ce spuneaţi mai devreme.
– Da. Sunt interesat să nu mai fie scandal.Vorbele dumneavoastră au iritat sumedenie de oameni puternici. Pentru mine contează mai puţin asta, doar momentul este nepotrivit.
-Nu înţeleg…
-Domnule, eu cred că ar trebui să vă controlaţi, mormăi cu oarecare teamă, liderul Uniunii Aşazişilor Naivi. Sunt persoane importante de faţă, avem lucruri importante de făcut, iată eu am un proiect, nu vreau să spun că mă pricep la lucrurile astea foarte mult, nu cunosc chestiile astea cu filosofia, mă lasă rece… care dacă ies lucrurile bine, aduce multe locuri de muncă… Aş prefera să discut cu oamenii într-o atmosferă colocvială, tocmai am audienţă la guvernator după eveniment…Deja mai mulţi comercianţi au primit avertismente de la Asociaţia Grijii pentru Unii Producători. Sunt obligaţi să vândă ouă marca Pătrăţel, altfel se lasă cu amenzi. Dacă vor, caută şi găsesc nod în papură. Se pare că vin alegerile anticipate, e nevoie de bani. Miza e mare… Sunt dispus să sponsorizez o altă conferinţă, numai să nu iasă rău acum… Până când ies ai noştri… Mă tem că lucrurile ar putea lua o întorsătură neplăcută, înţelegeţi ce vreau să spun…
Răspunsul întârzia să vină. Profesorul privea cerul prin geamul pe care-şi lăsaseră amprentele nişte copii neastâmpăraţi. Sorbi metodic conţinutul paharului. De la înălţimea privirii albastre, reuşi să-i trimită un zâmbet de compasiune. Mesajul lovi, şocându-l pe destinatar. Doar nu vrei să ajung ca tine, pricepu acesta într-o secundă, sfâşiat între furie şi neputinţă. Conturile lui nu acopereau costul remediului pentru spaima conştientizării nevoii unei condiţii spirituale, ca sens al existenţei. Nu scăpase de această frică. Perspectiva surprinzătoare îi oferea motive să fie în cel mai fericit caz, nervos. Era speriat de-a dreptul. Se ferise mereu de astfel de oameni. Îi provocau disconfort şi prea multe dureri de cap. Prefera retragerea. La periferia ideilor care nu aveau legătură cu portmoneul ştia să păstreze aparenţele. Conceptele complexe îi provocau repulsie. Nu putea să le simtă foşnetul. Frământarea lui nu putea fi o taină pentru Profesor:
-În ceea ce priveşte temerile, singura pe care aş înţelege-o în contextul de faţă ar fi aceea că tinerii din generaţia copiilor dumneavoastră vor asista la sfârşitul lumii din cauze la care aţi pus umărul. Vă promit însă că următoarea abordare va aduce puţină ordine în frământările dumneavoastră. Acum vă rog să mă scuzaţi, sunt aşteptat, spuse îndepărtându-se.

Prostule, replică în gând şeful Uniunii Aşazişilor Naivi, privind în urma lui. Simţea că are din nou acel nod în gât, o impresie pe care o ura. Aruncă pe gât restul de whiskey şi uitând intenţionat să mai lase bacşiş barmanului, alergă spre maşina lui scumpă lângă care se zbenguiau nişte copii neastâmpăraţi. Ce faceţi acolo? Să n-o zgâriaţi că aveţi probleme cu poliţia, se auzi ţipând, înainte de zgomotul uşii trântite.

*****
Singurii care aşteptaseră cuminţi în sală, comentând uneori pe marginea notiţelor, erau japonezii din grupul lui Ishimaru Kazuma. O vreme, cei nu aveau un subiect pentru conversaţii inutile îi găsiră drept cel mai uşor pretext în tentativele de tatonare a opiniei vecinilor. Vânzoleala prin amfiteatru încetă brusc, la scurt timp după anunţarea reluării lucrărilor.

-Aveţi cuvântul Profesore, cu precizarea că va trebui să ţineţi cont şi de ceilalţi vorbitori anunţaţi. Timpul trece repede, anunţă decanul Facultăţii de Idei Laminate.
Îşi supuse audienţa unei noi reprize de sinceritate. Vocea lui răspândi prin intermediul microfonului o altă surpriză:
-Un dialog pe care l-am purtat în pauză mă determină să spun câteva cuvinte despre un subiect aparent irelevant în acest context, o armă extremă, spaima cactuşilor.
Colţul în care se aşezase se îngustă brusc iar Liderul Uniunii Aşazişilor Naivi simţi cum încep să-i vuiască urechile. Se pregăti să-şi pună în valoare cea mai inocentă figură şi să atace cu cele mai dure arme. Inamicii Profesorului îi erau parteneri ocazionali. Aveau şi interese comune. La un semn, i s-ar fi alăturat. Îi citi repede, ca să se asigure. Mimica lor îl făcea să spere că ar putea răsturna o situaţie gravă. Se asigură din priviri că guvernatorul nu a uitat de întâlnirea programată. Şi Vânătorul îi confirmă aşteptările, cu un gest similar.
Nu e nici bomba atomică, nici vreo altă maşinărie infernală, continuă Profesorul. O au la îndemână toţi indivizii de pe planetă. Cei şase miliarde de locuitori ai Terrei sunt extrem de puternici. De când şi-au descoperit inteligenţa, aceşti bipezi s-au transformat într-o armată teribilă. Joacă un teatru pe care îl perfecţionează de când omul cavernelor. Lupta pentru imagine… Amănuntul acesta poate că ar trebui să ne dea de gândit.
De ce credem noi că au ajuns unii actori din secolul XXI să fie cunoscuţi, respectaţi şi ascultaţi, mai ceva decât şefii de state ? De ce pe actorii numiţi artişti îi iubeşte lumea ? De ce pe ceilalţi actori, numiţi politicieni, nu-i iubeşte aşa de tare iar uneori îi mai şi huiduie ? Unii practică această artă spre a transmite mesaje, energii pozitive semenilor, ceilalţi, mai ales pentru a le înghiţi aceste energii. Toţi ating performanţe uluitoare. Dar pun pariu că dacă un actor bun, sincer, spune că un politician e prost, îl poate desfiinţa. De aceea au tăiat capete trubadurilor din vechime, iată de ce l-au omorât în bătaie pe Francois Villon, iată argumentul că actorii oneşti, fără stăpân, sunt extrem de periculoşi pentru lipitorile oricărei societăţi.
Am vorbit mai devreme despre lipitoiri. Putem discuta, în context, despre cactuşi. Merge vorba că aceste plante ar fi vampiri energetici…
-E clar că e sărit de pe fix, aruncă printre dinţi Vânătorul, îndreptând o privire complice către guvernator. Uitase însă că microfonul din faţa lui era deschis. Rumoarea din amfi-teatru îi dădu de veste că se află într-o postură ingrată. În aceeaşi secundă, mintea lui hotărâ că trebuie să acţioneze, necruţător, cu metodele pe care le cunoştea cel mai bine.
– Era vorba despre actori, pretinse Profesorul că nu s-a întâmplat nimic. Sunt minunaţi. Să trecem peste viaţa lor personală. Oricum, o sacrifică în fiecare zi pentru că e destinul lor, pentru asta s-au născut. Ar trebui să se epuizeze biblioteci întregi odată cu subiectul… Roluri, mai mult sau mai puţin periculoase. Fiecare intră în pielea personajului pe care îl joacă.
-Ce rol jucaţi Profesore, încercă Vânătorul să iasă din situaţia penibilă, atacând. Vorbeşte lumea că rolul dumneavoastră e băgat în ceaţă de unele… realităţi, adăugă el ironic. Poate că ar trebui să aveţi mai multă grijă cu alcoolul. Nu zic eu asta, zic alţii. Chiar unul dintre asistenţii dumneavoastră, poate să confirme, e aici, a făcut recent o dezvăluire senzaţională, că în biroul pe care-l ocupaţi se consumă foarte mult alcool…
Guvernatorul privea fascinat. I se părea extrem de interesant să studieze chipul unui asemenea om atunci când îşi arunca săgeţile. O combinaţie între zâmbet, preocupare falsă şi acea strălucire diabolică a privirii lăsau să se înţeleagă cât de convins e că foloseşte cele mai eficiente metode. Pentru un observator atent nici nu juca bine. Dar pentru un naiv, pentru unul dezinformat ? Vorbele lui păreau cărămizi aşezate matematic. O construcţie falsă, calculată să manipuleze o percepţie colectivă, de data asta una spirituală, cu rezultate în plan material. Revelaţia veni repede: individul îşi însuşise atât de bine perversiunile sistemului încât devenise uneori o pacoste pentru acesta. Acum se folosea de el ca o ploşniţă. Supravieţuia. Mai mult, începuse să profite. Iată o situaţie conformă cu legile naturii, conchise. Orice gol este repede umplut. Acţiunea sistemului stârneşte o replică pe aceeaşi lungime de undă.
– Oamenii s-au cam săturat de roluri, idei îmbârligate, se aprinse în continuare Vânătorul. Concret ! Ce câştigă comunitatea de pe urma rolului pe care îl jucaţi? Câţi bani ? Iată, spre exemplu guvernatorul – nu pentru că aş vrea să-l laud, se ştie că eu sunt foarte critic la adresa autorităţilor când greşesc- a adus importanţi investitori în zona noastră. Şi tehnologii de ultimă generaţie, odată cu ei, fac faimă comunităţii prin ceva productiv, cum ar fi bobinarea motoarelor cu manivelă.
– E posibil ca soluţia problemei să-ţi fie la îndemână. Ar fi însă o pierdere de vreme să te învăţ ceea ce ştii deja. Lângă tine se află o surpriză de proporţii, un fel de bobinaj al creierului tău, răspunse Profesorul. Are o calitate neobişnuită. Ţi-este dată, chiar dacă nu o pricepi niciodată. Nu surpriza în sine, care are calitatea de a te face să înţelegi că gândurile ţi s-au împrăştiat în direcţiile potrivite şi s-au întors mai clare. Nici măcar nu-ţi vine să crezi că mecanismul depăşeşte graniţele coincidenţei.
Majoritatea fiinţelor umane au parte de acel sentiment, acea trăire căreia i s-a spus “deja –vu”. O sintagmă franţuzească însemnând ceva deja văzut. Ori, ceva, o experienţă care pare deja trăită. Cu toate astea, chiar şi savanţii care vorbesc despre asta ca despre un fenomen care explică realităţi de dincolo de noi, sunt priviţi cu zâmbete, încă, de o mare parte a confraţilor lor ce au experienţe şi convingeri similare. Cu siguranţă, nu poate fi nebună chiar majoritatea oamenilor de pe pământ. Că nu au curajul să vorbească despre lucruri inexplicabile, prin prisma unui raţionament cartezian, e altă mâncare de peşte. Cei mai mulţi se sperie de lucrurile pe care nu au curajul să le accepte. Nu contează motivele. Îndeobşte, prevalează spaima că se râde de ei. Cel puţin, drept consolare, există acea zicătoare care arată că cine râde la urmă râde mai bine.
Ar trebui să ne întrebăm mai des când am râs ultima oară. Nu e important motivul. Veselia sinceră şi fără sentimentul vinovăţiei are o importanţă mai mare decât ne imagi-năm. Unii spun că e de sorginte divină. Dar sunt consideraţi nebuni. Proba contrarie nu a fost făcută niciodată.

******
În timp ce gândurile Profesorului se auzeau în sală, umbra unui nor astupă pentru ceva vreme razele de soare care se încăpăţânau să sfideze intensitatea din împărăţia becurilor cu neon. Ca la un semn, timpul dispăru. Nimeni nu ştie unde. Singurul martor credibil părea că se află undeva în spatele acestei poveşti. El sorbi din paharul cu cafea şi se miră de ineditul întâmplării. Nu, putea fi doar o descoperire pe care o făcuseră şi alţii, mult timp înainte. E, oricum, mai mult decât înainte, îşi zise cu bucurie.
Scena aceea cu fumul de ţigară suspendat în spaţiu şi timp îi plăcuse întotdeauna în filmele science-fiction. De data asta, nu fuma nimeni.Toată lumea rămăsese în poziţii de cele mai multe ori caraghioase ori care stârneau compasiune. Grotescul era prezent. Iată şi vreo două – trei exemple de respectabilitate dar şi acestea, cu oarecare noroc. Până la urmă ar fi putut să nu dezvolte o fascinaţie pentru asemenea analize. Experimentul fusese însă deja pornit. Cu cât se gândea mai mult la detalii, cu atât intervenea obsesia că cineva hotărâse toate acestea cu o eternitate în urmă.
Pentru cele mai multe situaţii în care asistenţa ar fi avut nevoie de o pauză pentru dezbateri lejere, private, Amfiteatrul Ireconciliabilei Sincerităţi avea o strategie elegantă. Moderatorul era înştiinţat de cineva despre faptul că publicul rumegă anumite detalii pentru a putea interveni cu întrebări pertinente. Intervenea, iar vorbitorul accepta situaţia. De data asta lucrurile se petreceau pe dos. Adică şi de data asta. Pentru că, lucrurile se întâmplau de fiecare dată la fel când vorbea Profesorul. Noroc cu martorul acela credibil. Altfel, n-ar mai fi aflat nimeni, niciodată, nimic.
Aşadar, acum, vorbitorul avea nevoie să rumege anumite detalii pe care le privise interacţionând cu cei care-l ascultau. Nu, el nu urma să pună întrebări, el trebuia să dea răs-punsuri. La ceva ce tocmai învăţase, predând. Lăsa în urmă ceva, pentru altceva. Era un fel de experienţă mistică a comunicării, un fel de Nirvana a ideilor şi a felului în care se deplasează ele. Analizând efectele situaţiei, Profesorul se gândi la nivelurile lungimilor de undă ale comunicării. Luând în calcul o ipoteză evolutivă, ce mare descoperire trebuie să fi fost prima operaţiune matematică de unu plus unu egal doi ! E uşor de imaginat cât de elevaţi trebuie să se fi considerat doi parteneri de discuţie pe această temă, la momentul apariţiei ei. Pornind de aici şi până în zilele noastre, omul a dovedit că are un apetit deosebit pentru spiritualitate. Se poate vorbi chiar de o plăcere care poate stârni suspiciunea că există o glandă dezvoltată special pentru a induce anumiţi stimuli când se foloseşte intelectul în această direcţie. Da, oamenilor le place să fie deştepţi, uneori să se laude cu asta dar, din păcate, unii sunt dominaţi de efectele unor complexe inutile şi marginalizează subiectul ziditor de evoluţie intelectuală în comportamentul lor cotidian. E un fel de prostie colectivă, o teamă de efort, o lene care ar face posibile – şi uneori chiar aşa se întâmplă – atitudini apropiate de discriminare. Însă, atenţie, la toate nivelurile s-ar părea că există aceeaşi cantitate de merit. Ca să ajungi la doi plus unu egal trei, trebuie să mai faci un pas. Trebuie să laşi totodată, în urmă, nivelul lui unu plus unu, tocmai pentru că-l controlezi deja. Este, totuşi, un efort. Restul mai ţine şi de talent, noroc, adică de o moştenire spirituală care ar putea pătrunde până în fondul genetic al sufletului fiecărui individ. Asta intră în combinaţie cu mediul înconjurător, interacţionează şi, iată, ce multe formule de succes au apărut!
Fascinant pare însă contrastul între formulele din lumea celor născuţi cu privilegiul de a nu avea griji materiale şi cele ale indivizilor pentru care orice etapă din existenţă a trebuit să fie supusă imprevizibilului, pentru că nici măcar cel mai bun luptător nu ştie că va câştiga întotdeauna toate bătăliile. Aici intră în scenă destinul. Sau, ce-o fi, liberul arbitru poate. Ori atitudinea pe care o alegi într-o anumită împrejurare. Chiar una măruntă din viaţă. Corectitudinea măreşte teoretic şansele de succes, conform accepţiunii colective. Dar nu le garantează, a demonstrat viaţa. E vorba aşadar de altceva mult mai dificil de măsurat. Nici nu prea există instrumente potrivite pentru abordarea acestui subi-ect, cu rezultate incontestabile. El este însă în studiu. Acesta este, de fapt, adevăratul nivel colectiv. Vrem, nu vrem, descoperim că mai există un fel de operaţiune unu plus unu şi pe alte coordonate, în fiecare zi a umanităţii. Da, chiar şi cel mai tembel creier se studiază pe el însuşi. Asta e vestea bună. Vestea proastă e că majoritatea nu vrea să accepte în comportamentul cotidian, decizional, social, decât acea parte a realităţii care îi dă de mâncare şi iluzia confortului material. Dar ce să-i faci dacă omul a descoperit că e mai bine să gândeşti neconstrâns de foame şi intemperii, luând semnele avuţiei materiale drept dovezi ale forţei spirituale ? A confundat personalitatea monarhilor care focalizau resursele unor popoare în dovezi materiale ale câştigului spiritual colectiv, cu modele pentru indivizi. Clar, aceste dovezi materiale impresionante intimidau într-o oarecare măsură potenţialii rivali. Succesele mari în asemenea direcţii înseamnă forţă, potenţial. Dacă nu cumva societatea a degenerat, nemaireuşind să-şi întreţină valorile, ea se află la un moment de mare confuzie. A marşat prea mult pe matematica numerelor asociate doar cu elemente materiale, uitând la un moment dat să transforme socotelile şi în termeni spirituali. Aici s-a ivit enorma disproporţie care a făcut să crească o cocoaşă hidoasă în spatele sistemelor.
Ferestrele amfiteatrului fură penetrate brusc de snopul solar iar timpul îşi preluă sclavii, ignorant, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Forţele de ordine pătrunseră brusc în sală după gestul unuia care aruncase cu pantofii în direcţia Profesorului. Aşa crescu puţin numărul celor care au putut să asiste la un moment important. Fără să se scandalizeze, Profesorul structură câteva concluzii înainte de final. Vocea lui se auzi fără vreo tuşă de reproş:
-Se închide fereastra unei săptămâni. Fereastra trebuie deschisă şi pentru săptămâna viitoare…E nevoie de aer curat. Fără frică de falşii geamgii. Ei nu privesc decât din afară. De aceea nu vor pricepe niciodată cât de stupidă le este atitudinea. Aceste personaje trebuie tratate uneori cu sentimentul că explicaţiile sunt pentru ele mărgăritare aruncate la porci, un fel de pierdere de vreme.
Mai bine să ne gândim la ferestre şi la ce de lucruri frumoase pot fi văzute. Dacă vrea cineva să vă împiedice, aruncaţi-l pe geam. Fără regrete. Cei care încearcă aşa ceva ştiu că e posibil s-o păţească. De cele mai multe ori, e vorba de înălţimi mici.
Zicând acestea, Profesorul se îndreptă, zâmbind, spre pervaz. Parcă se evapora.
Pentru o clipă, toţi avură sentimentul că deschide o uşă. De atunci nu au mai fost probleme.

 

autor  Emanuel Stoica

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Ferestre pentru irealitate – fragment

%d blogeri au apreciat asta: