Vilaetul Salonic

La puțin timp după sosirea moscopolenilor la Macedonia Hotel, își face apariția negustorul Buşulea. În floarea vârstei, înalt, corpolent, cu chipul lat, împărţit în două de o mustaţă lungă, cu vărfurile răsucite, Bușulea reprezintă, în felul lui, o apariție pitorească. Prima lui grijă e să întrebe de Boiaru. În urmă cu numai câteva zile, îi promisese să-i ajute pe moscopelenii de vază să-şi continue călătoria la Veneţia. Cum promisiunea reprezintă legea, este chiar mulțumit că i-a ajutat Dumnezeu s-ajungă, cu bine la hotel. Își lasă valiza în grija portarului și-l roagă să-l caute și să-l anunțe pe Boiaru de sosirea lui, să-i spună să-l caute la cafeneaua din hotel, unde o să-l aștepte. Zis și făcut! La cafenea, ia loc la o masă. Dorește să pună, cât mai repede, la punct amănuntele viitoarei călătorii pe mare. Până să vină prietenul din Moscopole, gândește că n-ar strica să comande fie un pahar de vin adus cu butoaiele de la Veria, fie un păhărel de rachiu de tescovină sau de coniac. Privește în jur, la filfizonii din port, cum sorb, pofticioși, din filigeana aburindă cafea cu aromat caimac și la duducuţele mătăsoase şi parfumate, cum savurează delicatese de şerbet alb sau roz inundat în apă rece, dulceţuri de trandafiri sau rahat lokum. Strâmbă din nas, nemulțumit de ce vede, şi comandă pentru el un pahar de coniac. Mai pe seară, o să mănânce vârtos și o să bea o sticlă cu vin, apoi o să-și comande desertul preferat: smochina uriașă, bine coaptă, însiropată și acoperită, din belşug, cu delicios iaurt grecesc. Nu are vreme să facă prea multe considerații culinare, că Boiaru apare. Îl invită să ia loc și-i comandă un pahar de coniac. Fără să piardă timp, Bușulea intră direct în subiect, informându-l pe moscopolean că în holul hotelului s-a deschis, nu demult, un birou. Acolo, își desfășoară activitatea reprezentanţi ai liniilor maritime italiene. Peste trei zile, corabia Genua își ridică ancora spre Veneţia. Cum nimic nu e întâmplător și lumea, atât de mică, Bușulea îl informează pe Boiaru că proprietar şi comandant de corabie e unul, de-i zice lumea Gheorghe Bondura, de felul lui din Moscopole. Mai umblă vorba c-ar fi chiar un apropiat al arhontelui Sina… Nu mai continuă, dar îi face cu ochiul, fără să comenteze.
Boiaru îl urmărește, cu atenție. Zâmbeşte! Auzise și el de Bondura, deși nu-l cunoaşte personal. Toate bune şi frumoase, de n-ar mai fi și altceva de lămurit! Mai întâi, să-și scoată din cutia de lemn de cedru, ascunsă în buzunarul de la veston, un trabuc, să-i taie, cu metodă și pricepere, un capăt, după un mai vechi și plăcut ritual, apoi să-l aprindă și să-l însoțească de înghiţituri mărunte din coniacul ce s-a mai încălzit, între timp, în pahar.
Bușulea nu se dă în vânt după fumat, dar îl priveşte, cu admiraţie şi uimire, cum înmoaie, uşor, trabucul în coniac și, oricât de neștiutor ar fi, pricepe că unele plăceri, indiferent câte preocupări și griji ar avea un om, n-ar trebui sărite.
Boiaru se scuză și-l lămurește:
– Am fost siliţi să ne părăsim ţinutul, dar nu suntem nici hoţi, nici ucigaşi! Autorităţile numite de Poartă au dat foc la casele noastre și ne-au alungat. Nu înțeleg de ce să călătorim, pe ascuns, ca niște fugari? Refugiaţi, da! Te rog, ai bunătatea să-mi înlesnești o întrevedere cu valiul, pentru că doresc să-i aduc la cunoştinţă despre ce s-a întâmplat la Moscopole.
Buşulea ghicește furtuna mocnită din sufletul lui și nici unul nu mai spune nimic, mai cer însă un rând de băutură și, din când în când dau noroc, apoi fiecare își rumegă tăcerea. Între timp, cafeneaua s-a umplut și un zumzăit vesel îi transformă pe clienți într-o familie mai mare, strânsă în jurul meselor, la lăsatul serii, alături de bucurii și plăceri comune.
Buşulea îi promite lui Boiaru, din toată inima:
– Frate, trimit vorbă la valiu și-l rog să ne primească mâine-dimineaţă. Îl cunosc! Are o mai veche datorie la mine.
Născut, nu de ieri, de azi, Boiaru are idee cum se aleg bobii și chiar e mulţumit că stă la masă cu un negustor cu faimă, putred de bogat, care întoarce bani şi demnitari cu lopata. Continuă să tacă. Trage cu poftă din trabuc: miresme de pământ de pădure, cedru şi pin, deasupra cărora plutesc arome de alune şi scorţişoară. Ce mult i-ar plăcea să-i spună ”să ne fie bine, ca să nu ne fie rău!” Asemenea brodeală de vorbe a deprins-o, în tinerețe, la Constantinopol, unde pe lângă altele, a cunoscut voluptatea narghilelei ce-i oferea iluzia că se îmbată cu melodii susurate de cea mai frumoasă țiitoare din harem, un joc ce dezlega limba și împreuna sufletele și un bun pretext, să poposească pe lângă vorbe. Tolănit pe perne, se bucura de mia şi una nopţi de pălăvrăgeli politice sau i se ofereau povețe despre bucurie și necaz, atât de egale și de necesare. În jurul narghilelei, prietenii lui musulmani vorbeau despre câte-n lună şi stele, până când timpul îi strivea, apoi se ridicau, unul câte unul și rosteau:”să ne fie bine, ca să nu ne fie rău!” și dispăreau în nori de fum cu arome de miere sau fructe uscate. Mesele joase, pernele grena, aurii sau albastre, cărbunele ce punea pe jar pasiuni omenești… Ce timpuri!

*** fragment din romanul aflat la tipar( editura Tracus Arte), Îngerii din Moscopole. Exilul, capitolul Vilaetul Salonic ***

 

autor Catia Maxim