Arhiva revistei literare Faleze de piatră

omul singur / folclor urban / prea mulţi copii în poligonul de tragere

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

omul singur

 

omul singur îşi aşază întotdeauna gândurile în cerc

le învaţă arta disimulării

apoi potriveşte monoclul pe ochiul orb şi scoate din jobenul de scamator

firimiturile cinei la care n-a venit nimeni

 

nu există secrete într-un univers translucid

trecutul i se lipeşte de mădulare ca o meduză caleidoscopică

parcă i s-ar fi şters jumătate de viaţă într-una dintre oglinzi

celălalt chip al său mimează cu discreţie fericirea

dar el nu-şi mai aminteşte cine e femeia care-l ţine de mână

 

de câteva nopţi visează stele în număr par

şi atât de aproape încât trebuie să-şi oprească respiraţia

să nu le spulbere

îl înspăimântă că ar putea dispărea până şi stelele din visul lui

 

mai bine le-ar socoti dispensabile

ca în ziua când şi-a aruncat la ghenă toate cămăşile

pentru că nu voia să-l recunoască vecinii cărându-şi în spate sufletul

sau mai bine ar pretinde că frumuseţea şi moartea

nu fac parte din garderobă

 

omul singur nu are o viaţă în plus

e doar o legendă în care îndrăgostiţii îşi înfig uneori

axul drumului

 

folclor urban

 

falsez în rolul majei desnuda lângă celelalte femei

pentru că m-ai condamnat

la o existenţă ermetică

într-un remarcabil remake al istoriei care l-a înghiţit pe prinţ

dar i-a scuipat servitorii

ptiu!

 

ne fragmentăm amândoi visele pe un diafilm prăfuit

ca şi cum n-am şti că moartea şi dragostea

nu semnează contracte prenupţiale

niciun potop nu ne va şterge din suflet grotescul

acestui folclor urban

 

damnaţi să-l purtăm la nesfârşit pe retina docilă

ne-am încadrat pe un traiect circular

caruselul nostru predestinat e o loterie a pruncilor

îi facem să râdă inventându-le nume şi zile de naştere

deşi nu se vor ridica niciodată

din pântecele meu otrăvit

 

numai când lipseşti explodez dadaist

risipindu-mi oasele anonime într-o lume suficient de aglomerată

încât să nu le mai perforeze atât de adânc

singurătatea înfrângerii

 

prea mulţi copii în poligonul de tragere

 

la început era simplu şi casele aveau pereţi verticali

doamne cât îi plăcea încălecarea aceea de linii şi colţuri adunate în jurul inimii

şi oamenii care intrau şi ieşeau pe uşi fără să bage în seamă timpul

împleticindu-li-se printre picioare

 

focul ardea molcom ca vorba bătrânilor

într-o vatră sau lumânare şi făcea ca moartea să râdă cu chipul blând

afară se spunea că sunt vii şi livezi şi că frunzele risipesc an de an

pe pământul secătuit aceeaşi istorie galbenă

 

din cauza căreia nu deschidea niciodată ferestrele

poate câteodată una spre răsărit pe unde se strecura dumnezeu de-a-ndărătelea

fără teamă de gloanţe

 

apoi s-au adunat toate într-o cutie cu încheieturile ruginite

pietrele au spulberat geam cu geam şi parcă încăpeau prea mulţi copii

în poligonul de tragere

 

Autor: Alina Dora Toma 

 

Anunțuri
Tagged with:

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. Hopernicus said, on 17/12/2011 at 14:11


Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: