Antananarivo! De ce? De aia (II)

Mă uitam pe geam, să o văd
pe necunoscuta aceea
cum urca nişte trepte,
căzută pe gânduri,
cum, din când în când,
se întorcea cu faţa spre mine
şi mă fixa cu privirile ei
de sticla ferestrei,
gata să mă sfredelească
cu-albastrul ochilor săi
până la inimă,
ca pe un fost amant care
n-a izbutit să o facă

 

după chipul şi asemănarea
unui creator.

 

Şi-atunci, da,
îmi spuneam în gând,
în sfârşit,
a aflat tot ce ştiu
despre ea de la
poemul meu Antananarivo
care, până la urmă,
şi-a eliberat într-însa
cuvintele

 

cu un urlet,

 

iar ecoul său
n-a întârziat
să-i tremure mâinile
şi să o lase de fumat

 

pe necunoscuta aceea
cu ochi albaştri care
ştia deja totul,
dar nu mai putea face nimic,

 

nimic altceva decât
să tot urce şi urce
nişte trepte
spre baltă,
cu ochii adânc
înfipţi în pământ.

 

Mă uitam pe geam şi o vedeam
cum urcă treptele,
căzută pe gânduri;
din timp în timp,
se oprea,
să-şi tragă sufletul,
sau poate un glonte în cap,
apoi îşi continua ascensiunea
spre balta din ceruri,
vorbind la telefon cu
dumnezeul său –
cel mai mare interlop din Balcani;

 

din urma ei  se ţinea de
mână cu umbra
mirosul acela specific de
femeie ce trece
pe roşu
şi asta nu putea să însemne
decât un lucru:
că nu va face nicicând un copil
după
chipul şi asemănarea mea

 

şi că inima ei, printre lacrimi,
sângerează al naibii de tare.

 

 

autor  Bot Eugen Iulian