Arhiva revistei literare Faleze de piatră

pinocchio / întuneric de cal/ jită

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

pinocchio

 

poate că ar trebui să tac acum

să mă transform într-un şliţ ruşinos

cu fermoarul bine tras

să mint lumea în continuare de zgârcenia naturii

despre impotenţa urechilor când îl aud pe tata plângând

 

cum mă îmbolnăvesc de fiecare dată când îi citesc poemele despre mama

iar el îmi prepară ceai cu lămâie

 

tata îmi povesteşte  câte ceva despre o singurătate

despre alta

apoi despre lume şi nu văd diferenţa

căci de fiecare dată moartea se excită în piept

 

uneori uşa se deschide gata să ne înghită

eu nu mai ştiu a cui gură e

a camerei sau a celor de afară

tata zice că nu mai contează atât timp cât

un kg de întuneric e mai greu decât unul de lumină

 

îl întreb pe tata dacă a cumpărat pâine

el tace

 

atunci liniştea mă strigă pe nume

abia îl mai aud pe tata care îmi spune ceva despre fericire

apoi strecor un zâmbet printre degetele tăcerii

 

tată de ce nu aprinzi niciodată becul

să văd cum arată aşteptarea ?

el tace

bea apă

şi într-o zi va deveni fântână

 

întuneric de cal

 

facturile sunt plătite

mi-au conectat din nou întunericul

şi e greu

să-ţi păstrezi culoarea pielii

să nu ameţeşti

să poţi nimeri butonul

care ar trebui să aprindă televizorul

să-ţi intre în casă străinii

ca de halloween

mascaţi în prieteni

 

acum e linişte

de parcă au plecat copiii la şcoală

iar mama e fericită undeva la bucătărie

şi tata atârnând deasupra ei

ca un bec

o ajută să cureţe cartofi

 

de parcă te-ai dizolvat în mine

ca o linguriţă de zahăr în cafeaua de dimineaţă

atât cât să scap un zâmbet din mână

atât cât să arunc în sus o lacrimă

imitând ploaia

 

atât cât să mă transform într-un cal

să trag de moartea noastră

sprijinită într-un cot

 

jită

 

nu ai cum să încapi pe această foaie

 

eşti o vită grasă şi nesătulă

ai înghiţit universul dintr-o răsuflare

fără să te ştergi cu dosul palmei pe la gură

şi colţul buzelor ţi-e pătat de calea lactee

 

până şi copilul nostru cel de toate zilele

l-ai îndesat acolo într-o măsea

şi-l aud cum plânge prin ochii tăi

născând mări şi oceane în sufletul meu

 

până şi isus fuge de ruşine cu scamatoriile lui

încât nicio filă din biblie nu-l poate prinde

 

ai ocupat tot

şi garderoba trebuie schimbată

te voi îmbrăca cu tot asfaltul lumii

zgâriindu-l cu o cretă

voi omorî toţi cerşetorii

trecătorii

măturătorii

maidanezii care ar îndrăzni să ridice un picior deasupra ta

orice nor va fi dat prin răzătoare

dar cârpa asta

opera mea

n-o va păta nimeni

 

iar tu vei rămâne aceeaşi vită grasă

 

îl vei împinge pe criminalul tău până la cer

strângându-l ca într-o menghine

şlefuindu-l până la perfecţiunea acestui punct (.)

şi vei finisa acest poem

 

Autor: mihai carabet 

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la pinocchio / întuneric de cal/ jită

%d blogeri au apreciat asta: