Albastru

Era înalt. Mult mai înalt decât cei din preajmă și era ades luat de cei de pe stradă drept un jucător de baschet. Din pricina înălțimii lui, era sortit să privească pe toată lumea de sus, iar când alături de el se așeza cineva peste medie de scund, contrastul alcătuit îl irita de obicei foarte mult pe cel mic. Fără nicio vină, înaltul se simțea stingher, căuta o punte de înțelegere și toată îngăduința de care fusese lipsit pe vremea adolescenței. Mâinile lui lungi, deși întinse larg deschise către ei toți, primeau numai uimirea batjocoritoare a celorlalți, poate amestecată cu o undă de invidie, apoi tot felul de porecle și alte umilințe. La început, atunci când trupul începuse să i se deșire parcă fără dorința de a se mai opri, îl primiseră cu un râs ușor, îngăduitor. Apoi, cu timpul râsul deveni batjocoritor, umilitor, superior, atoateștiutor și mușcând în cele din urmă ucigător. Nu, nu ucigător pentru el, ci pentru toate încercările de a fi alături de ei în mod firesc. Se simțea deosebit prin înălțime, fără a fi cerut asta vreunui Dumnezeu. Văzându-i cum îi caută privirile uitându-se mereu în sus, el și-ar fi dorit mai bine să-i ajute să privească cerul de deasupra tuturor, fie scunzi ori înalți. Cuvintele celorlalți deveniră tăioase și rele, de parcă privind în sus ar fi fost orbiți de soare. Încercă să meargă mai înclinat, dar se lăsă curând păgubaș: îi spuseră că e cocoșat. De atunci, însingurarea lui se adânci cu fiecare zi. Mergea tăcut pe străzi noaptea, când trecătorii sunt rari și insomniile dese. Atunci, în ritmul pașilor pe trotuar i se părea că e însoțit, privit de ochi supraveghetori, strigat câteodată pe nume. Întorcea capul: nu era nimeni, deși ar fi putut să jure că își auzise numele șoptit. Vreo fantomă uitată, se gândea, fără a fi speriat.

 

Când mănâncă, suflă uneori asupra farfuriei, ca și cum ar vrea să alunge un fir ipotetic de praf sau poate pentru a marca în felul acesta – cu suflarea lui ori poate cu sufletul – farfuria. Ceilalți îl privesc cu ochi ciudați și simte dinspre ei un fel de curiozitate amestecată cu silă. Nu-i mai pasă. Măcar când stă pe scaun, la masă, ar putea părea normal de înalt. De asta prelungește mesele, mestecând foarte încet, lucru de altfel benefic pentru sănătate.

 

Poate din pricina înălțimii, căldura își făcea mai bine simțită prezența în sânge. Cu ceva mai mulți centimetri de parcurs decât la ceilalți, circulația îi era mai intensă. După voia ei proprie, căldura îl învăluia cu semne întâlnite la tot pasul, ca o imagine a emoțiilor lui vii, poate mai vii ca ale altora, pe care îi simțea dușmănoși fără motiv. Câteodată simțea că îl vor izola, nu știa în ce fel și cum, dar știa. Nedeslușitele lui semne calde îl preveneau, își cereau dreptul la viață în trupul său înalt, mai înalt decât altele, în care căldura își găsise un lăcaș potrivit. Oare mâinile lui erau adevărate antene pentru semnalele din aer? N-ar fi putut spune, dar era pe deplin împăcat cu prezența căldurii bătând în inima trupului său.

 

Când l-au acuzat, au făcut-o fără dovezi clare, dar vinovăția lui se făcea simțită pentru toți doar în faptul că avea capul așezat mult deasupra celorlalți, lucru evident mai cu seamă când s-au ridicat în picioare pentru a asculta sentința. Știa, așteptase și acum venise clipa când îl vor închide în închisoarea lor. Judecătorul, un om bătrân, cu păr alb ca laptele, îl osândi la câțiva ani de izolare în lumină albastră, dozată conform unui articol uitat dintr-un vechi cod penal, de care nu-și mai amintea nimeni. Explicația judecătorului a fost simplă: furtul unei înălțimi se pedepsește după legea potrivit căreia lumina albastră reduce proporțiile faptei, conform art. x, paragraf y, litera z. Nimeni nu a avut ceva de obiectat. Avocatul apărării lui era mut, iar procurorul era brunet și întunecat la față ca un străin. De pe podiumul unde se afla judecătorul, ochii lor erau la aceeași înălțime. Judecătorul se simți provocat de această obrăznicie fără precedent. Toți ceilalți aveau buna cuviință de a se afla mult mai jos, numai omul acesta, vinovat pentru dimensiunile lui, nu. Mai adăugă de la el câțiva ani pedepsei, deși hârtia pe care o citea era deja scrisă de grefierul ascultător. Nu conta, judecătorul fusese împuternicit de cei de jos și nu era un abuz sau o nedreptate să mai cântărească odată, chiar în clipa citirii, această pedeapsă. Freamătul simțit în sală îi confirmă acest drept.

 

Lumina închisorii pătrundea prin ferestre mari de sticlă albastră, cu care se obișnui destul de ușor. Nu producea asupra lui efectul stabilit prin lege, nu descrescu nici măcar cu un singur centimetru. În anii care au trecut ochii lui se deschiseră la culoare, devenind cu desăvârșire senini. Gardienii încă îl supravegheau curioși, deși anii se scurgeau alene și albastru.

I se părea un vis frumos. Ar fi vrut să le mulțumească, dar se temea că până și cuvintele lui s-ar fi auzit de la o foarte neobișnuită înălțime. Știa că sunt pe lume oameni care atunci când închid ochii văd numai întuneric și simțea pentru ei o adâncă milă. Sigur că dacă ar fi povestit ceva din visul său albastru nu se putea să nu fie făcut vinovat din nou. Doar îl pedepsiseră odată cu toată dreptatea de care erau în stare.

Nu, nu înjurase niciodată așa cum fusese el înjurat. Nu înjura nici măcar într-un fel personal, unic. Uneori, auzea înjurăturile în gând, dar erau numai cele pe care se obișnuise deja să le primească tăcând. Erau ale lor și știau și ei lucrul acesta, care îl întrista mult. Le primise așa cum îi primise pe ei, dar cui oare i-ar fi păsat? Omul înalt îi iubea așa cum erau. Se punea deseori în locul lor și îi înțelegea, deși treaba asta îi aducea oboseală și dureri de spate. Se odihnea în casa cu ferestre albastre, revigorându-și viața așezată mai sus decât a celorlalți printr-o justă pedeapsă. Devenea o fabrică de gânduri, pentru că doar atât mai putea, îngrijindu-și produsele așa cum un grădinar își îngrijește florile. Era greu câteodată să deslușească gândul curat, adevărat și treaz, ascuns prin colecția de înjurături și cuvinte ascuțite care pluteau prin fabrica lui. Înșelătoarea ceață hipnotică din afara închisorii albastre cu care fusese binecuvântat se risipise demult. Era trist, înțelegând că lumina albastră fusese ascunsă de fapt de către cei care îi cunoșteau virtuțile vindecătoare, așezând această ordine strâmbă cu caracter de lege la temelia justiției lor.

Se gândea prin ce metodă să ceară o prelungire a pedepsei din cauză că trupul nu i se redusese la normale și statistice dimensiuni acceptate de lege. Presimțea că eliberarea îl va durea aproape mortal, deși asta îl liniștea oarecum: își vor mai aminti un timp oarecare de vinovăția înălțimii lui și apoi îl vor uita. Va fi plecat dintre ei, era mai aproape de cer prin statură, dar știa bine că va pleca înveșmântat în pedeapsa luminii albastre a gândului său.

Singurătatea îl înștiințase că există pe lume diverse specii de cuceritori, toate pământene și luptătoare. El, cel înalt și făcut aici vinovat pentru asta, aparținea unui tărâm îndepărtat care cuprindea în propriul sistemul solar o frumoasă planetă albastră, metodic devorată de unica specie care se pretindea a fi cea mai inteligentă.

 

 

autor Constantin P. Popescu