Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Floarea Soarelui

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 28/10/2011

Dimineața se anunța senină și calmă, fără nici un fenomen meteorologic deosebit. MMC314 își luă ca de obicei zborul către câmpul de Floarea Soarelui, cu o senzație stranie, provocată de aceleași urări de spor la lucru adresate de paznicii de serviciu. Îi simțea a fi zeflemitori, însă fără răutate și MMC314 se întrebă, planând ușor sub ceața ușoară și parfumată a dimineții, dacă ei nu cumva știau ceva mai mult decât ele, lucrătoarele. Nu, era sigură că nu. Aveau aceeași expresie tâmpă sub mușchii lor și aparenta lor putere ar fi putut să ascundă de fapt o mare slăbiciune. Aceste gânduri, neobișnuite pentru ființa ei, o neliniștiră și apoi înțelese un lucru cât se poate de clar: paznicii de serviciu nu păzeau cu toate puterile lor stupul și pe Regină, ci le păzeau pe ele, multele muncitoare, să-și facă treaba cât mai bine și cu spor, așa cum le urau în fiecare dimineață. Nu erau, în afara mușchilor și a armelor lor, cu nimic mai deosebiți de trântori, alte specimene ciudate, hrănite din munca lor zilnică de parcă ar fi fost aleși.
MMC314 culesese deja un săculeț plin de polen galben și parfumat. Obosise, nu atât din pricina efortului, cât din cauza acestor noi gânduri. Viața ei ar fi putut părea minunată privită din afară: lumea florilor, parfum și culoare, îmbătătoarele raze de soare blând, lumina binefăcătoare. Armonie, pace și mai ales buna dulceață a mierii, la care toți oamenii  jinduiau . Dar munca lor invizibilă? Unde dispărea, în ce pocale străine, ale căror puternici invadatori? Plânsul lor vechi de secole, acela care poeților le părea a fi o muzică atât de suavă, cine îl cunoștea cu adevărat, dacă nu doar ele, roabele sacului de polen, ca singură condamnare pe viață, pe vieți?
Astăzi, în această zi pe care o simțea a fi altfel decât celelalte, desprinsă parcă de șirul nesfârșit și monoton cu care fusese atât de obișnuită de când era mică, MMC314 primi din inima arzătoare a Florii Soarelui un sfat neobișnuit:
      Odihnește-te! Ai tot dreptul. Pentru hărnicia ta vei primi un dar. Dăruiește-l.
Mirată că lumea rotundă și luminoasă a Florii Soarelui îi putea da o asemenea povață, MMC314 se așeză în mijlocul florii și lăsă jos sacul cu polen. O moleșeală plăcută îi cuprinse făptura puternică și simți că adoarme. În chip ciudat, MMC314 avu un vis, lucru care nu se mai petrecuse niciodată în scurta ei viață, obișnuită numai cu munca și programul strict al stupului. Simți, în ciuda somnului care o cuprindea în plasa lui lină, legănată de vânt, în miezul de lumină al Florii Soarelui, că acesta este darul meritat. Visă, așa cum știa bine că arată, un om. Dar omul acela nu era imens și puternic, cum erau toți oamenii, care dintotdeauna o înfricoșaseră când veneau să prade stupul. Nu, era înveșmântat în lumina curată și răcoroasă a Soarelui și statura lui era la fel de mare cu a ei. O privi cu ochi mari și MMC314 se simți cuprinsă de o emoție atât de vie cum nu mai cunoscuse decât în accidentul care o adusese odată, de mult, în apropierea morții. Atunci se apărase de om și acul ei puternic îi fusese lăsat, după o luptă aprigă, în trupul încă tânăr pe atunci, singura ei unealtă credincioasă.
Omul din vis tăcea și din mâinile lui primi o cheie de lumină, strălucitoare ca și cum ar fi fost de aur sau de foc, așa încât MMC314 se sperie în somn, știind că primește în dar ceva deosebit, așa cum nu putea fi decât un vis. Trupul ei fremăta din aripi și cuprinse cheia de lumină la piept, ascunzând-o ca și cum ar fi fost un dar de preț. Ce ar fi spus surorile ei dacă ar fi văzut cheia? Nici nu se putea gândi, mai cu seamă în somn. Omul acela, așa i se păru ei, își luă zborul cu aripi aurii ca de albină și, înălțându-se, îi făcu un gest de tăcere cu degetul pe buze. Ochii lui îi zâmbeau, iar MMC314 deveni deodată foarte puternică, așa cum fusese numai în timpul acelui accident din care își scăpase viața cu mult timp înainte. Simțea că o acoperă, descoperind-o pe ea, MMC314, ei însăși, haina nemuritoare a luminii dragostei. Înțelegea că are un suflet numai al ei și bucuria aceasta i se păru a fi nețărmurită, ca însăși viața. Era o singură făptură cu Floarea Soarelui și cu toate celelate ființe vii.
Se trezi. Floarea Soarelui o legăna încet. Ar fi vrut să înțeleagă mai mult și floarea îi spuse:
      Mergi, te așteaptă o misiune deosebită și grea, așa că ai grijă de puterile primite în dar!

Întoarcerea la stup a făcut-o cu viteza gândului. Se gândi la ceea ce aflase în somn: viețile lucrătoarelor, ale miilor de albine surori, erau prinse în chingile strânse ale unui soi de vrajă care nu putea fi desfăcută nicicum. Așa cum erau de altfel și paznicii și trântorii, dar cu alte vrăji țesute de mâini nevăzute, ascunse bine în negura timpului. MMC314 înțelese toate astea într-o singură clipă de zbor sau de vis, nu își dădea încă bine seama. Înțelegerea aceasta îi dărui puteri înzecite și dorința arzătoare de a-i elibera pe toți din vrăjile acestea străine, a căror cheie o purta numai ea, în inima ei ocrotită de vis.
O primiră cu o căldură deosebită la întoarcere, dar MMC314 simți că oricât de bine ar fi ascuns la piept cheia primită, lumina ei se făcea văzută de toate surorile. Veneau, atrase ca de miresmele florilor, așa cum înșelător fuseseră învățate, veneau cu toate în apropierea ei și, mai mult, tuturor li se aprindea în piept luminița acelei chei a visului. Deveneau cu toate luminoase și semănau bine cu un nor de licurici în catacombele întunecate ale stupului.
Atunci, ca la un singur gând, se duseră către seraiurile Reginei, simțind că acolo se află poate taina vrăjilor, care cădeau descuiate deodată, pentru toți, cu lumina visului adus din Floarea Soarelui de MMC314. Ocoliră gărzile cu oarecare teamă, apoi paznicii fioroși și coloniile de trântori. Dar, spre surprinderea lor, nici o rezistență nu li se opuse, iar ființele aflate sub vrăjile lor cunoscute se eliberau ca sub aripa unui vânt adus de norul luminos. Se alăturară unii altora și luminii care îi unea. În timpul acesta ajunseră în fața Reginei lor, aspră, măreață și totuși iubitoare.
      Vă așteptam, le spuse Regina. Am avut de mult timp visul acesta, înaintea ta, MMC314. Viziunea acestui vis mi-a dăruit-o un om. Un om chinuit cum nu se mai află altul, în lanțuri și robie nesfârșite de vieți îndelungate. Atât de multă milă mi-a stârnit urletul acelui om încât am simțit că întreaga omenire striga spre mine pentru ajutor. Nu am putut uita acel strigăt, dar lucrările noastre aici, în stup, deopotrivă ale noastre, ale tuturor, se dovedeau a fi peste măsură de mici pe lângă nemăsurata lăcomie de miere a oamenilor. Ei, oamenii, cei care îi înrobeau pe semenii lor, în numele unei iluzorii egalități și al unei încă necunoscute fraternități, ne-au înrobit și pe noi, ca și pe atâtea alte viețuitoare de pe planeta asta rotundă ca o Floare a Soarelui. A sosit acum clipa ca Floarea nouă a Soarelui să ne izbăvească de vrăjile lor străine.
Regina tăcu, privindu-i pe toți. Înțeleseră deodată că revolta lor era zadarnică și se îndreptaseră împotriva cui nu trebuia. Regina îi privea cu ochi aproape omenești și se simțiră pe cât de rușinați pe atât de îndrăgiți.
      Acum sunteți toți și toate asemenea mie de puternici. Vă spun însă că până și eu, Regina voastră, am asupra mea o vrajă tot atât de puternică pe cât mă credeți voi că sunt. Cheia acestei vrăji se află în mâinile omului, iar noi, toți, abia acum, ca un singur trup și o singură făptură, fără Regine sau Regi, o putem dobândi, spre binele tuturor viețuitorelor pământului. Mergem?
      Da!, îi răspunseră toți și toate într-un singur gând, o singură voce și un singur vis.

După truda cumplită a muncii de rob, omul dormea atât de adânc încât visul i se părea a fi aievea. Un nor de gâze luminoase și ii aducea cu greu o cheie de lumină pe care i-o dăruiră bâzâind melodios. Omul o ascunse bine, adânc, la pieptul lui, deși știa că doarme și încă mai visează.
Din visul acela frumos omul găsi puterea de a rupe lanțurile grelei sale robii. Știu atunci că prețul libertății nu îl poate cunoaște decât cel înrobit, după ce va fi trăit din plin marele gol al vrăjii străine.
Dimineața, în zorii noii zile, își aminti. Darul visului fusese dăruit.
Gâzele îi spuneau că trezirea din vis se va petrece în Floarea nouă a Soarelui.
                                                                                             (Orice legătură cu realitatea este pur întâmplătoare)

 

 

autor Constantin P. Popescu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Floarea Soarelui

%d blogeri au apreciat asta: