Ultimul Bal al Vampirilor

Fraţilor, ne-a luat dracul! spuse cu durere în glas contele Dracula. Vocea sa cavernoasă reverberă în bolţile înalte, cu arcade gotice, ale criptei, lumânările negre îşi fâlfâiră flăcările, iar din tavan căzură fleaşcă, pe pardoseala de piatră, câţiva lilieci. Erau morţi. Infarct!  Întunecata adunare fu străbătută de un vaier prelung şi lugubru. Contele îi privi pe sub uriaşele sprâncenele albe  şi continuă, cu vădit tristeţe:

– Bă, moartea-i cât capra pe noi, fiindcă nenorociţii ăştia de oameni, fiinţele astea vulgare şi josnice, aceşti troglodiţi cărora noi le-am furnizat cultură, basme, legende, subiecte de filme idioate şi adrenalină în vinele lor vlăguite, în mare nesimţirea lor, se îndoapă cu tot felul de porcării de nu mai putem să ne atingem de sângele lor spurcat, fără primejdie de moarte. Mă rog, vorba vine, că noi suntem nemuritori, dar feriţi de suferinţe şi boli nu suntem şi nici nu mi se pare normal să suferim noi, noi, fiinţe superioare lor din toate punctele de vedere. Este timpul, stimaţi confraţi, să trecem la acţiune. Acum, cât mai avem timp, căci, iată, aproape toţi suntem afectaţi! Idioţii ăştia sunt plini de SIDA, de tuberculoză, sifilis sau, mai nou, gripă porcină. Şi nici surogate de tip sânge de porumbel nu e cazul să consumăm, că bântuie gripa aviară, iată, nici de porci nu ne mai putem atinge acum, vacile sunt toate nebune, până şi bietele vulpi au rabie, spuneţi ce ne facem, pe unde scoatem cămaşa!?

artist Julian Radu, Obraz

– Nenea, nenea, spun io, spun io, sări un puştan care sugea dintr-o sticlă de ketchup, prevăzută cu biberon. Avem înlocuitori, foarte buni la gust, fabricaţi în America!

Contele îl privi cu silă şi rosti plin de greaţă:

– Fă, Erji, du-te, dreacu’ afară şi ia-ţi şi puradeii după tine, că-mi vin nervii la creier şi acu’ vă golesc! Pastramă vă las, dacă mă mai enervaţi!

De pe un fotoliu roşu se ridică cu greu o doamnă grasă, buhăită, cu mişcări şovăitoare. Se îndreptă spre ieşire târând după ea vreo cinci copii de vârste diferite, fiecare dintre ei sugând frenetic, din recipiente de plastic, ketchup hot, spre scârba tuturor participanţilor. Doamna se mai lovi de câteva ori de pereţi şi, până la urmă, nimeri ieşirea din criptă.

Vizibil îndurerat contele se prăbuşi în jilţul său şi spuse mai mult pentru el:

– Doamne, şi cât am putut s-o iubesc acum aproape cinci sute de ani. Dar şi cine era atunci contesa Elisabeta Bathory. Esenţa frumuseţii, a educaţiei şi culturii, a bunului gust şi a rafinamentului. O tânără încântătoare şi plină de viaţă ale cărei fastuoase petreceri de la castel au rămas în istorie…Şi acum? O căzătură pe care o violează ţăranii pe uliţe confundând-o cu vreo curvuliţă de-a lor. Şi asta numai pentru că se hrăneşte cu sângele infect al urmaşilor nobililor de pe fostele ei domenii, nişte beţivani plini de palincă! Degeaba o duc la dezalcoolizare de cinci ori pe an. E dependentă, sărmana. Ca să nu mai vorbesc de plozii ei, nişte degeneraţi, care se îndoapă, aţi văzut doar, cu felurite tâmpenii, fără pic de respect pentru întreaga  noastră stirpe. Vai, nouă!…

Din plafon mai căzură câţiva lilieci. La fel! Infarct!   Nobila adunare se foi cam neliniştită. Linţoliile fâlfâiră şi câteva capace scârţâiră sinistru. Dar totul se opri sub privirea tăioasă a contelui.

– Băi, zdrenţelor, nu v-am chemat aici ca să văd cum vă cufuriţi pe voi de frică! Spuneţi, ce trebuie făcut, cum ieşim din belea, că în ritmul acesta peste câteva sute de ani nu vom mai fi nici amintire! Târşeloşi, jalnici ce sunteţi!

Aici ochii stinşi ai Supremului Vampir Arab, avură o licărire sumbră, iar vocea sa hârâită rosti cu viclenie:

– Dar Înălţimea Ta cum te descurci? Că, după cum vedem, deşi eşti veteran, arăţi încă tare bine şi în putere. Sper să nu ne fitileşti cu aiureala aia cu fondul genetic, cu românul care are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, că nu servim! Bine?

– Băi, găoază! Tu să ştii că eu sunt om gospodar şi chibzuit, nu ca hahalerele alea ale tale care în loc să-şi asigure ziua de mâine dau bani pe toate prostiile aurite şi se împodobesc precum netoţii cu kile de aur sau, una-două, pun de un război! Eu, încă de pe vremea când domneam, mi-am pregătit o rezervaţie în care oamenii să fie atât de săraci încât nici măcar să nu-şi poată închipui că o pot duce mai bine. I-am ferit astfel de păcatul lăcomiei, iar ei deşi mănâncă numai cartofi şi mămăligă, dacă au, îşi păstrează sângele lor curat şi binefăcător. Nu-mi cereţi să vă spun mai mult! Ţara mea Transilvania, are multe secrete pe care nici nu le bănuiţi. Şi mai termină cu insinuările astea cretine!

artist Julian Radu, Spir(i)t

Marele Vampir American, un negru cu un schelet impresionant se ridică şi croncăni:

– Boss, adevăru-i că cel mai jale e pe teritoriile noastre. Să-ţi detaliez puţin! Ăia mici care mai au ceva puritate în sânge, da’ nu-s prea mulţi că moştenesc toate belelele de la părinţi, se uită la filme cu Jan van Helsing şi sunt mereu înarmaţi cu pistoale cu glonţ de argint sau măcar cu pari ascuţiţi din lemn de cruce. E nenorocire îţi spun! O mulţime dintre ai noştri au căzut, seceraţi de micile lichele iar acum sunt doar cenuşă. Cum intră în şcoală pericolul se dublează! Pe lângă arme, încep să tragă praf la nară, apoi dau la venă şi apoi la dracu’ să-i ia, că sunt atât de toxici încât  mai bine intri în norul radioactiv. Că şi aici este o problemă! Peste tot numai explozii nucleare, deşeuri sau centrale atomice, de te ia şi durerea de cap. A pune pe limbă o picătură de sânge din aceste teritorii e ca şi cum ai înghiţi agheasmă cu azimă sfinţită. Moarte curată!  De aceea propun să ne mutăm cu toţii pe teritoriul  distinsului nostru confrate, Marele Vampir African.

Zdrenţele multicolore, mărgelele şi amuletele celui numit zbârnâiră ameninţător şi o sabie rituală zbură căpăţâna seacă a antevorbitorului. De pe lespezile reci aceasta privi, cu o bine simulată nevinovăţie, către asistenţa prea puţin impresionată de această jenantă prefăcătorie.

– Băi, colonialist împuţit! Numai la porcării ţi-e gândul! Păi, nu din cauza voastră toată Africa e plină de SIDA şi de Ebola? De unde vreţi să vă mai dăm, băi, haimanalelor, că ce-a scăpat de bolile aduse de voi nu poate fi consumat deoarece mănâncă hamburgerii voştri slinoşi, bea tot felul de idioţenii din prafuri chimice, chipurile cu gust de mango sau grepfrut. Bă, voi habar n-aveţi, ce gust au fructele astea! Iar acum vreţi să împărţim şi puţinul pe care-l mai am eu în mijlocul pustiului, că nici eu nu-s mai prost decât venerabilul nostru conte!? Hai, sictir, băi, măgar imperialist şi neruşinat ce eşti! Mi-e şi scârbă să mă uit la tine! Şi când mă gândesc că strămoşii tăi erau oameni de vază şi de cinste în tribul lor. Te-a tâmpit colesterolul din sângele îngroşat al beşniţelor alea supraponderale pe care le sugeţi voi, ca nişte vite ce sunteţi!

Marele Vampir American îşi recuperă căpăţâna ai cărei dinţi clănţăneau precum castagnetele şi se aşeză mofluz pe scaunul său. Situaţia era delicată. Ce va raporta şefului său pe linie de servicii? Că o dăduse în bară cu intenţia de a infiltra alţi agenţi în zona diamantelor şi a cuprului. Nasol! Îl păştea aruncatul în vasul cu sfântul mir al ortodocşilor. Singura şansă era ca şi acest mare mir să fie făcut tot de Coca-Cola. Că, la ce puneau ei acolo, nu mai avea nici o putere. Numai aromă şi culoare. Mmmm, cine ştie, speranţe existau totuşi…

– Flatilolll, nu vă mai celtati că ne ducem dă lâpă!

De sub un scaun ieşi o mogâldeaţă galbenă cu ochi oblici şi dinţi ca nişte ace. Era Înaltul Vampir al Asiei, un personaj atotputernic cu ascendenţă divină, aşa cum se obişnuieşte la ei. Glasul său semăna cu ţiuitul unui aparat de radio cu lămpi, însă era ascultat cu veneraţie. I se cunoştea cruzimea, şi aceasta una tradiţională.

– Oooo, dragul mieuuuu, băgă contele una unsuroasă, vino aici lângă mine… Nu te-am mai văzut de atâta vremeee…

Mititelul se căţără în poala contelui şi ţiui în continuare:

– Chial în telitoliile mele imense e gleu de tlăit. Ne-au nenolocit comuniştii cale i-au băgat în gloapă pe toţi, cu foametea, ne întlec în acte sângeloase musulmanii care lisipesc hlana noastlă, avem la dlogati de nu mai ştii ce să faci cu ei şi culmea avem şi conculenţă cu lacomii astia de alabi cale se bagă peste tot cu petlolul lol. Huooo, la oase, băi, nespălatilol!

– Înălţimea Voastră, distinşii mei confraţi! Se ridicase în picioare însuşi Jan van Helsing cel care se preocupa de imaginea cinului, propunând producătorilor de filme pentru handicapaţi tot felul de năzbâtii, gen pumnale vrăjite, gloanţe cu agheasmă, incantaţii în limbi inexistente, pisici, funii de usturoi sau cruci făcute cu două beţe pentru a ţine vampirii la respect. Plus nişte cărţoiae cu aspect străvechi, făcute de nişte tipi pricepuţi, la copy-shop. Propaganda aceasta ieftină, prinsese de minune printre bostani, dându-i lui Jan o aură de erou al speciei umane, când, de fapt, el apăra interesele vampirilor. De tot râsul! Însă apăruseră şi efectele negative. Tot dovleacul se credea capabil să se apere de vampiri şi frica, cea mai eficientă armă de manipulare, scăzuse îngrijorător.

– Situaţia este într-adevăr foarte gravă, însuşi Marele Imhotep  o poate confirma, însă am pus la cale, împreună, o stratagemă menită să ne readucă vigoarea şi puterile care ne-au impus de-a lungul istoriei. Îl voi ruga pe Măritul să ne lumineze.

Imhotep se ridică din sarcofagul de lemn aurit, vechi de milenii şi începu să vorbească. Era ceva mai greu de înţeles, nu din cauza limbii străvechi, cât din cauză că-şi pierduse maxilarul inferior pe timpul unor excavaţii făcute de nişte netrebnici de arabi cu ajutorul prafului de puşcă. În fine, îi gâtuise el, dar uite că acum suferea îngrozitor mai ales când scădea presiunea atmosferică. Spre norocul lui asta se întâmpla mai rar prin locurile sale de baştină.

Toţi îl ascultară cu luare aminte. Se dovedi că, timpul nu afectase strălucita sa inteligenţă. Planul prezentat era simplu şi clar. Atât de simplu încât Nosferatu, mai tâmpiţel el de felul lui, adormi cu gura căscată, ceea ce nu era o privelişte plăcută nici pentru cel mai antrenaţi dintre ei. La sfârşit, entuziasmul se manifestă prin zgomote ce aminteau de răsturnarea unei căruţe de oase într-o carieră de piatră. Aplaudau.

Pe uşa criptei se auziră nişte zgrepţănituri insistente şi un fel de bocet ritual pe mai multe voci.  Nervos, Jan deschise uşa. În pragul ei apăru grupul contesei. Lălăiau, făcuţi toţi muci, un cântec la modă: „Elisabeto vedea-te-aş moartă”, însă îngrozitor de fals. Se cunoştea cât de acolo că iar supseseră sânge de grof diluat cu palincă. Întreaga adunare suspină îndurerată. Semnele ruinei fizice şi morale deveneau evidente…!

Peste doar câţiva ani însă…

… În China  se descoperi usturoiul fără gust şi fără miros… Se propuse înlocuirea argintului, din orice combinaţii, cu alpacaua sau cu antimoniul, mult mai ieftine, dar şi mult mai durabile… Începu o campanie de profilaxie a bolilor cu transmitere sexuală, combaterea leucemiei şi interzicerea fermă a drogurilor injectate, compensate fiind, cu liberalizarea şi încurajarea consumului de canabis… O multinaţională preluă întreaga producţie a licorilor folosite în temple, biserici, catedrale sau moschei. Noile produse erau mult mai aspectuoase şi, evident, mult mai ieftine. Prin urmare veniturile celor care le distribuiau creşteau exponenţial… În presă porni o campanie susţinută prin mijloace adecvate pentru consumul alimentelor naturale fără conservanţi, E-uri sau potenţatori…

Se porni o adevărată cruciadă împotriva consumului de alcooluri. Virtuţile vinurilor şi ale berii fură aduse în prim planul cunoaşterii… Tratamentele naturiste luară, cu brio, locul injecţiilor sau a pastilelor. Efectele apărură aproape imediat. Oamenii mureau acum mult mai sănătoşi… Industria chimică descoperi leacul malariei precum şi felurite substanţe foarte eficiente împotriva ploşniţelor, a căpuşelor sau a ţânţarilor. Nici lipitorile sau purecii nu scăpară… Poluarea, devenită o problemă pe plan mondial, fu aprig combătută  prin edictul de la Kyoto şi astfel se limitară drastic efectele ei… Se luară măsuri pentru limitarea severă a infectării solului, subsolului şi apelor cu substanţe radioactive şi deşeuri nucleare…

Omenirea era învăţată să trăiască simplu şi curat. Se întrevedeau zorii unei noi ere de aur… Guvernele lumii păreau că au uitat de stupidele lor conflicte şi războaie pentru a se dedica fericirii celor mulţi…

autor Mihai Batog-Bujeniţă, colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiBatogBujenita