Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Trei prieteni

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 19/08/2011

Călătoria, artist Corina Raiciu

 

Năuciți de arșiță-era o după-amiază de august-trei vechi prieteni își ziseră, și de data aceasta, că n-ar fi rău  să  ajungă  într-un  loc  răcoros, în care ești  servit numaidecât cu bere  spumoasă, și  te îmbie, plin de aluzii amare, un taraf țigănesc. Bucuria modestă de-a sorbi din halbe, la o masă rotundă, într-un ungher al restaurantului, se intrezărea în gestul vag, în vorba aruncată-n pripă. Permanenta grijă a nevestelor- nu cumva să-i dea  uitării  Dumnezeu pe-acolo-li se părea un soi de pedeapsă nemeritată. Dragostea lor pentru femeile de-acasă  alterna, în chip ciudat, cu tot felul de observații răutăcioase la adresa femeilor, în general. Hohotul de râs avea ascuțișuri sarcastice, semănând cu niște lame de brici frecate grabnic una de alta, iar plopii orașului păreau, de departe, popi cădelnițând. Cei trei aveau aerul de-a spune, la unison: ‘’Vedeți, oameni buni, suntem deja trecuți prin ciurul vieții ăsteia, știm prea bine ce-nseamnă!…’’ Unul avea părul blond, buclat, cu nu știu ce reflexe alburii; altul scutura, când și când, de pe frunte, șuvițe brunete, rebele;  cel de-al treilea te-ademenea cu plete negre, lăsate să curgă vâscos până la umeri. Așezându-se, în sfârșit, față-n față, tustrei purtau pecetea unei insușiri anume: o paloare  ce nu se potrivea defel cu iuțeala gestului. Astfel că izbuteau să atragă asupra lor privirile sau, cel puțin, așa aveau impresia. Ei inșiși se considerau  prea  zgomotoși  sau prea tăcuți, situați periodic la polul opus al unei atitudini. Nu rareori se mirau că nimeni, totuși, nu le acorda vreo atentie specială, de parcă nici n-ar exista cu-adevărat;  se răsuceau  discret pe scaune și, cum taraful se lăsa încă așteptat, se-apucau să reînnoade firul discuției. La un moment dat, tânărul blond începu să povestească, nu înainte de a-și potrivi respirația, după o gură zdravănă de bere: ‘’Istorioara mea e cam posacă, dar nu am alta la-ndemână. Tâlcul ei, viu pentru mine chiar și astăzi, o să vă prindă, sper, punându-vă nițel pe gânduri. Țin minte că, într-o zi de vară, soarele se amuza, ghiduș, ațâțând legumele și duhurile bătrânelor case țărănești; am fost atras de-o nefirească liniște înafara curții mele. Aveam, nu știu cum, senzația ca o mână  pufoasă, purpurie, care atârna din vazduh ca o pendulă de orologiu, mă mângâia pe creștet, părintește, si mă-ndemna să-naintez… Înfrigurat, am fixat cu privirea drumurile pietruite pe care urmele de roți de căruță încercau să se miște, să ia înfățișarea unor șerpi  zvârcolindu-se. Şi  am făcut popas undeva, la o răscruce. Privii înapoi, cu spaima îndepărtării de casa părintească. Deodată, un vuiet posomorât mă furnică din creștet până-n tălpi; dintr-o curte, pare-mi-se, țâșni un dulău cu blana cenușie, și un scâncet se iscă din firavul meu gâtlej. Lătratul necontenit mișca pământul din temelii, apoi se înălță  până la cer sub forma unei spirale otrăvite. Simțeam în ceafă suflarea fierbinte, de animal: trântit în țărână, scăpasem totuși de colți. Sângele îmi șiroia pe obraji, însă usturimea pielii nici să plâng nu mă lăsa, ca să-mi ușurez povara. Ochii, in clipirea lor măruntă, se chinuiau  să deslușească împrejurarea. Strigat, pesemne, de stăpân, călăul meu se risipi ca fumul. Ceva mai târziu, amare glasuri murmurau într-una; se iscase o zarvă, pe care o presimțisem, de altfel, dureros. Un abur s-a așternut pe creier, amuțindu-l, și m-am cufundat în așteptare, dar în așteptarea cui…nu mă-ntrebați, n-aș sti să vă răspund vreodată.’’ Acestea zicând, tânărul blond ofta prelung, proptindu-și fruntea-n podul palmei sale drepte. își scutura, nervos, hainele de un praf inexistent, ca și cum s-ar fi ridicat, bărbătește, după o luptă grea. Zâmbind la auzul poveștii, prietenul cu șuvițe rebele îsi înlătură, la rândul său, sudoarea închipuită de pe frunte, și începu a spune: ‘’Ceea ce mi s-a întâmplat mie, nu e prea departe de pățania ta…Asemănarea asta mă bucură și mă apasă totodată, fiindcă  încep să-nțeleg, abia acum, vicleșugul de neînvins al sorții noastre. Mă aflam, nici nu mai știu  de ce-am ținut morțiș să vin, la scăldat, împreună cu unchiul meu,pe care l-am zăpăcit cu neastâmpărul și toanele. Pielea era zgâriată de spinii bălăriilor, gângăniile mă pișcau de zor, lacome de carne fragedă. Malul depășea nivelul apei cu mult, îmbinat din plăci de ciment scăpărătoare în amiază; ici-colo, mănunchiuri de verdeață măruntă și deasă. Rămăsesem în iarbă, la îndemnul repetat al bietului unchi pe care nu-l mai zării, după o vreme. Pescărușii spintecau înaltul cerului de un albastru  gros ; țipătul lor trezea în mine un zbucium fără țel și nume…Am încercat să zăresc mai departe, în larg. Încremenirea lacului îmi apăsa tâmplele zvâcnind. Aveam înaintea ochilor forme cunoscute cumva, mai repezi ori mai leneșe, înotând și râzând, fără grijă. Auzeam, mai cu seamă, un clipocit voluptuos ca o ispită, în apropierea mea. Apa devenea un covor țesut cu o răbdare nemaiîntâlnită, catifelat, și-aș fi putut înainta încetișor pe el, numai să vreau să mă urnesc. La gândul acesta îndrăzneț, zumzetul din preajmă își pierdu înțelesul treptat. Şovăitor la început, am întins apoi înafara malului piciorul. Am alunecat pe plăci, ca pe ghețuș. Brațele și tălpile se agitau, apa, trezită brusc din somnolența  ei, mă harțuia sălbatic, tânjeam din răsputeri după o gură de-aer proaspăt. Şi, ca prin vis, cineva își tăia spre mine cale, iar undeva, alături, se  arăta un abis clocotitor de beznă. Ce s-a petrecut mai departe, nu am habar, în van îmi storc puterile să aflu…’’ ‘’Ei, asta-i  culmea!’’-făcu, lovindu-și palmele, al treilea. Îmi voi zugrăvi și eu isprăvile, ca să vă fiu pe plac. De când ne tragem sufletul aici, am incărunțit, pesemne. Şi poate că nici voi nu stați degeaba, uitându-vă la mine-n clipa asta… Când sufeream, dintr-o pricină sau alta, așezam totul sub lupă-spectacol multiplicat și hidos. Intenția murdară a cuiva era totuna cu o buruiană veninoasă crescând în neștire. În ființa mea, ca într-o peșteră, răsunau gândurile altora. Ascultam cu-atâta silă bârfele, că silabele se preschimbau în rotițe zimțate, iar acestea, izbindu-se una de cealaltă, tăiau și-n carne vie, sfârâind și mustind cu o sadică plăcere. Cu cât observam mai îndeaproape oaspeții, cu-atât mai străini mi se-nfățișau; ai fi  jurat că în acele trupuri  sălășluiau spirite crude, pornite spre intrigă și harță.

 

 

Într-o zi, o femeie de prin partea locului, al cărei chip aducea cu o poamă zbârcită, nu găsi nimic mai bun de făcut decât să-mi laude într-una drăgălășenia de copil. Ochii îi licăreau hulpav  și fire argintii ieșeau de sub decolorata ei broboadă. Duioasele-i cuvinte începuseră să mă sâcâie, și gura i se arcuia bizar. Doi sau trei dinți de aur îi scânteiau dușmănos între buzele putrede; o moleșeală mă învălui, urechile îmi țiuiră…Fruntea ardea, mama, neputincioasă, se ofilea alături. Răzbătea, ca printr-o pâclă, plânsul ei ingrijorat. M-am pomenit într-o odaie. Se-nfiripau în auz troznituri înfundate; probabil erau lemnele din sobă. Aiuram, dinții îmi clănțăneau puternic. Miros de plantă uscată, cred, îmi înțepa nările mici din care se prelingeau firișoare de sânge. În odaia pâlpâind violet, așa mi se părea, s-a strecurat un iz de hrană lâncedă sau de untură. S-a deschis atunci gura viforoasă a babei, și cuvintele au căzut pe pat ca niște cuie fierbinți: ‘’Unge-l zdravăn, mă, pân’ se face roșu tot!’’ Pieptul meu era strivit, nu altceva, oasele bolnave pârâiau… Trupul, astfel uns si frământat de mâinile grele, aluneca in somn adânc, de piatră…’’  Înciudat de memoria prea scurtă, tânărul cerea și el, pradă oboselii, îngăduință din priviri. Cum se făcuse cam târziu, cei trei se ridicară de la masă, uitând cu desăvârșire să ceară nota de plată. Undele sonore ale tarafului proaspăt început se-alungeau dureros spre timpanele lor, și tare ar fi vrut să mai rămână, dar banii se duseseră; un jalnic marunțis suna acum prin buzunare. Şi chelnerul, cu toate că-i vedea prea bine înaintând agale spre ieșire, nu le-a făcut măcar un semn, să le aducă la cunoștință suma datorată. Odată cu plecarea celor trei, lumea deveni mai vorbăreață; se râdea cu poftă, din te miri ce motiv,  ca niciodată până-atunci.

 

autor  Robert Toma

Anunțuri
Tagged with: ,

Comentarii închise la Trei prieteni

%d blogeri au apreciat asta: