Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Eşarfa purpurie

Posted in Proză by Hopernicus on 30/01/2012

Părintele comunitar inamovibil stătea sub copertina de stuf decorativ, la adăpost de ţepii radiali ai soarelui impertinent. Sub ochii lui abstract sclerotici, se unduia textura de mătase purpurie a defilării oamenilor muncii. Clasa muncitoare valsa încolonată solidar, ademenită de fanfara cu chipiu şi epoleţi. În superbia ei astrală, soarele sfida mitologia regională care-l împerechea cu luna, pentru năşirea nunţii alegorice. Tradiţia spunea că la o defilare, bărbaţii trebuiau să poarte soarele pe piept, iar femeile să vină cu luna pe corset. Graţie proiectului de urbanizare şi uniformizare a civilizaţiei tehnocrate, cohortele de proletari fuseseră extrase de sub incidenţa ficţiunilor rurale  şi costumaţia fusese standardizată; toată lumea era înfăşurată în mantii roşii de mătase. Era muşuroiului istoric fusese zgâlţâită de progres.

Tatăl naţiunii emancipate era satisfăcut. Spiritul de gloată fusese estompat. Vărguţa disciplinei reglase bioritmul corpului obştesc. Celebrarea muncii strict divizate pe competenţe şi abilităţi  se derula cu eleganţă şi rafinament. Grohăiturile arhaice, isteria maselor încinse de bere şi mititei, tropăiala cetelor agresate, lozincile icnite din rărunchi erau deja de domeniul trecutului defunct.  Zbenguiala bahică, de sorginte hedonistă, prin sacru şi profan, se calmase. Liderii instigatori, poeţii şi trubadurii străzii, fuseseră trimişi în activitatea productivă.

Cu faţa posmogită de cutele gândirii reflexive, terapeutul-şef al mulţimilor instinctuale tuşi discret şi-şi drese vocea sa dogită de scamele inhalate prin depozitele angro:

-Zâmbeşte, draga mea, şopti el bacantei conjugale aşezate lângă el.

Multe eforturi de acomodare făcuse tânăra femeie de dragul charismaticului ei soţ, se lăsase chiar şi de fumat, de dragul propăşirii naţionale, pe drumul mătăsii de rubin, dar exerciţiul static de respectabilitate o sâcâia peste măsură.

– Scurtează ceremonia, că-mi pierd răbdarea şi îmi dau în petec, replică femeia de după evantaiul izolant.

-Dar cum aşa, e o ceremonie sedativă de toată frumuseţea, cum s-o irosesc din cauza unui capriciu feminin? Mă uit şi mă tot minunez de această organigramă ondulată a perfecţiunii, de spectacolul lumii ordonate liric, prin muzică şi dans.

Femeia suspină şi reveni la poza statuară de serviciu. Zâmbea cu un rictus tâmp, dând curs recomandării oficiale. Ea era, în fapt, ultima prostituată atestată cronologic, pe care soţul ei o promovase pe scara socială şi o întorsese din relele purtări. Fostele colege se lăsaseră de mult de vechea meserie şi profesau cu vrednicie croitoria şi broderia artizanală . În atelierul de reconversie profesională a curtezanelor, rămăsese un singur post vacant, cel de cârpit steagurile găurite. Or, ea era antitalent la lucrul manual, lucru învederat încă de pe băncile şcolii. Decât să fie condamnată la ac şi aţă, mai bine să dea curs destinului de primă doamnă, măcar că te treceau toţi dracii de plictiseală. Siderius o mângâie pe furiş pe Vanda, plimbându-şi mâna stângă pe încheietura mâinii drepte a cooperantei sale soţii. Defilarea glisa uşor la vale, pe planul străzii axiale. Trenele cu falduri de mătase măturau asfaltul, aspirând subtil particule de praf dansante. Inamovibilul terapeut contempla extatic defilarea roşie de mai. Cu degetele sale chircite pulsatil pe frageda încheietură a curtezenei domesticite, Siderius reflecta la facerea dintru început a carierei sale de misionar.

Pe vremea dihotomirii militante, îşi conservase, prin puternic autocontrol, simţul estetic. Din prispa casei sale părinteşti, privea, cu întristare şi dezgust, spectacolul agitatorilor cu steaguri la căruţe, nişte fetişuri jalnice de cârpă roşie, asezonate grosolan cu nişte simboluri ale unor unelte primitive, o seceră intersectată cu un ciocan. Aflat în rezistenţă estetică pasivă, şi-a croit, încet şi sigur, o reputaţie de designer pentru cravate roşii, de lux. Intrat în lumea modellingului pentru uniforme, şi-a câştigat şi faimă şi relaţii, şi, desigur, bani. După declicul restituirii integrale cu opinteli legislative, şi-a pus la bătaie rezerva sa secretă de baloturi de mătase, dosită de tatăl său, un vestit angrosist. Baloturile cu pricina fuseseră stivuite într-o grotă moştenită de la bunicul său miner, situată pe un deal transmisibil din moşi strămoşi, oieri, cimpoieri şi câte ocupaţii vor mai fi fiind în nomenclatorul arborelui ancestral. În paralel încercase şi comerţul cu damigene irizante, ţurţuri de cristal, corpuri de iluminat cu vaci fosforescente. Afacerea se dovedise un fiasco: florile de mină erau clocite şi degajau un damf de criptă vegetală. Cu stocul de mătase dăduse lovitura. Vălătuci de ţesătură purpurie se deşirau din deal până la poale, se mulau irezistibil pe formele de relief, pe ape curgătoare, pe ziduri, pe acoperişuri şi pe corpuri omeneşti. Siderius deţinea monopol pe sortiment. Mătasea roşie era la modă, într-un prezent continuu al forţei de sugestie şi de reprezentare. Domnul negustor se căţăra politic, văzând cu ochii. Iniţial se lansase ca membru fondator al Ligii Pentru Prostituţia Canonică. Îşi construise un puternic grup de sprijin în ghiujii autoritari şi astmatici, care aveau şi timp şi bani şi logistică modernă pentru acţiune. Seniorii reuşiseră în timp record să detecteze damele stradale fumătoare. Acestora li se făcea de zor publicitate negativă.Într-un clip devenit deja celebru, cocota fumătoare era arătată cu degetul acuzator de către un client dezamăgit, care scanda un text educativ: „ Această femeie îşi neglijează şi-i stresează pe clienţi, cu gândul lor fugar după ţigară”. Programul promoţional de castitate provocată făcea furori în publicul gerontofil. Siderius gestiona cu brio afacerea mătăsii roşii, în paralel cu campania de salubritate pietonală.

Prin transfer spontan de zvonuri, se acredita speranţa unor înfocate voturi pentru virtuosul negustor. În înălţarea sa către locul unu din vârful piramidei etatiste, neguţătorul avea o singură oprelişte. În drumul pe culmile drepţilor iluminaţi, Siderius se poticnea din cauza unei cocotine de duzină. Vanda vagaboanda, care hălăduia independent pe străzi, viciată, rea de gură, fără asistenţă socială, flămândă, beată, cu brichetă şi ţigări în geantă, slabă de duh şi fără căpătâi, în fine, un vot de blam sintetic pe programul lui politic. Cavalerul Căii de Mătase se angajă în faţa personajului colectiv electoral s-o aducă pe rebela Vanda pe altarul de purificare sacrificială a oiţei rătăcite. Când ajunse în punctul de repaus al amintirii, Siderius zâmbi duios matroanei cizelate şi-şi încleştă, cu fierbinţeală afectivă pasageră, degetele sale noduroase de nervoasa ei încheietură.Vanda oftă cu resemnare şi zâmbi anemic. Siderius s-ar fi cerut la toaletă, dar nu era momentul, era obligat de datoria publică să se abţină, întrucât un prost exemplu al incontinenţei i-ar fi contaminat pe unduioşii lui manifestanţi. Se salvă de la ruşine, înnodându-şi firul readucerii aminte.

Aşadar neguţătorul o reperase după îndelungi filaje ale serviciilor secrete opţionale, într-o parcare. Era şi nu era femeia din portretul-robot. El remarcase înfiorat de o presimţire pozitivă, silueta ei fragilă, bătută de ploaie şi de vânt, sub cerul liber, cu cârlionţii arămii pleoştiţi de vrerea pluvială. Minuscula făptură era muncită de întrebări retorice simpliste: „ Oare nu se îndură niciun trecător să mă remarce şi să-mi dea măcar o ceaşcă de cafea?”

Taman când ea se chinuia dubitativ, un domn cu pălărie şi umbrelă coborî dintr-o lumină palidă şi rece, pe caladrâmul alunecos şi pătrăţos. Siderius văzu sirena de sidef dârdâind de frig pe trotuarul plat. Eruditul septuagenar adulmecă intuitiv tehnica şi discursul de abordare:

– Stimată duduie, permiteţi-mi să raportez eşecul artelor stătute. Maeştrii au pietrificat în siluete ţepene şi reci divinităţi antropormorfe şi  muieri fictive mirosind a mucegai. Noi, bărbaţii idioţi şi culţi, îmbrobodiţi de ideal, venerăm pietre glaciale şi tăcute. Ignorăm minunea vieţii curgătoare. Căci iată-vă, cum sub lumina chioară a unui reflector răzbătător dintr-un tufiş, îmi sugeraţi plânsul cald şi tainic al miresei agresate de prejudecăţi şi de grămezi de gură-cască neiniţiaţi.

– Lasă, domnule, vrăjeala, zi ce vrei şi cine eşti, că nu mă bag în vorbă cu necunoscuţi.

– Domnişoară, sunt un biet celibatar itinerant, o abordă prudent bătrânul pe regina nopţii de pripas. Mi-e dat să fac o haltă nocturnă sub acest şopron de sticlă şi beton armat, monologă străinul, arătând cu vârful ascuţit al umbrelei protectoare, către hotel. Acordaţi-mi compania dumneavoastră. Ne vom plictisi tihnit în doi, ne vom târşâi papucii, de comun acord, vom viziona, episod după episod, serialul cu gândaci dresaţi, pe sticlă.

– Domnule…

– Siderius, aşa mă cheamă, de când măicuţa anonimă m-a născut şi tatăl meu oficial m-a declarat la primărie.

– Domnule Siderius, sunteţi, mă scuzaţi, predicatorul maniac la televizor, care le-a băgat pe Miţa, Siţa şi Miliţa, prietenele mele, la servici, cu stat de plată şi cu concediu de austeritate?

– Desigur, domnişoară…

– Vanda mi se zice, bănuiesc că ştiţi cu ce ne ocupăm.

– Cum vă spuneam, duduie Vanda, filiaţia mea…

– Apetitul dumneavoastră epic este ceva de speriat, îl întrerupse Vanda. Ca damă de consum ce sunt, m-am deprins să fiu operativă şi practică. Ziceaţi de o odaie, dacă v-am înţeles eu bine, haideţi că mă plouă, mi-ar prinde bine un aperitiv prenupţial, la căldurică, pe cheltuiala domniei tale.

Moşul se îndreptă de şale, cu porii dilataţi de mulţumire.

– Aveţi dreptate, domnişoară, nici eu nu aş opera tranzacţii cu nesimţiri frigide. Urmaţi-mă, vă sunt client cu trup şi suflet, cu banii mei din portofel, în cel mai mercantil nivel semantic al termenului. Cu banii nu se pune problema, nu voi putea să-i cheltuiesc în brevitatea  probabilă a unicei mele vieţi. Totuşi nu strică să-mi comunicaţi chiar dumneavoastră  tariful uzual.

– Păi cât să fie? Pentru fandoseala lexicală, trei cenţi pe cuvânt, cu spor de stres pentru gemete şi gâfâieli, în alternanţă sacadată cu şoaptele intimizante.

– Zis şi făcut. Domnul Siderius se îngropă într-o tăcere aprobatoare. Femeia nu era o primitivă neaoşă, ci o profesionistă riguroasă şi o stilistă cu care se putea păşi decent în feeria cognitivă.  Se silea să-şi ţină trupul drept şi demn, ignorând avertismentul dureros al spondilozei torţionare.

Cuplul improvizat intră în ambianţa specific hotelieră: marele hol cu pluşul disponibil pentru călcatul în picioare, cu ghete, cizme, şlapi lipăitori şi lăbărţaţi, sau cu pantofii proţăpiţi cu toc, candelabrul ultracentral, cu camere ascunse în ugere de sticlă, sub formă de bobiţe rubinii. Până la lift, femeia se poză din faţă, din profil.

– Pe aici, domniţă, zise craiul triumfal. O să facem numaidecât duşul fumigen preliminar.

Femeia se conformă şi apăsă butonul filtrului de sterilizare. Se simţi pierdută în ceaţă, printre vaporii dezinfectanţi. Puţeau ca de obicei a apă de colonie autohtonă, simţea pe limbă un gust înţepător, dulce-acrişor. Domnul se ţinea cu mâinile de nas şi gură, să nu tuşească în faţa unei doamne. Odată libaţiunea încheiată, intrară în camera de locuit. Jetul fumigen se imprimase în memoria corpului.

– Mata aşază-te pe taburet şi bea-ţi cana de lapte, eu trebuie să-mi spun rugăciunea de seară.

Omul era creştin fervent din noul val, secta misticii private. Îşi puse cu pedanterie laptopul peste genunchi, îl deschise şi se conectă la marea lui familie spirituală. După predica de seară, tastată de un contabil afro-asiatic, urmă binecuvântarea cifrelor de afaceri, a lichidităţilor de prin saltele, a cotei de audienţă a spoturilor publicitare pentru vigoarea comerţului politic, apoi bătrânul participă smerit la o chetă virtuală, în beneficiul negustorilor politici falimentari, târnosiţi de presă şi de datorii pe mapamond. Prozeliţii misticii private pupară sincronizat monitorul relelor vestiri şi închiseră fişierul sacru.

Purificat de ispitele balastiere, omul religios o măsură din cap până în picioare pe Vanda. Aceasta era descumpănită. Nimerise cât se poate de prost. Ceva auzise ea de pe la surate, dar în plan real nu pusese niciodată piciorul în acest hotel, o rezervaţie pentru amorezii lacto-vegetarieni. I se făcuse rău privind cana cu lapte, dar nu avea încotro, sub ochii vigilenţi ai clientului, dăduse laptele pe gât, zicând în gând ceva de dulce fermelor de vaci. Multe văzuse şi pătimise la viaţa ei, mai avusese de-a face cu puritani perverşi, dar ca deshidratatul ăsta chelios nu o mai tratase nimeni, în halul  ăsta de ascetic.

– Şi acum, femeie, că m-ai văzut, m-ai ascultat şi m-ai urmat, îţi vei face datoria civică până la capăt. Mă vei percepe aşa cum sunt, fără „ vreau la mama”, sau „du-mă la restaurant”. În seara asta îmi vei citi cărticica de statistică până voi adormi. Mâine te iau oficial de nevastă. Te salt din condiţia de concubină prezidenţială. Vei merge la reşedinţa mea, sub pază militarizată, şi vei rămâne în custodia mea. În rest, om trăi şi om vedea, rosti Siderius în timp ce se băga sub plapumă, într-o ţinută relativ lejeră, maiou, iţari cu breteluţe  şi şosete de mătase vişinie. Vandei îi aruncă peste pat, ca să se îmbrace de noapte, halatul şi boneta roşie de infirmieră.

Aşa se face că strada a fost epurată de ultima tentaţie a eternului anarhic feminin.

Corpul electoral fusese stabilizat şi echilibrat. Siderius guverna în linişte şi pace. Prezenţa afrodiziacă a Vandei îl inspira politic. Cât despre viaţa lui erotică, este adevărat că până la convieţuirea cu prima şi ultima lui femeie, Vanda, aceasta se petrecuse într-o lungă acoladă digresivă. Acum recupera intensiv capitolul erotic restant. Uneori, între două teleconferinţe, dădea fuga-fuguţa în dormitorul conjugal şi se implica activ în jocul lui erotic preferat. Îi plăcea la nebunie ipostaza de amant terifiant. Dădea buzna peste Vanda, agitând o eşarfă purpurie, rugând-o să urle şi să plângă de groaza strangulatorului potenţial. Odată Vanda îl lăsase chiar să-i înfăşoare gâtul cu eşarfa şi să strângă puţintel de ea. Pentru comprehensiunea ei subtilă, Siderius era profund recunoscător.  Avea să-i facă şi o surpriză, s-o lase să cuvânteze în spaţiul public. Nici că se putea prilej mai nimerit decât împurpurata defilare.

Siderius fremăta uşor neliniştit. I se curmase amintirea şi-l săgeta vezica urinară de durere. Idila cu masele unduitoare începea să nu mai aibă haz. O strânse din răsputeri pe Vanda de încheietura mâinii, dar femeia nu reacţiona, parcă amorţise senzorul durerii. „Ia te uită, iar are căutătura aceea curioasă, i-o fi amorţit simţul datoriei conjugale. Şi te pomeneşti că mi-a pus pamperşi subţiri”, gândi în sinea lui Siderius, simţind că parcă îl trece umezeala prin pantaloni. Se pipăi cu mâna dreaptă în buzunar. Adulmecă răcoarea binefăcătoare a eşarfei şi începu să tragă cu delicateţe de mătasea fină şi uşoară. Era momentul culminant al grandioasei manifestări dansante. Siderius scoase încet eşarfa pe care avea s-o fluture, în semn de rămas-bun, maiului muncitoresc aniversar. Vanda se crispă şi deveni lividă, simţind boarea eşarfei peste faţă şi peste gât. Îşi ascunse cu dexteritate chipul şi suspină înfricoşată. Lacrimi mari i se prelingeau peste obraji. Femeia murmură încet, ca pentru ea, cu vocea înecată de plâns:

– Siderius, ajunge,

Eşarfa rău mă strânge,

Trupul mi se frânge,

Viaţa mi se stinge.

 

autor Virginia Paraschiv

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Eşarfa purpurie

%d blogeri au apreciat asta: