Preţul singurătăţii – Capitolul I

 

În ziua în care Mitruţ Daminescu se întorsese de la piaţa de animale de la Arad, un vânt tăios purta pe drumuri neumblate fulgii ascuţiţi ai unei ninsori subţiri, care nici măcar nu reuşea să acopere pământul. Îndemna caii cu vorba şi cu biciul, încercând să-şi ascundă faţa în dosul gulerului de blană al şubei ciuruite de molii. Se-ntorcea în sat fără cumpărături, dar cu buzunarele golite la jocul de cărţi. Patima asta o avusese încă din copilărie. Lumea spunea c-ar fi luat-o de la tată-său, mort cu un an în urmă. Moştenire, în afară de casă şi de câţiva ari de pământ pe valea Mureşului, Grigoriu Daminescu îi mai lăsase o vie intrată pe rod, cu vreo doi sau trei ani mai înainte. În urma bătrânului rămăsese amintirea unui om zgârcit, fără a se putea spune însă, că a luat de la unul şi de la altul, aşa cum este obiceiul celor ce au de gând să se căpătuiască pe spinarea altora. Mitruţ nu l-a plâns nici în cele două nopţi în care mortul a zăcut întins pe masa aşezată în mijlocul camerei şi nici când l-a văzut scos de vecini şi cărat spre curtea bisericii. De când se ştiau, nu se putuseră împăca unul cu celălalt. Noroc că cimitirul era aproape şi Mitruţ nu trebuise să se ţină prea mult pe urmele mortului. După ce a văzut mormântul muşuroit deasupra, a aşteptat până la plecarea ultimului om, s-a uitat în dreapta şi-n stânga, în faţă şi-n spate, ca să fie sigur că nu se mai află nimeni prin apropiere care să-l vadă şi care să-i scoată vorbe-n sat, a râcâit cu mâna o gropiţă în ţărâna îngheţată, drept îndărătul crucii, şi a scuipat în ea până şi-a simţit gura uscată. Astfel răzbunat, s-a întors acasă mulţumit. Pomană, după obiceiul pământului, nu  i-a făcut nici la nouă zile, nici la trei sau la şase săptămâni, nici măcar în ziua îngropăciunii; dar nici nu avea de gând să-i facă vreodată. Ştia el de ce!… La început, se gândise să-i dea câteva lucruri, pe nume, mai ales îmbrăcăminte, dar renunţă uşor şi la acest gând; ” Lasă-l să rabde…!” îşi zise în gând, şi-şi  văzu mai departe de treburi.

Picioarele îi îngheţaseră în bocanci; le mişca tot mai greu. Dar satul era tot mai aproape. Îi părea rău de banii pierduţi la cărţi, dar nu se mai putea îndrepta nimic. De fiecare dată când intra în acest joc pătimaş, visa la bucuriile pe care şi  le-ar putea permite din câştig. Cu acest gând se aşeza la masă. Dar, niciodată nu câştigase mai mult decât să-şi poată cumpăra o damigeană de vin. Dădu să-şi aprindă o ţigară, dar flacăra chibritului se stinse cu mult înainte de a o apropia de buze. Mai încercă un băţ, acoperindu-şi de data asta capul cu haina şi, în cele din urmă, izbuti. Trase din ţigară cu sete şi îndemnă caii la drum. Satul nu se vedea încă, dar Mitruţ îl bănuia, cunoscând locurile de când era copil. Drumul, după ce laşi în urmă apa Juliţei, urcă mai întâi coasta unui deal, apoi, domolindu-şi ascensiunea, te plimbă pe spinarea lui kilometrii întregi, până-n gura Tocului. De aici, îndreptându-se spre sat, drumul este pietruit cam cât poate obosi un cal în trap întins, apoi e acoperit de praf. Mitruţ trecu graniţa pietrei cu pământul. Vântul îl bătea când din faţă, când din coastă, împrăştiind în urmă praful ridicat de mersul grăbit al căruţei şi amestecându-l cu fulgii colţuroşi care-i biciuiau fără milă obrajii înroşiţi ca de foc.

Iarna acelui an venise într-un chip foarte ciudat. Pe la jumătatea toamnei, când oamenii nu tăiaseră nici cocenii pe           de-a-ntregul, începu să ningă într-o noapte, ca din senin. Se aşezase zăpada mai bine de trei palme. Apoi, puţin după sărbătoarea Sfântului Ion, tot într-o noapte, începuse să plouă, topind în câteva zile şi ultimele urme de zăpadă. Asupra pământului s-a abătut o căldură ca-n luna lui Prier, umflând repede mugurii plopilor; câmpul începuse să-şi usuce faţa la soare. Oamenii ieşeau pe la porţi şi prinseră a se sfătui ce să facă. Ziua umblau năuci pe uliţe, fără să-şi găsească locul. Unora mai isteţi, le venise în gând să scoată plugurile şi să-nceapă arătura de primăvară. Acest lucru era pe cât de simplu, pe atât de uşor; mult mai uşor decât să dai bună ziua unui vecin cu care te-ai certat din cauza unei vaci care ţi-a stricat două cuiburi de porumb, în primăvara trecută. Dar dacă ari, mai trebuie să şi semeni; şi ce dracu’ să semeni la începutul lui Februarie?… Pe un astfel de timp plecase Mitruţ Daminescu la oborul de la Arad, cu două-trei zile în urmă. Noaptea trecută vântul se trezise ca din senin, cărând cu el grămezi uriaşe de nori dinspre crivăţ. Unul dintre jucătorii aşezaţi în jurul mesei pe care gazda aşezase o foaie dublă de ziar, se ridicase, lovindu-se cu capul de becul spânzurat de un tavan plin de fum, şi ieşise afară. La întoarcere, pe uşa lăsată dinadins deschisă, năvăli o pală de vânt îngheţat, izbindu-se de pereţi şi împrăştiind, ca o mână nevăzută şi batjocoritoare, banii şi cărţile de joc.

– Hai bă acasă, că ne apucă iarna pe drum!… Ieşiţi afară să vedeţi ce vijelie s-a stârnit!…

– Potoleşte-te, bă Ghiţă! Dacă nu mai ai chef să joci, ia-ţi catrafusele şi cară-te! Dar lasă-ne pe noi în pace!…

Mitruţ Daminescu se necăjise. Lui nu-i păsa de schimbarea vremii. Putea să fie şi potopul lui Noe. Lui îi trebuiau bani, ca să poată cumpăra moara călugărilor de la el din sat. Ăsta era adevăratul scop al drumurilor la oborul de la Arad. Vecinii se minunau văzându-l cum se-ntoarce de fiecare dată cu mâna goală. Niciodată nu-l văzuseră venind nici măcar cu un purcel vârât în căruţă.

– Chiar ninge, mă, sau faci glume proaste?

– Ieşi afară, să vezi…! Mai spusese celălalt, obligându-l să se convingă.

Drept înaintea lui, Mitruţ vedea roata fântânii din capul grădinii lui Tuţu Gheorghian  şi linia de plopi care marca intrarea în sat. Plecase din casa lui Ion Toma, gestionarul birtului de la marginea târgului, fără nici o leţcaie-n buzunar. Nu ştia dacă trebuie să mulţumească sau nu celui care le vestise viscolul de afară. Poate că dac-ar mai fi jucat, punând ca miză unul din cei doi cai, ar fi reuşit ca până la prânz să-şi refacă bugetul, iar până-n vremea asta de seară, să iasă şi cu ceva câştig. Pentru treaba asta, Ghiţă merita să fie înjurat. Dar, tot aşa s-ar fi putut ca norocul să-l părăsească de tot, iar acum, în amurgul ăsta viscolit, s-ar fi întors în sat cu un singur cal atârnat la oiştea căruţei, locul celuilalt trebuind să-l ţină el, cu puterile lui. Gândul care-l frământa de la o vreme, luându-i pacea zilelor şi liniştea somnului, era moara călugărilor.

Holbă ochii, neîncrezător la tăbliţa atârnată pe trunchiul unui copac din marginea şanţului, pe care se mai putea citi încă numele satului şi bolborosi o înjurătură, mai mult în gând. Literele începuseră să se şteargă:  o mână de copil, cine ştie când, mâzgălise pe deasupra nişte cuvinte ciudate cu creta, căutând să-ncurce pe un eventual drumeţ rătăcit prin acele locuri. I se păruse, poate, că a ajuns prea repede sau s-o fi oprit  să-şi dezmorţească picioarele, căci opri căruţa, aprinzându-şi încă o ţigară şi porni spre sat pe nişte picioare îngheţate, străine lui, să parcurgă bucata de drum care-l mai despărţea de casă.

Semănând cu aproape orice sat, Tocul avea birt şi birtaş, unde se adunau oamenii duminică după-amiaza, biserică şi popă, unde aceiaşi oameni se strâng duminică dimineaţa, cămin cultural şi vreo trei drumuri principale, care intră şi ies din sat prin trei părţi diferite. Unul vine dinspre Ilteu; pe el umblă crivăţul iarna şi flăcăii care au de gând să-şi aducă nevastă din sat străin. Pe drumul ăsta s-a dus o dată şi Mitruţ Daminescu, dar a venit la fel ca în ziua asta, când se întoarcea de la Arad. În loc să-şi caute nevastă, a pierdut banii la jocul de cărţi. Drumul intră în sat, trece pe lângă o troiţă căreia, nu se ştie de ce, oamenii i-au spus monument şi iese, pierzându-se printre dealuri. Al doilea vine dinspre Mureş şi, trecând prin dreptul gării, aduce lumea de la tren, străbătând un fel de pădurice căreia, dacă i-ar tăia cineva pomii, ar rămâne pământul fără umbră. Cel de-al treilea intră-n sat printr-o margine, venind dinspre pârâul Troaşului, pe lângă dealul Bogdanului şi tot printr-o margine îl părăseşte, de parcă s-ar bănui vinovat de ceva şi i-ar fi teamă să dea ochii cu oamenii. În această parte a satului, unde casele nu sunt deloc rare, pământul are două cocoaşe între care   s-a format, cine ştie când, o vale pe care n-a curs niciodată vre-un strop de apă. Unii chiar spun că pe aici ar fi fost pe vremuri albia Tocului, dar dacă e aşa, nimeni nu are de unde să mai ştie. De frica ploilor gospodăriile s-au aşezat doar pe cele două creste. Bătrânii povestesc că această parte a satului ar fi fost în întregime proprietatea unui schit dărâmat, din marginea de răsărit a pădurii. Moara la care se gândea Mitruţ fusese înălţată de nişte călugări de la schitul despre care veni vorba, pentru nevoile lor şi ale sătenilor. Mănăstirea, cum îi spun localnicii “sfintei aşezări”, a rămas aproape pustie. Doi bătrâni, trecuţi de şaptezeci de ani fac de strajă propriilor zile aşteptându-şi ceasul sfârşitului, fără speranţa de a mai lăsa urmaşi întru Domnul. Într-o dimineaţă unul dintre ei, cel cu ştiinţă de carte, despre care se vorbeşte c-ar fi fost în tinereţe la Sfântul Munte, a lipit la moară, pe singurul geam rămas întreg prin cine ştie ce minune, o bucată de hârtie pe care a scris simplu: “De vânzare! A se adresa stăreţiei Sfintei noastre Mănăstiri Toc!“ Întregul sat a citit-o, însă pe nimeni nu interesa o asemenea treabă. Nici măcar pe Daminescu bătrânul. Numai Mitruţ, fecioru-său, a tresărit când a văzut-o. Cine ştie ce o fi fost în mintea lui. O ştia de copil… O auzise mergând, aruncând ţipete ciudate pe ţeava din spate, tremurând din toate măruntaiele şi făcând urlău pentru porci. Aşezată pe partea dreaptă a văii prin care intră drumul în sat venind dinspre pădure, cu timpul, moara s-a şubrezit, iar într-o zi a tăcut şi tăcută a rămas. Curtea a început să se umple de scaieţi şi de bălării. Gardul dinspre drum s-a prăbuşit, dar nimeni n-a îndrăznit să-i care scândurile, de teamă să nu-i pună la acatiste de “alege-s-ar praful” călugării “Sfintei Monastiri”.

Mitruţ ştia de la mamă-sa că bătrânul are nişte bănuţi cu chipul lui Napoleon pe ei. Se rugase în genunchi să-l împrumute cu valoarea lor, dar n-ajunsese la nici un rezultat. Când a văzut că trăgea să moară, l-a mai întrebat încă o dată. Bătrânul clătinase din cap dintr-o parte-n alta; Mitruţ n-a putut scoate nici o vorbă din gura celui ce se pregătea să plece definitiv.

– Nu vrei să mi-i dai, tată?

Bătrânul închisese ochii fără să-i mai răspundă vreodată. Mitruţ îl scotocise prin buzunare, răscolise casa şi lada de zestre rămasă de la mamă-sa, dar de aflat, nu aflase ascunzătoarea banilor. Într-un târziu se apropiase de patul pe care zăcea Grigoriu Daminescu, s-a aplecat deasupra mortului,   i-a dat două palme   înjurându-l şi ieşi în curte să fumeze. Abia atunci a realizat că are mort în casă şi, apropiindu-se de gardul lui Tuţu Gheorghian, îl strigă printre scânduri.

– Tuţule!… Hai, mă, la noi, c-o murit bietul tata!…

Cine ştie, poate că tot din cauza ălor bani o fi scuipat şi-n ţărâna îngheţată, la înmormântarea lui tată-său.

Vântul se-nteţise. Urla pe deasupra dealurilor şi a satului, împletindu-se cu pomii din ogrăzi. Continua să cadă aceeaşi ninsoare cu fulgi ascuţiţi, care nu reuşea să acopere pământul. La adăpostul gardurilor se strânsese o zăpadă murdară, amestecată cu praf îngheţat de pe drum.

Caii se opriseră în faţa porţilor, dârdâindu-şi spinările. Mitruţ se uita la ei, aşteptând ca porţile să fie deschise de o fiinţă cu suflet în ea. Numai că în spatele geamurilor îngheţate nu-i pândeau sosirea ochii omeneşti existenţi la alte case, iar uşa rămânea închisă, ca în faţa unui blestem. Amintindu-şi că nu are pe nimeni, omul izbi cu bocancul scândurile porţilor, îşi făcu vânt peste gard şi astfel, peste o clipă, căruţa intra în curtea pustie şi bătută de vânt. “A dracului singurătate!…” oftă el deshămându-şi caii şi îndemnându-i spre grajd.    “Vii, pleci, nimeni nu te aşteaptă, nimeni nu…” Se opri. Curăţenia care domnea peste tot îi dădea senzaţia că între acele ziduri nu locuieşte nimeni. Avea impresia că nici el nu este altceva decât un străin aflat în trecere prin casa asta goală, fără nici o altă suflare în afară de a lui. Cu un şir nesfârşit de amintiri pestriţe, Mitruţ ieşi în vânt şi în ninsoare, să dea de mâncare la cai şi să spargă lemne. Când deschise uşa să iasă afară, se izbi de întuneric şi, fără să vrea, duse mâna la ochi. Purtat de viscol, ecoul paşilor rămas în urmă părea o toacă bătută cu pumnii.

Se-ncăpăţânase să rămână holtei. Trecut de treizeci de ani, în afară de drumul făcut la Ilteu, satul din care îşi aduceau flăcăii din Toc neveste, în altă curte cu fată de măritat nu mai intrase. Dragostea pe care i-o purtase Cosminei Andrei a rămas ascunsă în adâncul sufletului său ca o amintire bolnavă de care se loveşte la răstimpuri, ca o piatră pe care cineva a aşezat-o dinadins în mijlocul drumului, cu gând să-l împiedice. Fata nu l-a refuzat. Mitruţ era un om voinic şi frumos, pe care şi-l doreau în aşternuturi nu numai fetele, dar şi nevestele altora. Viitorul socru  i se uitase în ochi, plimbându-şi pe faţă un zâmbet batjocoritor şi-l întrebase simplu:

– Tac-tu ce-ţi dă ?

– Zece pogoane de pământ şi casa.

– Bun, măi omule, dar măcar o moară să fi avut şi tu!…

Atunci şi acolo, Mitruţ Daminescu şi-a rezemat gândul de gard şi a privit în gol spre uliţă. Pe toată lungimea drumului nu se vedea nici ţipenie de om… A părăsit curtea lui Ion Andrei fără altă vorbă şi, aproape împleticindu-se, a intrat în birtul dintre răspântii. În acea zi s-a îmbătat pentru prima oară în viaţa lui şi tot atunci i-a venit în minte moara călugărilor. Rămas între pereţii birtului până spre seară, vorbea ba cu unul, ba cu altul, despre tot felul de treburi, în afară de necazul lui. Dacă-l ascultai cum vorbeşte, aveai impresia că nu se adresează celor de faţă, ci mesei, căreia îi făcea morală, o mustra, o dăscălea… Într-un târziu s-a apucat de cărţi, în casa unui prieten, jucând până dimineaţă. Bolnav de băutură şi de nesomn, cu buzunarele golite la jocul de cărţi, se oprise la poarta Cosminei Andrei să-i spună să fugă amândoi. În faţa ei Mitruţ se simţea ca pe o punte îngustă pe care trebuie să mergi în vârful picioarelor. Uitase şi vorbele pe care vrusese să le spună şi, necăjindu-se pe sine, bolborosi o înjurătură, întorcându-i spatele. Se mai uită o dată de la colţul casei, apoi luă drumul de-a-ndoaselea, clătinându-se pe nişte picioare parcă mai îngheţate decât cele cu care venise acum de la Arad. La câteva zile da le această întâmplare, Cosmina se măritase cu un alt bărbat din satul ei. Poate ca să-şi bată joc de el, să vadă cui a dat-o pe fie-sa şi să se laude cu ginerele, Ion Andrei îi trimisese şi lui Mitruţ o invitaţie la nuntă. Mitruţ îl băgase în mă-sa şi se dusese. A fost ultimul drum pe care l-a făcut la Ilteu. Vara trecută, auzind că Cosminei i-a murit şi tatăl şi bărbatul într-un accident, vrusese să se ducă să le scuipe şi lor mormintele, dar se răzgândi.

În casă se făcuse cald. Mitruţ stătea cu picioarele atârnate pe marginea patului şi se gândea cum să vândă o parte din moştenire, ca să poată cumpăra moara călugărilor. Ar vinde tot pământul, dar cui ? Ar vinde şi via!… După socoteala lui, locul pe care stă moara, are mai bine de cinci pogoane de pământ. Frumoasă proprietate! Aievea, vedea plantaţia de pruni, caişi, meri şi viţă altoită, casa pe care şi-ar înălţa-o, gardul din scânduri solide, cu două rânduri de sârmă ghimpată pe deasupra, vedea tot, palmă cu palmă. Cui să vândă? Cine are bani, acum, la trei luni de la stabilizare? Asta pe de-o parte; pe de alta, cine mai are poftă de cumpărat pământ acum, când umblă zvonul cu unirea arăturilor?… Oamenii preferă să dea banii pe băutură, decât pe averi. Mitruţ îşi aprinse o ţigare, îşi trase bocancii în picioare, îşi îndesă căciula şi-şi îmbrăcă şuba şi, doar în izmene, ca o jumătate de stafie, ieşi afară în viscol, să mai bage câteva braţe de paie la cai, ca să nu-i găsească degeraţi la ziuă. Îşi iubea caii ca pe lumina ochilor. Ninsoarea se-nteţise, fulgii nu-i mai înţepau obrazul, iar bocancii lăsau urme late, semn că zăpada se-nmuiase atât cât să se poată lipi de pământ. Mitruţ duse un braţ de paie, mângâie caii pe grumaz, potrivi apoi flacăra lămpii atârnate de o scoabă bătută în grindă, trase din ţigară, mai duse un braţ de paie, apoi intră în casă. Îi părea rău că i-a fost lene să meargă în fundul curţii, unde erau paiele de vara trecută. Zgârcit din fire, ca tată-său, nu era. Cu toate astea, era mai bine că a luat din căpiţa de acum doi ani. Să scape o dată de ele. Bătrânul le pusese drept în mijlocul curţii, ca să aibă găinile unde se oua şi unde râcâi. Intrat în casă, se dezbrăcă din nou, cu mişcări lente, mai aruncă două lemne în foc, stinse lampa, îşi făcu cruce şi se culcă. Obosit de drum şi de gânduri, adormi repede. Din cauza singurătăţii şi a oboselii se culcase nemâncat. În somn visă că era servit chiar de Cosmina cu mâncăruri alese, aranjate frumos pe o masă ale cărei picioare păreau a fi din fier înroşit şi Mitruţ nu înţelegea cum de nu ia foc faţa de masă care atârna până aproape de pământ. Dar, de la acest ospăţ neobişnuit, îl deranjă la un moment dat Tuţu Gheorghian, care îi cerea un băţ de chibrit ca să dea foc paielor din mijlocul curţii, peste care turnase gaz dintr-o canistră uriaşă. Mitruţ tresări. Vântul lovea cu furie în geamuri. Mitruţ deschise ochii şi ascultă. Vântul se opri ca prin minune, dar în ferestre bătea într-adevăr cineva cu pumnii.

– Mitruţule, eşti în casă?…

Mitruţ se frecă la ochi. Pe pereţi juca lumina unui răsărit nepământean.

– Da, sunt în casă!… Care eşti?

– Eu sunt, Tuţu!… De ce nu răspunzi, măi omule?  Ieşi afară că arzi ca şoarecii, neştiut de nimeni!…

Abia acum înţelesese că în curtea lui ardea ceva. “Caii!”, îi trecu prin minte speriat şi, în picioarele goale, dădu buzna afară. Aici dădu cu ochii de trei oameni. Unul era Tuţu Gheorghian, pe ăilalţi doi nu-i putu distinge în acel semiîntuneric, decât ca pe nişte umbre. Flacăra scăzuse în intensitate.

– Ce necaz ai mă, ai înebunit? Dacă n-ai tu pe nimeni în lume vrei acum să dai foc la sat? se răstise una dintre umbre.

– Ce arde, Tuţule?

– Căpiţa de paie de la tine din curte!

– Dă-o dracu!… Abia nu mă mai împiedic de ea!…

Şi Mitruţ Daminescu intră în casă, încuindu-şi uşa cu zăvorul. Afară, glasul de mai înainte hotărâse:

– Ăsta nu-i în toate minţile!…

Dar Mitruţ nu-i răspunsese; n-avea chef să se ia la harţă cu el. Urmărind zgomotul paşilor ce se îndepărtau de casă, bănui că plecaţii îl înjură din drum. Focul se stinsese iar vântul, cuminţit dintr-o dată, se pregătea să se culce la rădăcinile copacilor. Din căpiţă nu mai rămăsese decât o grămadă de cenuşă, în scurt timp avea să se pună zăpada. Din tavanul nopţii continuau să cadă fulgi molateci. Mitruţ se îmbrăcă şi ieşi afară,  luă o furcă în mână şi începu a răscoli înciudat, vânturând resturile focului. Când socoti că aproape a terminat, parcă auzi un sunet ciudat. Aprinse un băţ de chibrit fără să ştie de ce anume face treaba asta şi mai răscoli o dată cu furca. Colţii scoaseră la iveală o cutie de tinichea învineţită de foc. Dădu să pună mâna pe ea, dar tabla îl arse la degete. Fără grabă, aprinzând o ţigară, Mitruţ se întreba în gând dacă focul fusese pus de cineva sau dacă lui îi căzuse ţigara din gură, fără să observe. Dar nici una dintre aceste presupuneri nu-l interesa foarte tare, aşa că renunţă să se mai gândească. Întinse mâna spre cutia de tablă, cu grijă de data asta, găsind-o călduţă, aşa cum se încălzeşte o tablă uitată în curte într-o zi de sfârşit de Iulie. O ridică fără curiozitate, dar tresări la zgomotul neaşteptat care venea dinăuntrul ei. “Aici eraţi!…”, se gândi Mitruţ şi, ascunzând cutia cu zgomote neînţelese între pieptul păros şi cămaşa descheiată până deasupra curelei, fugi iute în casă. A doua zi, puţin după ce se luminase de ziuă, Mitruţ Daminescu bătea în poarta preoţească. Era într-o Vineri.

– Părinte, vreau să fac o slujbă de pomenire pentru bietu’ tata!   S-a făcut anul de când l-am îngropat şi eu n-am fost în stare de nimic.

– Mâine, dom’ Mitruţ! Slujbele de pomenirea morţilor se fac doar Sâmbăta.

– Mie mi-o faci când vreau eu, părinte, nu când vrei dumneata, că d-aia te plătesc! Îmbracă-te şi hai la biserică!… Altfel, să ştii că nu mă mişc din faţa porţii dumitale!

Preotul îl privi lung cu un fel de îngăduinţă şi, de voie de nevoie, îi făcu pofta. În Duminica ce a urmat acestui eveniment, povestind oamenilor mai apropiaţi ce păţise cu Mitruţ Daminescu, faţa bisericească îşi întări credinţa că vecinul lui îşi pierdu minţile. Ba, o minte de femeie, fusese de părere că asta i s-ar trage din lipsă de nevastă. Mult timp de la această întâmplare, bărbaţii din sat n-au mai ridicat palmele împotriva nevestelor; se temeau să nu fie şi ei părăsiţi şi să se strice şi ei la minte ca Mitruţ Daminescu, ce ajunsese să facă Vinerea parastase pentru morţi. În aceeaşi zi, după ce se întorsese de la biserică, Mitruţ luă un cal şi, după vre-un ceas şi jumătate de mers, bătuse la uşa chiliei părintelui Agapie, stareţul mânăstirii; proţăpit în faţa călugărului, fără alte ocolişuri, îl întrebă ca la oborul de vite:

– De vânzare moara, părinte?

– De vânzare, fiule!…

– Şi cât ceri pe ea?

– Eu ştiu?!…Stai să mă sfătuiesc cu părintele Sofronie…

– Ce să te mai sfătuieşti!… Aţi pus hârtia în geam de mai bine de doi ani şi încă n-aţi avut vreme de sfat?! Cum dracu vine asta?!…

Cârciumar de meserie înainte de a se călugări, părintele Agapie nu se pierduse cu firea în faţa acestui cumpărător răsărit ca din senin, când nimeni nu-l mai aştepta. N-avea importanţă dacă era trimis de dracu sau de Dumnezeu. Important era dacă omul din faţa lui avea bani lichizi la el şi nu doar nişte hârtii semnate, prin care se angaja să achite datoria în nu ştiu câţi ani de aici încolo. Moara nu era trecută în actele mânăstirii. Rămăsese danie pe numele lui şi bătrânul avea de gând să se retragă la o nepoată de a sa, pe undeva prin Făget. I se urâse. Aproape treizeci de ani de post şi toacă de trei ori pe zi îi acriseră sufletul. Nu se plângea de post. Peste el mai sărea din când în când, citindu-şi slujbe de dezlegare, ca un stareţ ce se afla. Avea de gând să-i dea şi celuilalt ceva bani, doar cât să-i astupe gura, cu toate că nu merita şi nici drept nu avea. După treaba asta, adio, mânăstire! Sofronie n-avea decât să rămână în pădurea aia pe jumătate uscată şi până la sfârşitul lumii, s-aştepte a doua Înviere! Cum să afle însă dacă acest om ivit pe neaşteptate, avea bani asupra lui? Mitruţ Daminescu îl privea aşteptând răspunsul. Călugărul agonisise un strat de osânză care-l făcea să semene cu o statuie din lut căzută de pe raftul ei şi prefăcută într-un bulgăre îndesat şi turtit, mai înainte de a ajunge să fie arsă în cuptor. Faţa rotundă îi era acoperită aproape în întregime de o barbă pieptănată cu grijă, iar pe cap avea o scufie mare din catifea mov, ale cărei margini ascundeau o coadă împletită, legată femeieşte într-un coc pe ceafă. Purta un veşmânt negru cu multe cute, care-i ajungea până la glezne. Privindu-l, Mitruţ se simţea cercetat de ochii sfredelitori şi isteţi ai bătrânului.

– Ce faci părinte, ai de gând să mă ţii aici până-n săptămâna patimilor? Vinzi ori nu?

– Vând fiule, cum să nu!… doar de vânzare este!…

– Atunci?…

– Să mă mai gândesc…

– Iar te gândeşti?… Spune cât vrei pe căzătura aia, batem palma şi să-ţi dau banii!

Călugărul tresări, aflând că are banii la el. Ce i se părea mai greu acum-era preţul; nu ştia cât să ceară.

– De ce-i zici căzătură? Cu ceva parale faci o moară de ţi se duce vestea. Într-un an te-mbogăţeşti de nu te mai recunoşti.

Mitruţ izbucni în râs.

– Eu părinte, după ce facem actele, îi pun foc! Păstrez numai roata mare, ca amintire… Restul, cenuşă şi gunoi! Asta e moara dumitale!…

– Nu vorbi cu păcat, fiule.

– Cu păcat, fără păcat, dumneata zii ce pretenţii ai, ca să nu  pierdem vremea.

Părintele Agapie îşi făcu în gând o socoteală amănunţită, scăzu tot ce bănuia că va scade şi cumpărătorul şi-i spuse suma tare, fără şovăire. Lui Mitruţ îi pieri râsul. Simţi preţul lovindu-l în cap ca un bolovan aruncat spre el de un duşman nevăzut.

– Trebuie să fii nebun, părinte! Păi, cu cât ceri dumneata, cumpăr zece mânăstiri cu toate acareturile şi cu toţi călugării la un loc!…

Pentru o clipă, preotul se crezu înfrânt. Revenindu-şi uşor, ridică privirea spre un Crist spânzurat pe peretele de la răsărit al chiliei şi spuse simplu:

– Voia la dumneata!… Eu cu marfa, dumneata cu banii. Îţi convine, bine; nu, iar bine. Nu-ţi bagă nimeni mâna în buzunar. Poate te mai gândeşti şi, mâine, poimâine, te întorci. Din cât am cerut, nu las un franc, înţelegi dumneata? Un franc nu las! Apoi, schimbându-şi vocea, şopti închinându-se: Fiule, se apropie ora rugăciunii. Intră în biserică, ori rămâi aici să te gândeşti. Eu te las. Mă duc la ale mele.  Şi, ieşi fără altă vorbă.

Mitruţ Daminescu rămase năuc în mijlocul odăii. Nu putea renunţa la dorinţa de a fi stăpânul morii. Avea impresia că fără ea o să intre la balamuc. Ieşi din odaie cu gând să-l înduplece pe stareţ să mai lase la preţ. Aproape de biserică îl întâlni şi pe părintele Sofronie şi-i veni să râdă privindu-i chipul ca de cucuvea speriată. Moşul lovea cu disperare toaca din lemn, fără să se sinchisească de trecerea lui. Mitruţ îşi scoase căciula şi intră. Biserica era pustie.

Părintele Agapie rostea rugăciuni cu glasul stins, privindu-l ţintă. Mitruţ credea că ochii aceia mişcători privesc undeva deasupra capului său, fără să-l vadă. După ce termină părintele de citit, Mitruţ se apropie de uşa altarului şi ciocăni cu o evlavie subită. Îşi băgă capul prin deschizătură şi şopti:

– Taică părinte, aş vrea să…

– După slujbă fiule, după slujbă!…

Uitase că era în biserică. Acolo unde stătea, drept înaintea altarului, îşi puse căciula în cap, ieşise afară şi începuse să-njure. Văzându-l, stareţul îi înţelese necazul şi zâmbise. Celălalt, bătrânul ce stătea în strana din dreapta, îşi făcuse repede trei cruci, de parcă în biserică ar fi intrat necuratul călare.

Mitruţ nu-şi găsea loc nici în chilia preotului, nici în curtea bisericii. Mângâie calul cu privirea, apoi, fără nici un motiv, îl lovi cu pumnul sub burtă şi părăsi curtea. În faţa lui începea pădurea, grea de tăcere şi pustietate. Ramurile goale ale copacilor, poleite pe alocuri cu zăpadă îngheţată, se clătinau izbindu-se între ele cu sunete seci, ca de oase goale. Teama că pustnicul avea să se răzgândească şi că astfel visul lui va rămâne fără posibilitate de înfăptuire, îl scotea din minţi. Simţea în buzunarul pantalonilor monezile cu care intenţiona să-şi cumpere fericirea. Strângea pumnul şi-l desfăcea cu gesturi grăbite, până ce palma i se umezea de bucurie şi de efort. “De ce să nu-mi vândă?! Se gândea el. “Ce mai macină cu pietrele alea? Ţărână?!… Nici pentru aia nu mai sunt bune…”, încerca Mitruţ să se convingă de adevărul gândurilor care-i treceau prin minte. Banii rămaşi de la bătrân, peste care dăduse din întâmplare, erau pentru el o adevărată povară. Simţea nevoia să-i arunce pe ceva, într-o afacere oarecare, fără riscuri, cum era dorinţa lui de a se şti, în sfârşit, stăpânul morii călugărilor. Că se putea întâmpla să-i mai rămână câteva monezi, n-avea importanţă. Le va găsi şi lor un loc undeva.

În altar, rămas ca după o boală cumplită, părintele Agapie gândea cu glas tare:

– O fi plecat?… Şi de ce a plecat? A plecat, noroc bun!… Cum adică, noroc bun?… Poate că omul avea banii la el şi mi i-ar fi dat pe loc, fără prea multă tocmeală. Ce dracu, Doamne Iartă-mă o fi fost în capul meu, să-i cer o sumă ca aia?! Omul s-a speriat şi s-a dus! Da’ parcă moară îi trebuia lui acum… Ce, nu se poate trăi şi fără moară?…

Părintele singur se întreba, singur îşi dădea răspunsurile. Îşi frecă fruntea înciudat, îşi trecu palmele pe deasupra urechilor ca şi când ar fi avut intenţia să se tragă de ele, se ridică şi părăsi biserica gândindu-se: ”Vorba lui; o căzătură!…”. Afară, dădu cu ochii de calul înşeuat, legat aproape de poarta mânăstirii. “N-a plecat…”, şopti pentru sine. Îi venea să sară într-un picior de bucurie. Îl căută pe Mitruţ din ochi, dar nu izbuti să-l vadă. “Ahaaa!… S-ascuns pe undeva prin preajmă ca să mă vadă ce fac. Bineee!…”. Chipul i se schimbă brusc, uitătura redevenind smerită, ca şi mai înainte.

Slobozi o “născătoare de Dumnezeu”, îşi însemnă o cruce pe piept şi intră în chilie. Abia aici îşi permise să zâmbească iar şi să-şi frece palmele ca după un târg încheiat, după care urmează aldămaşul.

Rezemat de trunchiul unui copac, Mitruţ Daminescu se simţea obosit de gânduri. Scuturată de o adiere stingheră, creanga de deasupra lui îşi presăra zăpada. Omul o îndepărtă cu grijă, ca pe un fir de praf şi porni spre mânăstire. “Nu se poate, trebuie să iau moara din mâinile stareţului, chiar de-ar fi să dau şi cămaşa de pe mine!”. Îşi băgă mâinile în buzunare, grăbind pasul. În buzunarul stâng întâlni clinchetul aurului şi siguranţa se înscăună în sufletul lui. Vântul se domolise; de undeva se ivi o rază de soare şi toată curtea aceea pustie i se păru pentru o clipă presărată cu pulbere de sticlă. Mitruţ se opri înaintea uşii călugărului, ca şi când ar fi stat la îndoială dacă să intre sau nu. Ciocăni uşor şi primi îndată răspunsul.

– Intră!

Venitul îşi căută un loc unde să se aşeze şi după ce-l găsi, vorbi fără şovăială.

– Te-ai mai gândit, părinte?

– Dumneata cât dai?

– Eu?…  La o asemenea întrebare Mitruţ nu se aşteptase.

– Dumneata!…

– Păi…

– Zii cât! Dacă îmi convine, stăm de vorbă!

Pe cumpărător îl trecură năduşelile.

– Mai bine e să ceri, Sfinţia Ta!

– De ce, fiule?

– Cum de ce, părinte? Ai o moară de vânzare, ori n-ai?  Întrebatul răspunse printr-o înclinare a capului. Păi atunci spune o dată, omu’ lu’ Dumnezeu, nu mă ţine pe jar! Cât să-ţi dau pe ea?   Călugărul ridică din umeri. Iar nu ştii?

– Nu!…

– Uite ce e, taică părinte; dacă nu vrei să mi-o vinzi mie, eu îi pun foc! Nu poţi să-mi faci nimic. N-ai martori că te-am ameninţat. Aşa că gândeşte-te bine şi la preţ. Dacă nu mi-o conveni, ori n-oi avea bani destui să ţi-o cumpăr, eu tot foc îi pun! Fără moara asta eu nu  mai pot trăi, auzi dumneata?!… Nu mai pot!  Mitruţ se răstise în faţa bătrânului şi acum, cum nu mai vorbea, dac-ai fi intrat de afară, nu  ţi-ai fi dat seama dacă se răsteşte la sutana din faţa lui sau o imploră.  Dacă vrei, reluă el, când nu te-oi mai putea ţine pe picioare, te iau la mine. Îţi fac o odaie a dumitale, ca la mănăstire; icoană, candelă, patrafir, tot!… Ce dracu’ mai vrei?!

– Nu de asta am nevoie. De retras, slavă Domnului, am unde să mă retrag.

– Atunci?…

– …Ai banii la dumneata?

Daminescu se dumiri.

– Păi altfel, la ce mai veneam?! Doar aşa ca să văd dacă nu cumva ţi-ai tuns barba? Am destui bani, părinte, uite!  Îndesă mâna în buzunar şi-i arătă câteva monezi. Vezi?… Aur, părinte; aur, nu hârtii fără valoare!

Stareţului îi luciră ochii.

– De unde ai dumneata banii ăştia?…

– Ce te priveşte? Eu te-am întrebat de unde ai moara?… Mi-o dai, îţi dau aurul. Un fel de a face schimb… Nu?…

La această întrebare părintele Agapie nu răspunse. În odaie se făcuse deodată linişte. În jurul celor doi bărbaţi vibra o tăcere subţire, străvezie. Le convenea, într-un fel, această odihnă a vorbelor, care le oferea posibilitatea de a se gândi în voie la ce îi interesa. “Deci bani are! Şi, încă ce fel de bani!” gândi stareţul, cu ochii aţintiţi la candela de deasupra patului. “Dacă ar fi ai mei, aş putea să mă stabilesc într-un orăşel de munte şi mi-aş vedea de ale mele… “ Nu pomenise încă nimănui de o eventuală retragere a sa din viaţa monahală. Cât despre acel “ale mele”, nu vorbise cu nimeni niciodată, aşa că nu puteai înţelege la ce se referă când spune “îmi văd de ale mele”. “O avea mulţi?…” Acestă întrebare îl chinuia ori de câte ori omul din faţa lui se scotocea prin buzunar, atenţionându-l cu zgomotul monezilor de aur curat. “Dacă aş avea un om de încredere pe care să-l trimit în sat, să spună autorităţilor, poate că   m-aş alege şi eu cu ceva recompensă şi mi-ar rămâne şi moara s-o vând. Trebuie să văd cât pot să scot de la el. Statul îi pedepseşte pe cei care nu declară aurul. Te pomeneşti că mă mai trezesc şi părtaş la cine ştie ce născocire a şefului de post!… Atunci, adio bani! Mai bine cu vânzarea; şi dacă nu ne înţelegem la preţ, îl opresc peste noapte la mănăstire şi, cu toporul, mă scap de el fără pic de urmă!… Cine-o să-l caute, şi mai cu seamă aici? Dau aurul la zlătari şi-n schimbul lor iau o grămadă de bani. Ce nu se face cu bani pe lumea asta?” Gândurile i se-nvălmăşeau în cap şi stetea de înavuţire creştea în sufletul lui, ameţindu-l ca un drog. Cu ochii închişi, se şi vedea în faţa unei grămezi sclipitoare. Din mijlocul acestei averi se ridicară imagini noi, aşezându-se pe scaune invizibile înaintea ochilor lui. Mai întâi îl văzu pe Mitruţ Daminescu zăcând în mijlocul odăii, cu capul sfărâmat de muchia toporului, iar pe el, scotocindu-l prin buzunare. Nu se-nfioră. Un alt gând, sărit pe neaşteptate peste celelalte, îl făcu să tresară: “Dacă acest om ştie de cele două cruci bătute în pietre, ascunse sub duşumeaua chiliei?… “ Întredeschise ochii şi-l cercetă pe furiş. I se păru că omul priveşte curios podeaua. Se uită atent la fiecare scândură şi se linişti. “Nu se cunoaşte.”. Închise ochii şi-şi continuă gândul întrerupt. “Poate că-n vremea în care eu mă gândeam cum să-l jefuiesc, el se gândea cum să mă prade!… “ Îşi aminti de un negustor din satul lui. Adevărat e că omul se cam stricase la minte. Oricum, faptul era fapt. Înainte de a muri, omul cu pricina ceruse nevestei o farfurie cu miere şi mâncase, una câte una, hârtiile îndulcite, ca să nu aibe nimeni parte de ele. “Hotărât lucru, ce mai!… Banii sucesc minţile oamenilor, mai rău decât ţuica!…” După acest ultim gând, bătrânul căscă şi-şi făcu semnul crucii peste gură.

Mitruţ Daminescu îl privi uimit. “Ori l-a apucat somnul, ori face pe nebunul ca să-l cred eu obosit. O vrea să scape de mine. O fi având alţi amatori la moară?…”. Iată câteva din întrebările care s-au născut în mintea lui trezită de căscatul bătrânului. Timpul scurs până atunci, trecuse pe lângă el fără să-l atingă. Se-ncurcase şi el în nişte gânduri destul de ciudate, pe undeva diferite de ale stareţului. “Cumpăr moara…”, gândi el.”Şi dacă o cumpăr, ce dracu fac cu ea?…  N-am nici măcar cui s-o las moştenire, să-mi pomenească şi mie cineva trecerea prin lume. Dar dacă n-o cumpăr, ce fac cu banii? Mai află cine ştie cine, şi-mi dă cu toporul în cap ca să mă prade…” La acest gând simţi un fior străbătându-i trupul. Ridicându-şi privirea, întâlni chipul dormitând al călugărului. Văzându-l, se linişti. Mângâie cu vârful degetelor câteva monezi, care atingându-se între ele, scoaseră acel sunet ciudat care-l făcuse pe cel din faţa lui să se-ntrebe: O avea multe?… “Poate să afle chiar şeful de post…”, îşi continua Mitruţ gândurile încâlcite. “După faţă nu mi se pare cinstit; cred că ar putea fi cumpărat cu vreo două bucăţi, decât să facă proces-verbal – pe tine să te bage la puşcărie, iar averea s-o predea statului – dar, cine ştie? Banul e ochiul dracului; mai bine fără ei!… Şi, mai încolo, după ce mă văd proprietar, într-o noapte mă reped până la taica părintele. Mascat şi cu un cuţit în mână, îi dă popa şi pe ai lui, nu doar ce a luat de la mine pe moară!… Până atunci, însă, mai e! Acu’ trebuie să mă tocmesc cu el, până nu adoarme. Mâine poate să vină alt client, să-i ofere ceva pe deasupra. Mai bine pământ decât monezi de aur!…”. Auzindu-l căscând, Mitruţ se trezi din gânduri şi, după ce-l privi pe călugăr, îşi îndreptă privirea către fereastră. Afară, pustiu; era o zi de iarnă, tristă ca o înmormântare săracă.

– Ei, părinte, ce zici?   Luat pe nepregătite, cel din faţa lui se ridicase în picioare. “Cred că-l am la mână!” gândi Mitruţ. După asta tăcu fără să facă nici un gest. I se părea că firul pe care parcă-l ţinuse între degete, se rupsese. Se ridică şi el şi cei doi bărbaţi se treziră aşa de aproape unul de celălalt, încât îşi simţeau răsuflările încărcate de mirosul tutunului.   M-ai auzit, părinte?

– Dumneata cât dai?

– Iar începi?

– Stai niţel, fiule, nu te aprinde! Ce, n-am dreptul să te-ntreb cât dai?… Şi, regăsindu-şi deodată calmul caracteristic, stareţul zâmbi aşezându-se la locul de mai înainte. Pe Mitruţ acest zâmbet îl cam dezorientă.

– Atâta dau!  Şi, fără să facă vreo socoteală anume, aruncă o sumă care însemna cam jumătate din cât i se ceruse lui.

– Fie ca dumneata. Bate palma şi scoate arvuna. Mâine mergem la tribunal să facem actele.

Pe Mitruţ, seara îl apucă tot în chilia stareţului. Evaluaseră în hârtii foşnitoare preţul monezilor de aur, fără multă tocmeală. După treaba asta se-ntinseră la vorbă, îndemnaţi de dulceaţa vinului de împărtăşanie repartizat de Sfânta Mitropolie, nevoilor mănăstirii. Se despărţiră târziu, când noul proprietar al morii îşi amintise de cal.

– O fi degerat, săracu’! Părinte, eu plec şi te rog să nu fii supărat pe mine. Găsim noi vreme şi pentru jocul de cărţi, că doar nu sunem la margini de pământ diferite. Trec în zori pe la dumneata, cu sania, să mergem la tribunal.

Călugărul l-a sărutat pe frunte urându-i noapte bună, apoi îl conduse până la poarta mănăstirii, rămânând un timp rezemat de gard, ca să se convingă că omul s-a dus la casa lui. Apoi, întors la el în odaie, răsuci cheia, puse şi cele două ivăre, suflă în lampă, puse două monezi pe pernă închinându-se – fără să ştie dacă-şi face semnul crucii către icoanele de pe perete sau în faţa împăratului Franţei – şi adormi ca un copil după o zi de joacă.

Mitruţ călări fără gânduri până acasă. Când băgase calul în grajd, cocoşii cântau jumătatea nopţii. Nu intrase în casă. Luase drumul înapoi, se oprise pe malul unde se afla moara călugărilor, moara lui de acum înainte, şi, prin partea de dinăuntru a gardului, începu să dea locului cu pasul. După ce isprăvise, descuiase uşa morii cu cheia dată de părintele Agapie, intrase şi, fără frică de umbre, se strigase pe nume:

– Bă Mitruţ, dă drumu’ la motor!… Într-un colţ se-mpiedică de nişte zăblaie roase de şoareci. Închise uşa pe dinăuntru, se-nfăşură în ele şi adormi. Se pare că băiatul lui Daminescu bătrânul, se afla la prima lui bucurie.

 

autor  Bogdan Butariu