Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Lentila de contact şi damigeana

Posted in Proză by Hopernicus on 30/01/2012

Viforniţa nocturnă din Piaţa Centrală îşi epuizase energia militantă şi obturase coerenţa statului ordonator.

Cei dintâi au dat semne de plictis oamenii în uniformă şi fără chip. Primiseră gamelele de ceai, pâine şi câte o conservă pe care o desfăcuseră meticulos. Urma mâncatul propriu-zis. În dreptul gurii îşi croiseră cu  briceagul o deschizătură pentru dumicaţii regulamentari. Dar când muşca omul din pâine, îl gâdilau fărâmiturile sub barbă, pe după urechi, pe după gât. Altul îşi gresa mustaţa cu pasta de carne, în loc s-o ducă la gură. Pâinea udă, pasta unsuroasă, ceaiul opărit, o dură contradicţie între a vrea şi a putea  să sorbi, să mesteci şi să înghiţi.

– Oare mai ţinem mult cârpa sub obrazul nostru identitar? – se semeţi retoric către comandant o namilă care muşcase năprasnic din gamelă, crezând că e tartina.

– Fiule, am ostenit cu toţii în exerciţiul funcţiunii. Dezinhibaţi-vă, flăcăi. Ridicaţi cagulele şi rulaţi-le sub formă de fes. Săltaţi în sus şi ochelarii.

– Aşa mai merge, domn’ comandant, arătăm a oameni de treabă, grăi un oacheş mustăcios. Oare dumneavoastră cum vă stă cu fes?

– Iertaţi-l de întrebare, atâta îl duce mintea de brută iniţiată. Ascultă, măi intrusule cu caş la gură, tu nu ştii că domnu’ comandant, care ne este ca un tată, lucrează tot timpul sub acoperire şi are nu numai cagulă, ci şi lentile de contact? interveni un veteran cu tactul necesar şi oportun al subalternului vocaţional.

– Soldat, de unde ai informaţia cu lentile de contact?

Veteranul înlemni. „ M-am dat de gol ca prostu’.” Numai eu am fost tâmpitul care era să fie prins în dormitorul şefului, când mă hârjoneam cu nevastă-sa. Am stat, ca în comediile ieftine, sub pat, o noapte întreagă, silindu-mă să nu strănut, de câte ori sub arcuri cădea câte un smoc de câlţi îmbibaţi cu praf. Mi-a zis nebuna de muiere să ne jucăm de-a cucu bau prin casă. Băieţii m-au avertizat că nebuna are fantezie frenetică, dar ce mi-au văzut ochii şi ce mi-au auzit urechile în noaptea aceea m-au copleşit. Când a intrat omul în casă, femeia nu avea pe ea decât scufiţa albă şi un şorţuleţ decorativ de dantelă. Aşa cum era, a ţâşnit în faţa bărbatului, a făcut o reverenţă, a pus mânuţele la ochi şi a început să debiteze:

-Mi-a fost dor de tine, nestemata mea cazonă,m-am jucat de-a gospodina, friptura miroase a fum, am dat-o la sărmani, ştii, am avut o viziune…

L-a luat de mână, tipul o urma, moale şi ascultător, a intrat în jocul de-a cucu bau cu ea, s-a lăsat mânat în dormitor. Nebuna se simţea bine cu el în pat şi cu mine dedesubt. Când dădea omu să închidă ochii, ea, „cucu”. Amorţit de somn, bărbatul răspundea la parolă, apoi, la porunca ei, cobora din pat, cotrobăia după şoşonii ei de pluş. Nemeritul bâjbâia cu mâinile sub pat, tipa se tăvălea de râs, îşi arunca din nou şoşonii, şi tot aşa. Într-un târziu au adormit. Peste noapte se făcuse frig. Dârdâiam de încordare, ochii îmi lăcrimau. Când am simţit că şeful doarme adânc, am vrut să mă subtilizez. Şugubeaţa m-a simţit şi mi-a dat un avertisment sever, aplecându-se spre mine şi pocnindu-mă în creştet cu şoşonii. M-am retras strategic, m-am îndârjit şi eu, am tras de pled, ea ţinea de învelitoare cât putea. În cele din urmă, s-a înfăşurat ea singură cu tot pledul, noi doi, eu şi el, am cedat cavalereşte, numai să ne lase în pace maniaca. M-am simţit solidar cu şeful meu, ca de la bărbat la bărbat. Ba mai mult chiar, când omul se echipa, dimineaţa, şi a scăpat o lentilă de contact, începând să orbecăiască după ea, eu i-am înmânat-o personal. L-am scutit de efortul de a scotoci prin covorul prăfuit. Recunoscător şi tandru, mi-a sărutat mâna, mi-a mulţumit şi mi-a urat somn uşor, să fiu frumoasă şi cuminte. Cum stăteam cu pielicica goală, singur- singurel, chior de somn, neajutorat, m-a cuprins un dor arhaic de tiparul matricial:

– Mamă Venus, tu cea cu întreite atribuţii, mamă, senzor erotic şi stăpână a lumii din cer, din străfund de  ape şi de pe pământ! Sunt trist şi cu popoul gol în infinitul cosmogonic. Acoperă-mi goliciunea, tu, maică ocrotitoare, măcar cu o cămaşă şi un pantalon! Trăsneşte-l cu puterea ta divină pe soţul încornorat, dă-i un condur zeiesc în pat, scapă-mă de curtea marţială.

Zeiţa a avut milă de mine, muierea adormită a chicotit în somn un „cucu bau”. Bietul om, aşa cum sta de-a buşilea, în contemplare şi extaz, a tresărit înspăimântat şi s-a lovit cu fruntea de muchia patului. La slujbă i se vedea cucuiul de sub năframa protectoare. Eu am reuşit să scap de beleaua de femeie pentru că ludica dormea neîntoarsă. Am ieşit din casă deghizat în coana  lăptăreasă. Ştiam secretul: ochii şefului erau căprui, lentilele albastre.

-Soldat, nu mi-ai răspuns la întrebare.

– Domnule comandant, cu tot respectul, vă informez că, de câte ori am dat cu gaze lacrimogene în manifestanţi, ochii dumneavoastră au rămas uscaţi şi reci. Am intuit că, din motive de maximă securitate, ochii dumneavoastră sunt blindaţi.

– Acum, că tot plecaţi la vatră, vă pot spune aşa, ca de la om la om, că puterea este încopciată între secret şi paradox. De pildă, fiecare dintre voi s-a legănat, pe rând, cu iluzia că nevastă-mea îmi pune coarne. Mai întâi că nu am avut nicio nevastă. Muieruşca pe care aţi abordat-o era o simplă practicantă de la departamentul de sexologie fricţionară. Era musai să vă testăm comportamentul în situaţie de criză. În mare parte, v-aţi descurcat foarte bine.Aţi trecut cu brio testul de fidelitate.Toţi aţi făcut stagiu de o noapte, goi- goluţi, pe după draperie sau sub pat. Ştiu că nu v-a fost comod. Puteaţi să mă asasinaţi, să-mi daţi foc la casă, să-mi haliţi antricoatele din frigider. Niciunuia nici nu i-a dat prin gând măcar umbra vreunei fapte infamante. Poate m-aţi invidiat, poate m-aţi urât, poate v-ar fi plăcut să vă bateţi joc de mine, sau să-mi umblaţi prin fişier şi să-mi extrageţi documente. Am privit cu multă atenţie înregistrările video. Nu vă uitaţi aşa la mine. Eu, comandantul vostru, mi-am regalat puterea în maiou şi pijama. Asta în vreme ce rezerviştii de la guvernare se dau de ceasul morţii să ţină situaţia sub minimul de control, cu diagnoze, prognoze şi cu secretare sexy. Cabinetul mesianic se pregăteşte să plece în exil. Cine ştie dacă vor reveni? Din păcate vor lua cu ei şi solda voastră. Bieţii de voi sunteţi un pachet de nervi şi muşchi. Aş pune de o dictatură militară, dar sunteţi în criză de idei şi de timp. Prin mijloacele mele specifice de informare, am aflat că dinspre depoul de tramvaie vine o procesiune de obsedaţi în căuturea adevărului absolut şi istoric. Nu e tactic să le stăm în cale. Abandonaţi efectele, inclusiv tăbliţele de înmatriculare şi bocancii. Păstraţi-vă fesul, pentru că în trenuri şi camioane este curent. Dispersaţi-vă silenţios printre manifestanţi. Am încredere în steaua norocoasă a iminentei corporaţii de dezertori. Sunteţi liberi să fugiţi. Privatizaţi-vă rapacitatea.

Băieţii stăteau înmărmuriţi, niciodată şeful nu le ţinuse un discurs. Se vede treaba că se întâmplase o mare nenorocire. Comandantul se întoarse cu spatele la ei, se îndepărtă agale şi gârbovit, silueta lui fu înghiţită de ceaţă, bocancii erau încărcaţi într-o furgonetă de nişte indivizi în halate albe, armele rugineau văzând cu ochii, sediul fostului guvern era împresurat de bălării, un stol de ciori tăcute îşi căutau un punct de sprijin, o damigeană goală împrăştia un damf de cloroform. O ţinea în braţe un tânăr ce dormea în iarbă, descălţat, cu fesul tras pe ochi.

„ Cine a tras în noi”, se tânguia o frunză din plopul scerat în unduirea ei nătângă, acolo, în oraşul cu memoria castrată.

 

autor  Virginia Paraschiv 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Lentila de contact şi damigeana

%d blogeri au apreciat asta: