Confesiunea Clementinei

 

 

Bătrâna doamnă adusă la interogatoriu stătea pe scaun apatică şi somnolentă. Bătrânul poliţist, la rândul său, plictisit şi mahmur, se uita la femeia din faţa lui, nu ştia cum să înceapă dialogul cu nefericita creatură, udă din cap până în picioare. Cei care încercaseră să o descoasă până atunci dăduseră greş, bătrâna se bâţâia pe scaun şi se cerea acasă.

-Bun, s-o luăm încetişor, zise poliţistul hârşit în istoria locală, se născuse, crescuse , făcuse carieră şi ieşise la pensie în oraş, şi tot în oraşul său natal avea deja pregătit lăcaşul pentru cele veşnice. Era văduv, nu avea copii, era un poliţist bonom şi însingurat, de când ieşise la pensie colabora sporadic la anumite speţe, în calitate de mediator între civili şi stat, atunci  când civilii suspecţi erau recalcitranţi  şi nu răspundeau cu subiect şi predicat la întrebările incriminante.  Domnul Costiniu era vestit pentru tactul manifestat faţă personajele mai dificile la contactul cu organele de ordine statală.

– Eu vă cunosc, doamnă, din copilărie, vă admiram talentul la şotron, odată am desenat chiar eu cu creta o inimă străpunsă  într-un pătrat.

– Vă ştiu şi eu prea bine, domnule Costiniu, am memoria integră şi fidelă , ţin minte întâmplarea la care vă referiţi, dar eu nu m-am amestecat niciodată cu băieţii, nu mi-au plăcut niciodată, aleargă fără scop, ţipă şi transpiră dezgustător.

-Doamnă Clementina, întotdeauna v-am admirat fineţea şi bunul gust. Ştiţi de ce vă aflaţi aici?

– Da, mi s-a spus că am fost adusă în biroul statului ca să mă relaxez şi să socializez . Când au venit tinerii în uniformă , m-au luat de braţ şi m-au extras de pe carosabilul  periculos, mi-au spus că  vor să stea puţin de vorbă cu mine. I-am urmat dar mi-au pus nişte întrebări indecente , cum mă cheamă, cîţi ani am, adresa de reşedinţă, ba chiar mi-au făcut şi o propunere deocheată, m-au pus să mă dezbrac de pelerină.-

-Ştiu, domnă Clementina, ce să facem, tinerii de azi nu ştiu de bune maniere şi respect, acum fiţi liniştită, le-am dat liber, i-am trimis acasă, suntem numai noi doi, oameni de lume, educaţi şi instruiţi. Ştiu că aveţi ceva pe suflet, vă stau la dispoziţie, timp avem destul, aici e cald, nu plouă, uite, aveţi şi termosul cu ceai fierbinte.

– Da nu sunt răcită, nu beau ceai.

-Aţi stat în ploaie , acolo în parc.

– Păi nu am stat, am circulat sub ploaia obsedantă . Îmi întreţin imaginea din presă, ştiţi cum se zice de mine în cronica mondenă: Doamna colonel  îşi face apariţia solemnă pe aleea principală a parcului comunitar, cu precizie maniacală, zilnic, la ora 12 fix.

-Sunteţi foarte punctuală, îmi imaginez graţia cu care aţi baletat prin nedemnele băltoace.

– M-au ajutat frumoşii mei şoşoni trandafirii, asezonaţi cu şireturile verzi, i-am procurat pe sub mână, cu relaţiile mele suspuse, de la ajutoarele austriece. Nu s-au fleşcăit prea tare, pentru că volănaşele tivite cu fir metalic auriu de la rochiţă au acoperit şoşonii.

-Aveţi o rochie amplă şi elegantă, o cunosc din fotografiile de la recepţiile domnului  colonel.

– Pardon, eu sunt femeie divorţată, sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu personajul de care aţi pomenit a fost o experienţă de probă existenţială. A fost interesant cum domnii îşi lipeau privirea de decolteul meu generos, iar eu femeie provizoriu măritată, îmi puneam la piept mâna stângă cu verigheta avertisment.

-Vă stă bine decolteul şi fără verighetă, sunteţi şi mai fermecătoare ca femeie liberă, lipsită de obligaţii.

-O da, din păcate sunt nevoită de intemperii să-mi ascund şi umerii şi decolteul.

– Pelerina  vă dă o notă de mister şi eleganţă, nu vă faceţi griji.

-Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa a fost să fie , galben olive,  cromatica   Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am dintr-o defunctă camapanie electorală, când cu partajul de după divorţ ,  mi-am făcut lobby cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu  soţ.

– Mi-aduc aminte cu plăcere de îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile materiale şi libertatea. A fost un scandal de divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă.

–  Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj m-au asediat debitorii  şi recuperatorii. Ghiţă a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi pradă executărilor silite, . Nu vă puteţi imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut . Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt de trecutul conjugal păgubos. Am  băut cu sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de vişinată, apoi am dat cu damigeana  de tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu tot,  şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie proletară de cartier. M-am acomodat cutumelor tribale cum am putut şi eu.  Mai greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”.

Empatia  omului legii atinse cote înalte când auzi cuvântul „mamaie”, în corelaţie spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din faţa blocului reuniţi solidar la fumat şi la scuipat . Domnul Costiniu se simţea tot mai bătrân şi ostenit de când pierduse dreptul de a purta savuroasa uniformă şi devenise ţinta puştilor famelici şi ostili. Dictatura străzii îşi avea legile ei secrete în oraşul fantomatic, bătrânii nevolnici se împăcaseră cu soarta, tinerii nu aveau decât forţa vârstei de partea lor. În rest se plictiseau cu sârg de dimineaţa până seara, noaptea hălăduiau prin boscheţi şi străzile întunecate, prin halele ruinelor industriale. Costiniu ura să fie „tataie” şi tocmai de aceea obida doamnei Clementina îl sensibiliza. Imbecilii,  să insulte astfel o doamnă poetă!

– . Am o vodcă terapeutică, dacă  nu vă supăraţi vă pot oferi  expres o duşcă clandestină.

– Şi un pahar cu lapte pentru bichon.

Aici se cade a face o pauză explicativă, pentru poveste în poveste, o poveste leşioasă despre o stâpână cu bucle blonde şi un căţel bichon. Pe vreme rea, Clementina avea ca accesoriu de avarie un manşon de astrahan din care îşi scotea boticul un bichon seducător. Doamna Clementina îşi plimba bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa, la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m.,  pentru   socializarea de bon ton cu diva de la trei. Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire despre râie, vecinele de la parter se puseseră de acord că bichonul era belit  pentru că îl opărise chiar stăpâna lui.  Dar astea –s poveşti de cartier, insignifiante, doamna colonel nu se amesteca deloc cu vulgul, îi plăcea să stea singură pe bancă şi să ronţăie seminţe laxative. Bichonul lipăia şi el  un biscuite aromat. Doamna scuipa cojile de seminţe într-o batistuţă bej cu monogramă, un vestigiu simbolic din viaţa anterioară când fusese femeie măritată . Acum bichonul zăcea-n manşonul fleşcăit  , aşezat  prudent sub masă. Clementina legăna subtil bichonul cu şoşonul drept. Poliţistul se făcu că nu aude, e drept că  nici Clementina nu a insistat . Era cu ochii pe clondirul cazon din care tocmai trăsese o înghiţitură, pe care Costiniu l-a pus cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.

-Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să ne întoarcem pe alee, în parc? încercă poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul cercetării oficiale. Clementina, toropită de căldură şi de vodcă, începu să plângă cu lacrimi vopsite de rimel, era un plâns liniştitor,  o lăcrimare îngemănată cu un rictus de melancolie.

La ceasul când deapăn povestea pe umila tastatură, mă macină observaţia unui lector sofisticat. Mi-a reproşat că personajele de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar mai fi de spus despre Clementina după răsunătorul proces de divorţ? Nimic senzaţional nu s-a mai  petrecut, Clementina a ieşit din viaţa publică.  S-o aducem gradual din timpul evocării în timpul relatării. Femeia, ca atâtea femei lăsate vraişte de bărbat,  şi a luat viaţa de la capăt cu multă străduinţă, primul ei pas către regenerare şi consolare a fost să stea  pironită la oglindă. Ore în şir făcea ce ştia ea să facă mai bine, îşi răsucea cârlionţii blonzi într-o textură etajată . Agrafele se împlântau în bucle şi şuviţele zurlii, iar Clementina defila apoi triumfătoare  cu bichonul  permanent la purtător. Îi plăcea la nebunie să vândă lucrurile din apartamentul proletar unde-şi făcuse noua reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe roate până în ziua în care s-a luat la ceartă cu domnul de la consignaţie. Ea zicea că vinde o lebădă de porţelan, domnul nici nu voia să audă, hotărâse irevocabil că în faţă i se arată doar o raţă , o raţă rustică şi proastă. Clementina s-a simţit jignită şi a dat cu lebăda de masă, lebădă sau raţă ce-o fi fost, de nervi cucoana Clementina dădea din mâini cu lebăda nedeterminată, domnul a dat-o afară pe clienta impertinentă. Clementina şi-a luat bichonul şi-a pornit hai hui pe străzi, în oraşul în care ploua necontenit. Gluga de la pelerină şiroia de apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se pleoşteau pe frunte, rimelul lăsa dâre pe obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăia de frig, biata noastră Clementina dârdâia şi ea, în parc se auzea doar ropotul de ploaie. Într-un târziu din capătul aleii cu castani se întrezări o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o cârpă albă în semn de capitulare. Era Renata, fosta  primadonă de la teatrul de revistă.  Renata se clătina şi sughiţa. Era tare supărată. Prietenul ei adusese un mort cu dricul personal la cimitir. Profitase de transportul  mortuar  şi pusese sub sicriu  o sacoşă cu prune uscate şi ci cozonaci pentru pomană. Normal era ca Renata să aibă partea ei de pradă , era cea mai bună bocitoare din breasla sopranelor funebre, e adevărat că la ultima ceremonie se petrecuse un incident. Renata băuse ţuică pe nemâncate şi când a dat să plângă, a apucat-o sughiţul etilic din străfunduri de viscere. S-a pus în aplicare planul de rezervă, B, playback-ul  mântuitor. Numai că Renata nu se mai putea opri din sughiţ, iar bocetul de jale răsuna cu poticneli, lumea de la mort s-a pus pe râs, popa s-a mâniat pe enoriaşi şi a ciuntit din slujbă cât a vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort, moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele s-au petrecut la acea înmormântare de pomină şi toate pentru că Renata sughiţa. Sughiţa ca şi acum când a nimerit în ploaie pe alee. Se gândea la prunele pierdute şi la cozonac, dar mai ales la pierderea locului de muncă, cică dricarul adusese pentru prestări servicii mortuare o bergonelă de pe centură, o   sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Renata avea ce pune pe masă de două ori pe zi, avea pensie pe card, avea şi bonuri de masă din care îşi cumpăra ţigări, alune şi palincă. Clementina stătea cu privirea la bichonul rebegit de frig, n-o văzuse pe Renata. Nici Renata n-a zărit-o pe Clementina, făcea slalom prin băltoace şi cum am spus-o în repetate rânduri, sughiţa. Cele două femei se uitau chiorâş una la alta din timpuri imemoriale. Speţa e simplă de tot , simplă şi banală. Renata avea lipici la bărbaţii spectatori, Clementina aflase despre nişte flori şi o consumaţie într-un separeu, oprim episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu detalii vulgare şi nerelevante.  Cert este că Renata avea de gând să poposeacă tot pe banca ocupată de Clementina. Nu se mai putea opri din sughiţat şi nici picioarele nu puteau ţine drumul drept. Simţea nevoia să oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. N-a mai apucat că a făcut un  hâc hiperbolizant ,  s-a împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în băltoacă. Acolo a rămas Renata , într-un repaos oarecum forţat. Între timp , de sub gluga de la pelerină, ochii Clementinei au detectat postura  rivalei din tinereţe. A privit scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă umană,  şi a plecat pâş pâş din zona de alertă. Când să iasă de pe alee , bichonul s-a cerut afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic, un şoşon a râmas înţepenit în noroi , nu s-a mai lăsat dat dus , iar Clementina a rămas cu un picior desculţ, într-o ipostază indecentă şi umilă. Ce să facă, ce să facă statuara Clementina? Simplu, s-a dus întors din drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls acesteia galoşul după ce a tras fermoarul, galoş impermeabil, cam neguros, de doliu, dar funcţional pentru plimbat sub  tropotitul pluvial. Clementina s-a pornit din nou la drum încălţată cu un galoş şi un şoşon.

Nararea episodului din parc în stilul indirect vine din dorinţa de a merge totuşi mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe Clementina, ( vezi ultima replică de dialog mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii, ademenită de clondir. Unde mai pui că nici Costiniu nu era un model de abstinenţă, în fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut până au scuturat clondirul de picătura ultimă. Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul dialogal:

-Bun, când i-aţi luat galoşul , precizaţi pentru necesitatea de fineţe nuanţată lexical, sforăia sau horcăia?

Clementina  nu se mai putea concentra. Obosise de atâta povestit.

-Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se face că avea noroi  pe partea dorsală şi pe ceafă?

-I-am dat un şut în fund, am aşteptat o viaţă s-o văd curmată în faţa mea.

-I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă?

-Am pus-o cu botul în apă , să se răcorească.

– Păi s-a răcorit, definitiv. A murit uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi luat galoşul. Cum comentaţi decesul Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva?

-Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul celălalt. Mi-a dat mie prin cap  să iau ambii galoşi, da nemernica mişca.

Ajuns în acest punct al confesiunii Clementinei, domnul Costiniu îşi şterse fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijea un licăr de tristeţe. Şi el dusese Renatei cândva flori şi o invitase în ştiutul separeu. Clementina nu avea să afle asta niciodată. E mai bine pentru ea. A fost chemat un agent care a condus-o în camera de odihnă şi reflecţie pentru infractorii vulnerabili. A fost un singur moment de cumpănă. Bichonul. Clementina nu se dădea dusă şi îngâna duios, hai la mama, hai la mama , uite biscuitul. Costiniu şi agentul erau nedumeriţi. În cele din urmă au înţeles. Manşonul cu căţelul de cârpă de sub masă. I-au dat fetişul cu blândeţe. Bătrâna tuşea periculos.

Oraşul se scufunda în noapte. Costiniu păşea agale sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi.

În oraş domnea ordinea parohială, fără zgomot, fără  violenţă.

Azilul avea acum două locuri vacante. Poliţistul avea dosarul pe lista de priorităţi.

 

autor Virginia Paraschiv