Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Numele meu sună frumos azi, 29 decembrie

Posted in Articole by Hopernicus on 09/01/2012

Numele meu este Alina Dora Toma.

Hoinăresc prin existenţă însoţită de aceste trei substantive proprii.

Bună parte din copilărie am simţit o invidie nedeclarată pentru toţi cei care aveau o zi onomastică, pentru că sărbătoreau şi primeau cadouri de două ori, pe când la mine nu veneau decât o singură dată. Între timp, m-am obişnuit.

În familie mi s-a spus întotdeauna Alina, cu derivatele de rigoare. Bunicii, de exemplu, mă alintau Alinuş. Nu-mi plăcea prea mult varianta oficială, consemnată în certificatul de naştere. Alintul, în schimb, purta dragostea lor în fiecare literă şi în felul aparte în care-l pronunţau, cu o anumită modulaţie a vocii plină de căldură şi duioşie. Un vecin de acolo din sat, nea’ Ionică, tată a patru fete şi trei băieţi, cu vreo douăzeci şi ceva de ani diferenţă între primul şi ultimul, mă striga Alioşa şi deschidea mai tot timpul spre mine un zâmbet larg. Chiar şi după ce s-a certat şi nu a mai vorbit ani buni cu bunicul. Tot Alioşa o chema şi pe iapa lui. Botezată, bineînţeles, după mine, deşi parcă o ciocolată sau o pungă de pufuleţi ar fi fost o mult mai potrivită dovadă de afecţiune.

Un cal este, totuşi, un cal. Mă consolam cu ideea că până şi cea mai răpciugoasă mârţoagă poartă în ochii mari un semn de nobleţe, mai ales că mă aflam în plină eră Black Beauty, după care erau toţi copiii înnebuniţi. Bunicii mei nu s-au lăsat nici ei mai prejos. Cai nu aveau, aşa că numele mi-a trecut în posesia unui ghemotoc rozaliu din producţia de purcei anuală. Toată ziua o auzeam pe bunica prin curte: Dorica în sus şi Dorica în jos, până a depăşit Dorica suta de kilograme şi s-a transformat, în buna tradiţie a familiei, în şuncă afumată, cârnaţi, muşchiuleţ, tochitură…

Alina a avut întâietate şi în anii de şcoală, în afara profesoarelor de franceză, trei la număr, care l-au preferat fără excepţie pe celălalt, deşi nu era la fel de popular în rândul colegilor. Numai unul îmi spunea Dorica din când în când, fără să înţeleagă de ce mă supăr.

Dora a câştigat teren mai târziu, prin anii de facultate. Prietenii îmi mai spuneau Tomiţă (Krk şi Rex) sau Olive (Ionuţ), cea din urmă poreclă fiind datorată unei fantasmagorice asemănări cu iubita lui Popey. Ce-i drept, şi mama mă striga uneori Măslinuţă, din nu ştiu ce motive bizare legate de nasul meu.

Nu am fost niciodată curioasă în privinţa originii numelor. Cu toate acestea, m-am simţit prost când un profesor de la facultate m-a întrebat, în timpul unui examen oral şi fără vreo legătură cu subiectele de pe bilet, dacă le ştiu semnificaţia. N-o ştiam. Nici acum n-aş putea zice că mi-e lămurită prea bine. Despre Dora ştiu că înseamnă „dar”, pentru că Teodora e „darul lui Dumnezeu”, iar eu sunt restul dacă-l dai deoparte pe Theos. Alina are o explicaţie mult prea complicată pentru memoria mea imperfectă şi mi-e imposibil să-i dezleg sensurile fără a apela la bunăvoinţa articolelor de pe internet. Când am ajuns, însă, la vârsta la care bărbaţii încep complimentele pe care nu le mai pot justifica lungimea picioarelor şi forma fundului, explicaţiile s-au simplificat, reducându-se la două cuvinte: alinarea şi dorul. S-ar zice, deci, că-s numai lapte şi miere. Dar nu-s. 🙂

Analizat fonetic, numele meu reuneşte singurele două consoane lichide din limba română: sonanta laterală alveolară [l] şi vibranta alveolară [r], una lunecoasă şi moale, aproape caldă, cealaltă dură şi ţeapănă ca o babă afurisită. Ca opţiune a mămicilor din ultimele decenii, Alina e mai comun, pe când Dora ceva mai rar şi cu un oarece aer interbelic. Literar, Dora s-ar potrivi personajelor lui Călinescu sau Camil Petrescu. Alina e atât de inexpresiv din acest punct de vedere încât nu s-ar potrivi nimănui.

Numele de familie îl am de la tată. Aşa fac taţii, ca să scape de bănuieli: încarcă plodul cu câteva litere şi-şi iau de-o grijă. Evident că n-am fost scutită de tachinări, de la Toma Alimoş prin clasa a VII-a până la Toma Necredinciosul când am învăţat că femeilor le stă bine să judece drept şi să calce strâmb.

Totuşi n-a fost propriu-zis numele unei familii, cel mult al unei familii în sens restrâns. După divorţ, l-a păstrat şi mama, ca să nu ne cheme pe mine Toma şi pe ea Amariei (pe care, în caz de forţă majoră, l-aş fi pus primul: Amariei Alina-Dora). N-am idee cui îi mai aparţine. Probabil unor veri pe care nu mi-i mai amintesc. Ştiu doar că cel mai mic e nebun, iar cel mai mare arăta frumos tare într-o fotografie cu mustaţa abia mijind, chipiu pe-o parte şi uniformă militară.

Luat pe de-a-ntregul, numele n-a avut niciodată asupra mea vreun efect narcisist, nici nu mi-a repugnat într-atât încât să-l dau pe altul. Mai demult, dacă aş fi putut face troc, aş fi ales Maria, azi are prea multe adunate în spate ca să-l mai vrea cineva la schimb.

Pe internet l-am renegat în vreo câteva rânduri, dar nu cu intenţia de a-l ascunde. Mă tentau fel şi fel de id-uri, în funcţie de site-ul sau chat-ul pe care intram. Am fost, pe rând, Moonlight, Chandni, Allya. Alegeri destul de comune. Nici în materie de titluri n-am prea multă imaginaţie, nici pentru alter ego-ul meu virtual n-am fost în stare să găsesc o denumire care să mă reprezinte mai bine decât zestrea din naştere.

Literatura din toate timpurile ascunde multe taine şi multe pseudonime. De Ion N. Theodorescu, Otilia Valeria Coman, Demetru Demetrescu Buzău, Grigore Pişculescu, Amandine Dupin, Eric Arthur Blair, Samuel Langhorne Clemens, Mary Ann Evans, Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostrowitzky, Jean-Baptiste Poquelin, Sami Rosenstock sau François-Marie Arouet au auzit mai puţini. Toată lumea ştie, însă, de Arghezi, Blandiana, Urmuz, Gala Galaction, George Sand, George Orwell, Mark Twain, Apollinaire, Molière, Tzara sau Voltaire. Nu sunt nici pe departe infatuată, bineînţeles că între mine şi aceştia nu există termen de comparaţie. Da’ mă gândesc şi eu aşa, ca tot omul care mai scrie din când în când: cărui alt nume i-ar sta bine lângă poeziile mele?

Recent am primit prin poştă o carte căreia i-am semnat postfaţa. Văzându-mă acolo, m-a încercat un sentiment plăcut, parţial de mândrie, parţial al lucrului împlinit – o măruntă realizare, pe care am garantat-o cu numele. Acelaşi nume de împăcare şi de gâlceavă, de călcat în străchini şi de lipit cioburile la loc…

Alina-Dora Toma sună frumos, cel puţin azi, 29 decembrie.

 

autor Alina Dora Toma
Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Numele meu sună frumos azi, 29 decembrie

%d blogeri au apreciat asta: