Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ecouri de curcubeu

Posted in Proză by Hopernicus on 25/01/2013

 

 

Camera mea are câteodată un colț întunecat al nopții, cuib al sfătuitorilor din umbră, chiar și în timpul zilei. Privesc acest colț fără teamă, uimit și curios. Nu știu dacă nu cumva sunt fantasme purtate în mine, rostindu-se când și când în luminile curate ale zilelor senine, trăgându-mă ușor de mâneca hainei sau șoptindu-mi pe umărul stâng. Mă conduc pe cele mai nebănuite cărări când mă las în voia lor. Nu-i ascult prea atent; pentru asta trebuie să am mintea nu golită de gânduri, ci liberă de ele. Știu că mă pot călăuzi pe tărâmuri noi, cu alte legi, guvernate doar de încrucișările dintre timpul real, obișnuit a fi măsurat de toată lumea cu ceasul, și timpul de nestăpânit, nemăsurat cu niciun ceas, al viselor.

Mă simt eu însumi uneori o răscruce, așa cum sunt poate toți oamenii. Câteodată, desăvârșirea luminii mi se arată pe cer, ca tuturor, sub forma unui curcubeu. Podul acesta în șapte culori leagă laolaltă toate căile ce se ramifică din centrul răscrucii mele. E ușor de purtat, nu-mi apasă umerii, nu-mi încetinește pașii. Înțeleg că merg odată cu răscrucea mea, că nu voi ajunge niciodată pe podul arătat pe cer ca un semn. Doar centrul tânjește continuu către intersecția cu el. Poate ar trebui să-i oglindesc imaginea în mine, așa cum îmi stabilisem deja centrul (oare când, cum, în ce vis?) tot în mine, acolo unde ceva tresaltă, palpitând la apariția podului și câteodată la lună plină, sub îndrumările înțelepte ale sfătuitorilor din colțul de umbră al camerei mele.

Teama de cel mai strâns inel al clepsidrei, de căderea care strangulează timpul și odată cu el totul. Să ai grijă cui îi dai timpul tău, mi-au spus sfătuitorii, ei vor primi viața ta.

Teama de a nu ști cine este cel ce răstoarnă întotdeauna clepsidra,  fiind sigur că nu ești tu.

A fi imobilizat între atâtea corpuri de nisip, a fi la fel, știind totuși că ești altfel; a ști că trebuie să curgi înghesuit prin inelul cel mai strâmt împreună și odată cu ei fără a putea face nimic. Niciun scâncet, niciun urlet. Le-ar acoperi larma de nedescris pe care nu o aude nimeni niciodată, cu atât mai mult cel ce trebuie să răstoarne clepsidra și care rămâne pe vecie necunoscut. Să știi că vei fi înghițit prin gâtlejul strâmt al sticlei de cristal, sub forța de neînvins a aceleiași implacabile gravitații sub care toate cad la fel cum cad sub timp. Dincolo, dincolo de peretele gros de sticlă rece, incasabilă, tenace ca un arc egal și simetric, boltit deasupra și dedesubt, lumina este liberă, poate naște uneori ecouri de curcubee intangibile ca un pod îndepărtat, dar totdeauna întreg.

      Aici, în acestă forfotă obligatorie în așteptarea căderii comune, este aproape imposibil să nu cedezi ispitei din a-ți face din amintiri o cușcă, o închisoare proprie, în loc de a face din ele o lume. Acesta publică ispită te forțează să nu mai poți înțelege cât ești de bogat.

E de presupus că cel ce întoarce clepsidra cunoaște visul, speranțele și păcatele sau meritele fiecărui grăunte de timp ce te înghesuie și te înspăimântă prin respirații mult prea apropiate pentru a nu fi sufocante. El pare să știe ce fel de lumină stăpânește lumea de dincolo de sticla groasă, dar neasemuit de transparentă, ca o lecție atât apropiată pe cât e de neatins. Poate că privind de sus vede doar un cerc de nisip mișcător și atât. Ce poate vedea în clipa răsturnărilor eterne? Cum e lumea de nisip văzută din cealaltă parte a sticlei? Nimeni nu știe. Sfătuitorii mei nu mi-au spus-o niciodată, oricât de îndelung aș privi către colțul lor de umbră din camera mea. Cred că acolo unde trăiește cel ce întoarce clepsidra-închisoare sunt ascunse mistere la fel de fabuloase ca orice vis.

Acest centru al răscrucii mele, pe care sunt sortit să o port mereu după mine, doare cel mai tare. Cei din jur, înghesuind totul: au oare și ei un centru propriu al răscrucii lor? Caută ei cu îndârjire același pod de lumină ce-și ivește splendoarea pe cer ca un ecou de curcubeu? Știu ei oare că nu-l vor atinge niciodată, siguri fiind, fără nicio îndoială, că sticla clepsidrei este total incasabilă?

Doare din pricină că visul îmi este înghițit în visul celui ce doarme dincolo, nevăzut. Știe doar că trebuie să întorcă prin somn o clepsidră, la intervale egale precum sfârșitul implacabil al căderii tuturor prin cel mai strâmt inel al sticlei. Sărmanul, condamnarea lui pare veșnică, dar el cunoaște lumina dintâi. Visează uneori cum e să fii închis printre atâtea milioane de grăunțe de nisip, egal cântărite și totuși diferite, într-un înveliș transparent, rece, la fel imposibil de spart ca și posibilitatea de a evita căderea. E pentru el un adevărat coșmar; nici nu știe dacă se poate trezi.

Pare ciudat, dar deasupra și dedesubt – dimensiuni inexistente, odată ce totul se schimbă la o simplă răsturnare a clepsidrei – este lumină. În acestă realitate, nici căderea n-ar exista. Doar gravitația, ca formă de apăsare, de împingere spre inelul care torturează. Înseamnă că aici trebuie să fiu, că aici trebuie să trec prin cădere și atât. Și o stranie senzație că urc în jos, privindu-mi chipul deformat în sticla curbată care mi-l oglindește atunci când pot vedea o clipă printre firele de nisip. Umbrele sunt tot aici, înaintea acestui inel care se apropie din ce în ce mai iute. Sfătuitorii mi-au spus toate astea, dar eu, încăpățânat din fire, mă întreb ce fel de repaos s-ar produce dacă această clepsidră ar rămâne culcată, dintr-o posibilă eroare a celui ce o răstoarnă în veșnicie la momentul potrivit. Ar fi poate o separare, un fel de îngheț într-o stare tranzitorie. O încrucișare (cât de temporară și întâmplătoare?) a timpului măsurat și a celui fără legi cunoscute al visului. Camera mea încă mai are un spațiu al sfătuitorilor din umbră pe care îi ascult printre rândurile insomniilor, ca să uit apropiata și obligatoria cădere.

Mă gândesc: acestă cușcă de sticlă se poate extinde, poate crește până la dimensiunile unei lumi. Sau, dimpotrivă, se poate micșora până la dimensiunea unui grăunte de nisip într-o clepsidră mult mai mare a cosmosului, care, la rândul său… Oare pot să-mi reduc dimensiunile atât de mult încât inelul de trecere să-mi pară infinit? Clepsidra are deasupra și dedesubt bolți de dimensiuni egale sau nu? Deasupra, sus, oare până unde se poate cădea? Care legiuitori sau sentințe îi stabilesc dimensiunile? Nu, colțul sfătuitorilor mei e mult prea adânc și încă nu pot ajunge acolo. Pentru asta va trebui să mai aștept de multe ori trecerea prin cel mai de temut inel al clepsidrei, căderea și reașezările necesare în altă ordine a miilor de fire de nisip ce mă înghesuie acum.

Cine e arhitectul acestei clepsidre? Conform cărui gând a fost alcătuită? Ar fi putut oare să o facă mai largă sau mai strâmtă, mai suplă ori mai colțuroasă? Nu știu decât că arhitectul ei și al curcubeului par să fie unul și același. Este poate singurul deținător al impecabilei legi a căderilor verticale. Îmi spun sfătuitorii că el aparține altei lumi, încă accesibile.

      Din alt punct de vedere, căderea poate părea o urcare, o ascensiune. Este încă o dovadă a concomitenței oricărei relativități.

Ce fel de fulgere vezi în spatele pleopelor? În suflări atât de apropiate, de înghesuite, rareori sunt adus către sclipirile lor de lumină, ce-mi par a fi treziri interioare cu puteri de medicament înaintea căderii. Ceva îmi spune că toate s-au repetat de mii și milioane de ori până în clipa fulgerărilor de dincolo de pleoape și că doar eu am uitat. Nu căderea e dureroasă, ci amintirea repetării ei multiplicate. Câtă putere mai am pentru a supraviețui unei alte simple, banale și normale căderi încă nu știu. Dacă aș putea, m-aș transporta într-o viitoare oglindă, mult mai clară, mai luminoasă. Atunci, printre fulgerele în șapte culori, pe podul cu ecouri de curcubeu, se ivesc sfătuitorii de taină, cei mai buni prieteni ai mei, de la care aflu că niciodată nu m-am temut, pentru că unele ființe îndepărtate i-au numit îngeri.

Există o undă de înfricoșătoare ferocitate a vânătorului care se ivește pentru o clipă în unele priviri. Nu este o ceață, un val de uitare, dimpotrivă, e un fel de arhaică amintire. Atunci ochiul lor devine ascuțit, căutând a devora mai cu seamă ce le este în puterea minții, animale, păsări, oameni, uneori idei sau sentimente nevăzute. Vânătorul se trezește instantaneu și ochii lui nu mint niciodată. Sclipirile ajung la cel ce e privit, cu puteri aproape hipnotice, de care nici posesorul lor nu este câteodată conștient. Din ce coșmar cresc aceste amintiri mi-e ușor să înțeleg. M-am vindecat de ele demult, de aceea mă simt dator să mulțumesc sfătuitorilor mei din umbră. Mi-au spus că într-un obișnuit răsărit de soare oamenii vor fi sfârșit de devorat lumea și natura va dispărea. Cerul de plumb – chiar și metalul acesta, ca toate celelalte, epuizat, consumat, ars, topit fără nicio idee alchimică într-o singură și ultimă cenușă – nu va mai așterne niciun pod din șapte culori, ci doar ruinele fumegânde ale unui coșmar ce nu-și găsește necesarul sfârșit, ci doar urmări de neînlăturat.

Și poate că totul stă încă ascuns dincolo de această perdea de gânduri. Uneori, până și ele parcă obosesc, simțind nevoia să se odihnească prin lene. Adesea, în astfel de clipe, apar sfătuitorii în colțul camerei de umbră al gândurilor mele. Încă nu știu de ce mi se pare că ei sunt cei care mi le cunosc și tot ei sunt cei care trag în lături perdeaua care mă împiedică să văd dincolo. Îi simt călăuze, chemate de după osteneala aceasta părându-mi deodată zadarnică. Pot simți atunci că nimic nu e cu desăvârșire al meu, că nu pot altceva decât să trăiesc nesfârșirea unui act de schimb, de dăruire și primire veșnic repetat.

E copleșitoare concomitența oricărei relativități. Am avut nevoie de monologul lui Hamlet pentru a simți egalitatea somnului cu moartea și a visului cu persistența unei trăiri fără substanță care s-ar numi suflet. Sfătuitorii mei au fost pesemne aceiași cu ai lui Shakespeare și asta mă poate înfricoșa. Ei trec peste barierele gândului, rămânând în colțul de umbră al unei făpturi ce trece dincolo de șarpele străin al unui timp liniar strecurat în oameni. Șoaptele prind glas.

      Datoria visului este doar către somn, la fel cum datoria zilei este doar către noapte.

Respir câteodată aer de stele. Le zăresc dincolo de sticla de netrecut, cel puțin deocamdată, înainte de cădere. Aerul lor mă încarcă de o vigoare nouă până în centrul răscrucii mele, în locul cel mai adânc. Ar fi absurdă căderea fără aceste clipe de respirație adevărată. Apoi, înghesuiala îmi interzice iar să mai respir.

      Poate că viața înseamnă doar încercarea de a nu fi răstignit pe propria ta răscruce și totul nu e decât o simplă problemă de limite. Mă aflu aici pentru vinovăția sau curajul singurătății?

Este cu putință a sparge clepsidra și a-i anula legea. Pentru asta ar trebui doar ca grăunțele de nisip să-și însumeze deodată puterile – lucru deosebit de greu de făcut. Sau ar mai fi necesar ca dimensiunile clepsidrei să se strângă mai mult, în așa fel încât apăsarea sticlei să cedeze, lucru la fel de puțin probabil pentru încă destul timp. Până atunci înghesuiala de aici abia îți lasă spațiu intim pentru gânduri din ce în ce mai mici, dar din ce în ce mai puternice, mai concentrate pe măsură ce se apropie clipa căderii. Acum toate curg încă, grăbindu-se lin după lege; atunci însă când clepsidra va exploda în următorul Big Bang, sfătuitorii își vor găsi lăcaș în mine ca într-o lumină ce-i găzduiește. Niciun colț nu va mai fi atunci umbrit.

În acest furnicar prin care trebuie să cazi obligatoriu nu există umbre. Nici măcar umbra personală pe care să te poți sprijini. S-ar părea că umbrele tuturor s-au dizolvat într-o lumină cenușie, la fel de apăsătoare pentru fiecare ca imanenta apropiere a trecerii prin inelul strâmt al clepsidrei. Deși cel de afară are la îndemână toată lumina, aici ea pare că se împrăștie, că se divide în mii de fărâme, dar fără a lipsi cu desăvărșire. Poate că dacă cineva ar însuma toate aceste fragmente de lumină ar avea o idee vagă despre lumina dintâi, aceea din afara clepsidrei. Nu pare să existe deocamdată cineva capabil de o asemenea operație, deși ea este una din posibilitățile de evadare. Ce gândesc oare vecinii mei, grăunțele sortite să-și împartă (sau să-și însumeze?) lumina în trecerea impusă tuturor? Sfătuitorii mei de taină tac din nou. Umbra care altădată îmi era atât de credincioasă încât mă însoțea peste tot pare să se fi stins. Mi-e foarte dor de ea, pentru că îmi spusese că singurătatea ucide orice adjectiv la fel de ușor ca pe orice comparație. De aceea îmi stătea întotdeauna aproape. Încep să simt că acest curent al căderii impuse își pune amprenta asupra gândurilor mele, ca și cum aș fi un etern muribund. Cu toate acestea, știu bine că gândurile sunt libere oricât de strâmt, întunecat și provizoriu e spațiul în care ești închis. Mi-au confirmat asta sfătuitorii pe care cred că mi i-a dăruit ecoul personal de curcubeu, cel care mă va renaște.

E necesar a fixa cuvintele sau nu? Când ar mai fi fost vreodată nevoie să le fi învățat? Codul lor, deopotrivă sonor, scris sau tăcut, necesar înțelegerii acestor vibrații specifice pământului, este o născocire căreia îi sunt dator sau e doar un alt fantastic joc al minții omenești? Sfătuitorii mei tac, lăsându-mă să caut singur răspunsuri la aceste răspunsuri. Poate că zeii cuvintelor sunt făuritorii unor lumi nesfârșite care se nasc perpetuu în cărți, aceste stranii obiecte ale memoriei fără sfârșit.

Nu știu dacă memoria își cere dreptul la viață prin ele sau invers. Știu însă că pacea sufletelor se va face simțită numai după încetarea luptelor dintre inteligențe. Curcubeul și ecourile pe care mi le arată îmi dau această certitudine.

                                                                      Târgoviște, 2012 Decembrie 3

 

C.P.POPESCUautor Constantin P. Popescu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Ecouri de curcubeu

%d blogeri au apreciat asta: