Cum să nu cerşeşti la Stockholm (I)

Privesc cu respect spre cei care au pasiunea de a se confrunta cu ei înşişi pe tabla de şah. Mărturisesc, nu cred că posed o asemenea răbdare doar pentru un joc, oricât ar fi de nobil. Consum prea multe energii în confruntarea cu mine însumi pe alte paliere ale vieţii cotidiene. Raţionamentele de o anumită factură îmi consumă din ce în ce mai mult aceste energii ca şi cum, ca un şurub, procesul gândirii ar ajunge brusc în locuri ruginite pe care constată surprins că nu are forţa de a le parcurge la fel de lejer ca înainte vreme. Mă întreb dacă nu cumva am căzut victimă unui fenomen asupra căruia meditez de când un prieten mi-a atras atenţia, faptul că nefolosirea limbii materne ori insuficienta folosire a ei reduce capacitatea de gândire abstractă.
Românul aflat dincolo de hotarele geografice ale limbii materne foloseşte gândirea abstractă foarte rar. Dacă – fiind un om de condiţie medie – nu are reflexul intim şi autentic al exerciţiului cultural, dacă nu se află la studii, dacă nu este intelectual prin natura meseriei, situaţia lui este una în care lucrurile depăşind graniţele nevoilor cotidiene, ale instinctelor, sunt un lux inutil, o formă de nebunie, mai ales atunci când psihicul îi este contaminat cu stilul alarmist agresiv, preocupările delirante şi vocabularul de trei – patru sute de cuvinte al posturilor de televiziune de acasă.
În aceste condiţii nevoia de comunicare într-o limbă română vie, curată, neburuienoasă – instrument prin care discursul se îndreaptă cu eleganţă uneori intraductibilă spre obiective pe care nu le mănâncă moliile şi rugina – poate deveni o problemă cu caracter de criză.
Tatonarea interlocutorului cu banalităţi ori exagerări de natură a atrage atenţia riscă să depăşească uneori limitele pacienţei unui om aflat în căutarea normalităţii. Aceasta este o strategie pusă în practică de către emigranţi nu doar din ipocrizie ci mai ales derivată din anumite stări de fapt. Foarte puţini au inclus în modelul de viaţă pe care şi l-au propus în rătăcirile prin lume, dezvoltarea fiinţei lor spirituale. Nu este atât de mult o problemă de limbaj cât mai ales de preocupări. Principalul vinovat, în majoritatea cazurilor, este lipsa obişnuinţei minţii de a pătrunde mai departe de nevoile cotidiene ale omului angrenat într-o luptă care are drept priorităţi mai ales adaptarea, supravieţuirea şi scopul majorităţii celor ajunşi la mari distanţe de ţară, împlinirea unor nevoi materiale. Stând strâmb şi judecând drept, chiar şi acasă a început să fie la fel, încă din urmă cu mulţi ani. Dispariţia în mare măsură a relaţiilor normale dintre produsele culturale autentice şi omul obişnuit l-a găsit pe acesta din urmă nepregătit. Dezordinea care s-a instalat în toate domeniile, peste noapte, după decembrie 1989, pare că a luat prin surprindere inclusiv intelectualii, creatorii. Chiar şi în situaţiile în care au sesizat că le fuge terenul de sub picioare sub influenţa crizei de autoritate a tot ceea ce era autohton, instituţional, aceştia s-au văzut neputiincioşi. Aproape nimic nu a scăpat de tăvălug. Resursele societăţii – direcţionate conform priorităţilor unor manageri ai sistemului pentru care interesul primordial a fost legitimarea prin însăşi exercitarea puterii – s-au transformat cu prioritate în surogate intelectuale, în vile şi piscine private ale dregătorilor zilei mai degrabă decât în valori culturale autentice. Ieftine şi uşor digerabile, nesupuse rigorilor estetice, aceste produse au devenit opusul unor instrumente de ridicare a nivelului cunoaşterii de sine a contribuabilului, situaţie dealtfel convenabilă celor care au condus destinele României în ultimii 20 de ani.
Manelele sunt simbolul acestei decăderi estetice şi morale extraordinare nu atât prin amploarea fenomenului cât mai ales prin aşa-zisele valori pe care le elogiază şi stilul de viaţă pe care îl promovează. Metaforele lor nu înalţă sufletul, nu zidesc, nu aduc bucurie inimii. Abordarea care evocă imagini ale unor personaje cu trăsături de inspiraţie lombrosiană sileşte spiritul să se refugieze în foarte multe cazuri undeva în zona părului pubian.
Mi se face părul măciucă atunci când aud explicaţii despre viziunea acceptării manelelor ca fenomen natural în peisajul cultural contemporan românesc. Convingerea că mulţi dintre cei care se pronunţă cu atâta detaşare, toleranţă, cunosc perfect mecanismul prin care fenomenul respectiv atacă exact lucrul la care făceam referire – capacitatea de gândire abstractă, impulsurile raţiunii de a se îndrepta şi spre altceva decât nevoile stomacului – îmi măreşte iritarea. Acesta este tipul de agresiune extrem de periculoasă prin amploarea căpătată pentru care eu unul am impresia că am pierdut sentimentul iertării. Poate că unii dintre apologeţii fenomenului mimează inteligenţa. Nu ar fi o surpriză. În legătură cu ceilalţi nu pot decât să mă întreb care le este agenda.
La Stockholm, până în prezent, nu am cunoscut fani suedezi ai vreunui artist român valoros. Probabil nu foarte numeroşi, ei vor fi existând, orientaţi spre repere din categoria lui Gheorghe Zamfir dacă ne raportăm la domeniul muzical. Viaţa e scenaristul suprem. Aşa se face că, drept consolare, am văzut fotografia unui afiş cu Guţă într-o scară de bloc din metropola scandinavă. Cineva mi-a desluşit povestea desprinsă parcă dintr-o realitate paralelă. Invitat la o petrecere, are surpriza să îl vadă pe manelist chiar în apropierea panoului de pe casa scărilor unde sunt afişate numele locatarilor şi indicaţii pentru situaţii de urgenţă.
Ce caută aici? Cum adică ce caută? E Guţă, e de la voi, ar trebui să îl cunoşti. Îmi place muzica lui, vine răspunsul.
Aveam să aflu mai târziu că pasiunea urmaşului vikingilor – gazdă a petrecerii – pentru manelistul cu nume de godac a dispărut pe neaşteptate la fel cum a şi luat fiinţă. Pot presupune că s-a plictisit, a descoperit altă vedetă pe internet ori că a fost jenat de opiniile anturajului despre preferinţele lui muzicale. Întrebările care se desprind din întâmplarea amintită merită probabil atât atenţia antropologilor cât şi lămuriri din partea sociologilor şi esteticienilor. Privind din perspectiva unor aspiraţii personale, pot doar să opinez subiectiv şi tendenţios că eventuala dezvoltare a acestei subculturi va determina apariţia verigii de legătură dintre om şi maimuţă, spre fericirea darwiniştilor.
Sub impresia unor astfel de gânduri urmăream recent o înregistrare a ceea ce o televiziune presupunea a fi un OZN filmat deasupra României. Imaginile – de o calitate slabă. Ceea ce m-a speriat mai mult decât OZN-ul erau comentariile martorilor : „Ia uite în p..a mea ce şmecher e ! Nu am văzut niciodată aşa ceva. P..a mea! Ce şmecher e!”
La noi şi OZN-urile sunt „şmechere”. Parcă ar fi o maşină de fiţe. La acest nivel a pătruns limbajul manelei. Azi – mâine vom auzi ceva asemănător cu “sfântul X mai şmecher decât sfântul Y”. Frecatul portmoneului de icoane, pentru noroc, e doar un semn premergător.
Probabil că limba română nu a suferit niciodată până în prezent, pe scară largă, într-un context atât de complicat, o atât de leneşă, neglijentă, lipsită de respectul vorbitorului faţă de propria persoană, dizgraţioasă şi needucată, improprie folosire. Iată motivul pentru care nu mă mir când văd astfel de utilizatori ai limbii române cerşind în genunchi prin Stockholm. Am convingerea că un om onest care ştie secretul metaforei şi al comparaţiei nu va fi îngenuncheat niciodată.
Dacă acceptăm ideea că procesele minţii sunt codificate, controlate şi primesc o semnificaţie prin intermediul limbajului, conexiunea acestui raţionament cu decenţa ori, după caz, cu stilul de viaţă degradant este evidentă. Practic, în cazul unor abordări de tip manea asistăm la o spălare a creierelor prin expunerea minţii in mod repetat la o „reprogramare” în limitele unui limbaj lipsit de resurse. Dacă pentru unele urechi sună clarificator, aceste practici îl sărăcesc pe român în calitatea lui mult evocată, aceea de poet din naştere, adică de calitatea de „inginer” al limbii române, de posesia abilităţilor de programare mentală şi transformare a realităţii folosind eficient, la potenţial maxim, unul dintre instrumentele cu cele mai complexe nuanţe, subtile semnificaţii şi sofisticate artificii, limba română.
Şmecheria, banii, duşmanii şi garda sunt noţiuni a căror distanţă faţă de fundamentele unui edificiu social sănătos nu are nevoie de vreo demonstraţie. A construi raţionamente cotidiene care se învârt în jurul unor astfel de obsesii, a te relaxa în prezenţa lor, a dezvolta relaţii inter-umane pornind de la asemenea germeni are consecinţe dezastruoase pentru destinele individuale şi colective implicate.
Mergând chiar mai departe, în contemporaneitate este greu de crezut într-o evoluţie economică serioasă pe fondul unei educaţii precare şi a unei comunicări de slabă calitate, perversă, vulgară, agresivă, lipsită de calm şi respect pentru şi între membrii societăţii, pe scurt – lipsită de informatie si valoare spirituală. Încurajarea unui astfel de limbaj, uneori cu dublu înţeles, comunicarea viciată de o denaturare a sensului generos în care se nasc cuvintele într-o limbă, limitarea vocabularului generează imoralitate, minciună, egoism, dinamitează armonia, coeziunea socială, spiritul de solidaritate, încrederea între potenţialii parteneri de afaceri şi între oameni în general. Viaţa şi logica elementară arată că astfel apare o frână teribilă în calea dezvoltării stării de normalitate. Unul dintre semnele distinctive ale acestei situaţii ar putea fi golirea de valoare a cuvântului de onoare, a vorbei care se transformă în faptă.
Astfel de ghionturi ale realităţii te pot conduce la părerea extremă că pe fondul crizei de valori în locul puzderiei de ministere inutile înfiinţate în virtutea clientelismului politic ar fi fost de mai mare folos un Minister al Limbii Române, un Minister al Metaforei, un Minister al Respectului pentru Fiinţa Umană.
Primul cerşetor pe care l-am văzut în Suedia, în urmă cu trei ani, cânta în gara din Huddinge. Cu o înfăţişare jalnică, nespălat, nebărbierit, sufla anemic în muştiucul unui fluier. Pe la celălalt capăt se scurgea fals o melodie abia recognoscibilă drept „Alunelu”. Apare şi în tren, cu aceeaşi tentativă muzicală urmată de plimbatul cu mâna întinsă şi un apel ciudat : „Dă şi mie ceva, para comer!” Recunosc, am purtat speranţa nejustificată, prostească şi inutilă că auzind cele două cuvinte spaniole, lumea îl va crede iberic ori sud-american. I-am întins o pungă cu zaharicale mormăind doar pentru el, bade, las-o baltă cu fluierul acela, faci de râs Alunelu. Îmi era ruşine.
În primul rând, într-o ţară ca Suedia, te doare faptul că societatea din care vii are bătrâni puşi în situaţia de a supravieţui astfel. Apoi, aşa-zişilor lăutari e greu să le explici faptul că în ţara care a dat lumii Abba nu este de bonton să faci muzica praf şi pulbere. Nici măcar mitul cum că ţiganii sunt cei mai buni muzicanţi nu are acoperire în Suedia. Într-o ţară în care muzica este o industrie foarte serioasă şi cu multe confirmări pe plan internaţional ( pare-mi-se al treilea exportator mondial de muzică după Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie), nu se mai poate pune problema zgârierii urechilor auditoriului cu intenţii de autoproclamat trubadur. Media populaţiei are o cultură muzicală mult peste cea a altor ţări. Adolescenţilor le este stimulată această preocupare la şcoală. Adesea, poti asista la reprezentaţii ale acestora în spaţii neconvenţionale, de plăcere ori chiar pentru a face bani. Personal, încă nu am întîlnit vreun lăutar rătăcitor, venit de pe plaiuri mioritice, care să poată concura cu tinerii scandinavi la acest capitol.
Pe de altă parte, pentru ca să pretinzi o recompensă în schimbul prestaţiei tale care se doreşte a fi artistică trebuie să etalezi artă prin toţi porii. Când muzicanţii nu arată că arta lor este produsul unui stil de viaţă nici măcar atunci când performează relativ bine, au sfeclit-o. La Stockholm, în zadar cânţi jazz dacă nu se vede că ai alura unui jazzman. Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci! De ce nu stai acasă, mai bine?
Ai trompetă şi aştepţi să-ţi fie umplută pălăria cu bani cântând „What a wonderfol world”? Poate că ar fi bine să afli întâi cine a compus melodia, unde, cum arăta, cum trăia, cum o interpretează alţii şi de ce. Poate că ar trebui să mai pui mâna pe o carte…
În paranteză, rememorez uneori momente în care după publicarea primei mele cărţi ofeream volumul unor apropiaţi. Reacţia, dincolo de amabilităţile de rigoare, a fost în câteva cazuri deprimantă. Interlocutorii mei admirau coperta, frunzăreau puţin cuprinsul. La scurt timp după, mă plesneau în moalele capului cu întrebarea de care mă temeam : Se câştigă mulţi bani din scris ? În astfel de situaţii nu prea are rost să mai faci apel la logică ori la detalii clarificatoare.
Pe vremea când lucram ca jurnalist, la Alba Iulia, cu vreo cinci ani în urmă, la o conferinţă de presă, l-am întrebat pe Nicolae Manolescu dacă poate să aprecieze numărul scriitorilor care ar reuşi să trăiască exclusiv din scris în România. Mircea Cărtărescu este probabil singurul care a reuşit această performanţă, a fost răspunsul. Nu cred că s-au schimbat multe de atunci. Nici măcar nu cred că informaţia (care în acel moment din perspectiva personală mi s-a părut una dintre ştirile anului) a fost preluată în afara ziarului local pentru care lucram. Nu era interesantă.
Revenind, cititul ajută, de asemenea, la înlăturarea privirii de psihopat. Aceasta din urmă este o altă realitate copleşitoare. Fără mare efort poţi să-i recunoşti pe stradă, de la mare distanţă, pe majoritatea celor veniţi din România. Cei sosiţi de curând, nepregătiţi, trăitori la limita legii, parcă au stea în frunte. Trecând peste detaliile vestimentare (asemănătoare în privinţa stilului, suferind de insuficienţă a raţionamentului estetic sănătos la majoritatea celor din ţările est-europene), elementul cel mai şocant prin care îi recunoşti repede pe foarte mulţi dintre cetăţenii români ajunşi de puţină vreme la Stockholm este privirea agresivă, hăituită, abrutizată, încărcată uneori de ură, alteori de tristeţe ori frică, de personalităţi abuzate. Sunt total nepregătiţi pentru interacţiunea normală cu mediul înconjurător. Nici mediul nu se apropie foarte mult de ei, din acelaşi motiv. Sunt crispaţi, au un limbaj mimico-gestual agresiv din care lipseşte inocenţa, atitudini care nu reprezintă neapărat opţiuni personale. În secolui XXI instituţiile oricărui stat posedă atâtea instrumente, tehnici şi tehnologii prin care transformă individul în „produs finit” încât le este imposibil a se deroba de responsabilitate.
Propoziţiile umane abuzate îşi caută alinarea în alte abuzuri şi sunt formulate pe parcursul unor vieţi trăite între prezumţia de nevrednicie cetăţenească şi cea de vinovăţie administrativă. Cele două elemente îl prind pe individ într-un cleşte ale cărui forţe sunt perpetuate şi împrospătate zilnic. Deznădăjduirea, demoralizarea pentru o mai lesnicioasă aplicare a controlului – scopul final al unui aparat format din oameni ale căror împliniri personale, sociale, sunt construite pe o percepţie schizofrenică a realităţii.
Cultivarea sentimentului vinovăţiei chiar pentru cele mai naturale lucruri din cadrul existenţei a produs o distanţă uriaşă între mentalităţi, între noi şi ceilalţi. Cele mai simple, naturale gesturi, le practicăm cu sentimental unei vinovăţii cosmice. Bem apă, mâncăm, respirăm chiar, cu sentimentul vinovăţiei. Sub imperiul mentalităţilor neofeudale culpa a devenit o parte atât de integrată în fiinţa noastră încât însăşi existenţa ni se pare o realitate la limita legii.
Odată înfipt în creier faptul că pentru individ este inevitabilă asocierea cu acest temei al pedepsei în raport cu universul s-a născut mecanismul declanşator al practicării gesturilor deznădăjduite. Unele dintre acestea, acte abominabile având drept support ideea omniprezenţei culpabilităţii şi imposibilităţii de a evita vinovăţia. Păşesc în categoria culpabililor prin simplul fapt că exist. În consecinţă nu mai am nimic de pierdut, oricum sunt condamnabil, o greşeală în plus nu are o relevanţă care să încline balanţa în direcţia opusă. Aşa se face, printre alte reţete, primul pas către umplerea naturală a acelui loc trist, lăsat gol de alţii prin accederea la un sistem educaţional şi etic în care toată lumea înţelege valoarea demersului, a efortului personal spre autoîmplinire. Acest pas a fost făcut de victimele antimeritocraţiei care domină actualmente societatea românească pentru că au existat locuri triste, goale, pe care alte lumi prin care ai noştri s-au risipit au făcut eforturi să le depăşească.
În contact cu personaje dintr-o anumită categorie a acestor victime ale incompetenţei, minciunii şi nepăsării impostorilor care conduc ţara, încercările mele de a deveni un om mai bun par zadarnice. Avem ierarhii valorice diferite. Uneori trebuie să fiu într-o situaţie dificilă pentru a găsi suficientă înţelegere faţă de aceşti semeni. Îmi spun că în raport cu ale vieţii capricii sunt şi eu un fel de cerşetor, aştept şi accept şanse, la fel ca noi toţi. Atunci de ce oare îmi reprim cu greu impulsul de a arunca nişte vorbe tăioase, cerşetoarei care tocmai îşi zăngăne bănuţii din palmă? Este a doua, poate a treia oară când o văd. Nu i-am auzit vocea, încă. Ceva misterios îmi spune că vorbeşte fluent româneşte. Cu greu stăpânesc gândurile proaste, superficiale faţă de această fiinţă. O privesc mai atent. E la vârsta la care o femeie devine bunică. Câţiva dinţi de aur îi sclipesc, sporadic, din colţul zâmbetului. Milogeala de tip constantinopolitan, modelul ei balcanic, nu stârneşte compasiunea la Stockholm. Aici mai degrabă oferi un surâs, un cântec, te transformi într-un personaj care aduce puţină diversitate, bucurie în viaţa privitorilor. Femeia îl ciupeşte de funduleţ pe ăla micu’ din colţul vagonului. Un gest neobişnuit şi poate prea îndrăzneţ faţă de nişte necunoscuţi. Părinţii zâmbesc, fără alternativă. Nu au bani de dat. E greu de spus ce amestec lingvistic foloseşte personajul care mi-a atras atentia. Înţeleg un „please” englezesc, un „tack so mycket” suedez, am senzaţia că mai desluşesc ceva nuanţe de norvegiană sau finlandeză. Tablou suprarealist. Sunt strivit de constatări.
Într-o zi, am proasta inspiraţie să îndrept obiectivul aparatului de fotografiat spre unul dintre ei. Privirea de milog se transformă brusc în cea a unui personaj demonic. Gesturile ameninţătoare, de la distanţă, făcute de un bărbat fără picioare folosind cârjele, îmi produc sentimente nemaiîntâlnite. Înjurăturile nu le reproduc. Sunt calm dar reuşesc să îmi controlez reacţiile cu oarecare dificultate, prefăcându-mă că nu înţeleg. Nu este unica interacţiune, într-un fel sau altul, cu cei care practică această îndeletnicire. Asemeni unui beţiv, jur de fiecare dată că este ultima întâmplare de acest fel. Intenţionez să îmi respect promisiunea.

 

autor Emanuel Stoica