Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Mâinile

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

-Tu ce crezi?, îi întreba Teo pe toți cei pe care îi cunoștea.
Celălalt spunea câteodată ceea ce credea, alteori se simțea oarecum încurcat de întrebare. Teo îi întreba lucrul acesta mai ales când avea o nelămurire și ar fi dorit să pună în discuție ceea ce era neclar pentru el. Se mai întâmpla ca răspunsurile celorlalți să-i dea multă bătaie de cap sau chiar să-l încurce și mai rău, în așa fel încât numai o plimbare singur, departe de aglomerație, îl ajuta pe Teo să-și liniștească mintea. Asculta atent tot ceea ce vedea și încet-încet mintea i se limpezea. Își alcătuia o punte numai a lui către vis, simțind că acolo poate găsi descifrări necesare. Dar de fiecare dată apăreau alte și alte întrebări, ca un stol întreg de păsări care îl asaltau. De altfel, de-a lungul vieții, Teo se străduise mereu să descurce câte o problemă, fie ea de ordin material, imediat, fie de filosofie ori de matematică. Spunea și el din când în când ce credea, iar adeseori simțise cum adevărul îl afla spunându-l altora, lucru de neînțeles, care îl făcea să ridice din sprâncene a uimire în timp ce vorbea, astfel încât chipul lui părea atunci de-a dreptul caraghios. Nu-i păsa, deși se simțea uneori trist și luat în râs. Și, totuși, Teo continua să spună multe lucruri altora, chiar prea multe pentru unii, dar simțea nevoia de a vorbi pentru că se înconjurase multă vreme cu atmosfera liniștită a tăcerilor lui. Îi plăcea să creadă despre sine că este un căutător de tâlcuri și câteodată reușea să le găsească, după ce mulți ani întrebase în stânga și în dreapta și pe mai toată lumea de ce. Atât de multe de ce-uri se adunaseră că până și lui i se părea că duce în spate un sac plin care, cu timpul, îi aplecase umerii. Aplecat peste întrebările lumii, îi spusese cineva. Poate că așa și era, dar Teo avea pesemne un însoțitor nevăzut care îl ajuta să își ducă sacul acesta greu și care uneori, pe căi nici măcar bănuite de ceilalți, îi șoptea că orice întrebare rostită primește cândva un răspuns.
-Tu ce crezi?, ar fi trebuit să-l întrebe pe însoțitorul lui, dar nu o făcuse niciodată.

 

Stătea cu fața către soare și asculta. Cădea câte o frunză arămie și toamna îi strălucea limpede în priviri. O încheiere de ciclu era toamna, dar lui i se părea a fi mai mult decât asta. Păsări înalte se jucau în văzduh și Teo simți că lumina era atât de clară încât putea ierta orice, ca și cum dăruitorii acelei lumini a zilei erau fericiți și ascultaseră toate întrebările și rugăciunile rostite vreodată de oameni. Într-o zi atât de rar întâlnită de el, Teo avea senzația că este alcătuit și din altceva în afară de trup. Prea-plinul de lumină părea coborât de dincolo de lumea tangibilă, apropiată, ca și cum ochii și-ar fi primit razele din seninul coborât pe pământ. Octombrie al toamnei, de atâtea ori îl simțise trecându-i valuri de melancolie prin ființă, alungând adesea chiar și nenumăratele lui întrebări. Acum ochii simțeau nevoia de a mulțumi călăuzei nevăzute și totuși atât de bine simțite: oare nu era tocmai lumina? El, Teo, era un gunoier devenit pictor într-o poveste fără cuvinte scrisă de cineva, într-un timp care i se părea a fi foarte îndepărtat. Pe vremea aceea lumina îl învățase culorile, în șoaptele blânde ale razelor de soare, ca și cum ar fi fost un fel deosebit de cuvinte. Mâinile lui, murdare și înăsprite după muncă, se spălaseră în lumina care îi fusese întâiul învățător. Astăzi simțea că trecuse deja, fără a-și fi dat seama, ca într-o altă clasă și ar fi dorit să înțeleagă mai bine examenul pe care îl trecuse fără măcar să știe. Ca dintr-un punct fix, izvor al gândurilor nenăscute încă, învățătorul coborâse din seninul nesfârșit până la el, Teo, un biet om, gunoier și pictor, care nu avea altă vină decât aceea de a pune mereu întrebări.
Unda lacului, limpede și nemișcată ca o oglindă, îi inspira o stare deosebită de pace, ca și cum o conștiință atotcuprinzătoare s-ar fi făcut deodată simțită. Iar Teo știa că este o parte a acestei mări nesfârșite de pace, dincolo de toate întrebările cu răspuns sau fără. Era o binecuvântare a unui gând de dragoste, curat și pur, care nu avea nevoie de nici o întrebare. Avea însă toate răspunsurile și Teo se minună de-a binelea, ca și cum o altfel de viață ar fi început deodată pentru el.

 

     Câte ere au fost necesare pentru ca întunericul să se schimbe în Cuvânt? Cine ar putea socoti timpul dinainte? Cum? Și de ce?
Cel dintâi, Cuvântul făcut sunet ca de clopot peste întreg universul.
Tu ce crezi?, ar fi întrebat Teo, dar nu avea pe cine. Ca și cum oglinda liniștită a apelor împăcate ar fi fost înțepată brusc, deodată, de o piatră aruncată de cineva. De cine? De ce? Teo nu știa, dar întreba din obișnuință și simțea că răspunsul va veni pe calea vocilor șoptite numai pentru el. Însă inelele de apă, desfăcându-se lin unul din altul și călătorind spre neștiute maluri, existau de atunci. Privirile lui, ca întoarse înăuntru, le urmăreau. O stare de amețeală căreia trebuia să i se supună, ca un descântec de adormire. Ce căuta? Ce ar fi putut descoperi, știut și poate uitat?

 

Visase că se privește în oglindă pe el însuși. Oglinda îl certa, cu cuvinte și întrebări dojenitoare, ca și cum l-ar fi mustrat pentru vreo uitată vină veche. Teo știa foarte bine că el nu rostește nici un cuvânt, ascultând foarte atent, în așa fel încât imaginea din oglindă căpăta o viață distinctă, numai a ei. Rostea întrebări neamintite, uitate de foarte mult timp. Dincolo de suprafața sticloasă Teo zâmbi. Se cunoștea pe el așa cum n-ar fi fost cu putință în afara visului, simțind că i se dăruie o cheie pentru o ușă până atunci închisă. Chipul lui, zărit de atâtea ori în oglindă, îi spunea clar și întrebător în același timp:
      Mâna stângă
      Ce alungă?
      Mâna dreaptă
      Ce îndreaptă?
      Mâinile tale
      Ce adună,
      Împreună?
Întrebarea părea o piatră aruncată în propria lui oglindă, sfărâmându-i liniștea cu care se obișnuise de mult și pe care o simțise a-i fi cel mai apropiat prieten. Privindu-se, mâna lui dreaptă, aceea care îndreaptă în întrebarea chipului oglinzii, îi era stângă. La fel, cea stângă devenea dreapta, prin ciudata proprietate pe care numai oglinzile o pot avea. Dar clipa aceea se încheia acolo, în starea de vis, ca și cum alt vis ar fi trebuit să înceapă în toamna lui aurie și luminoasă. Se gândi în vis la toți cei cuprinși de insomnii, pe care îi zărea în schimburile de noapte cum scriau sub argintul lunii și pe care nu îi putuse înțelege niciodată. De ce scriau nopțile, când zilele aveau atât de multă bogăție de lumină? Oare ei sunt alcătuiți din altă lumină decât aceea a Soarelui? Din lumina Lunii? Totul e cu putință, mai cu seamă în vis. Își zări chipul cum își continua dojenitor rolul de oglindă. Tu ce crezi?

 

Teo mătura liniștit străzile și aleile parcului, nu numai cu mătura lui, ci și cu privirile, uneori întoarse ca într-o oglindă a trotuarului spre el. Găsea câteodată flori, ofilite, rupte de mâini rele și străine, aruncate pe jos. Le ridica, le scutura de praf și de urmele unor tălpi. Simțea tristețea timpului lor încheiat și ele îi dăruiau ceea ce ar fi putut fi micul lor suflet înmiresmat. Început din clopotul Cuvântului, timpul florilor i se părea cunoscut lui Teo, așa cum simțea că îl știe și pe cel al altor făpturi vii, dar cu care timpul omului nu se întâlnise încă niciodată. El, omul care punea întrebări, avea asupra lui darul acestei înțelegeri fără să știe. Teo simțea în vremea aceea că devine parcă mai bun. Florile, ființe plăpânde din universul încă nepătruns, îi șopteau, deși cuvântul șoptit nu e cel mai potrivit fel de a spune, mai degrabă îi dăruiau ultimul lor gând, din timpul lor frânt, despre timpul lor frânt. O clipă care putea trece fără a fi simțită de oameni, dar păstrând în ea însăși întregul univers de timp al vieții unei flori sacrificate prin simpla ei dăruire. I se părea că știe în ce fel timpul viitor al vietăților neînțelese este timpul trecut al omului. Inima lui Teo se întrista, dar se bucura să simtă că în această intersecție de gânduri se afla secretul timpului unui suflet nesfârșit, nemăsurat, dăruindu-se pe sine tuturor.
Timpul acesta al florilor și al altor vietăți ar fi putut fi socotit o pedeapsă, așa cum și mulți dintre oameni îl simțeau deseori. Dar Teo vedea bine că este numai o răsplată a unei alegeri din nesfârșitele ape ale cerului. Un fel de rație binemeritată aici, purtată din locul unde inelele născute în clipa întâiului Cuvânt călătoresc spre maluri ce rămân mereu necunoscute. Trecuseră nouă ani de când avusese acel vis, iar Teo știa de acum că devoratorii de timp vor de fapt să fie devoratori de suflete, dar tocmai clopotul celui dintâi Cuvânt îi împiedica să ajungă acolo, iar lupta lor era zădărnicită astfel pentru vecie.
      Sunt sufletul tău, auzea atunci răspunsul întrebării lui fără cuvinte.

 

În ziua aceea primise o scrisoare. Un plic alb, curat și având scrise foarte caligrafic numele și adresa lui. Îl întorsese pe o parte și pe alta, dar nu găsise nici o adresă a celui care o trimisese. Ștampila clară a oficiului poștal îi arăta data și ora expedierii, dar numai atât. Surpriza a fost mai mare când nu găsi în interior decât o coală de un alb imaculat, ca o întindere proaspătă de zăpadă, purtând numai liniile drepte ale îndoirii împătrite. Îndoire și îndoială deopotrivă. Teo se simți victima unei farse, dar simțea că mai este, ca întotdeauna, ceva de aflat. Poate chiar ceva căutat de el, fără a înțelege încă. Coala de hârtie, desfăcută pe masă, semăna foarte bine cu aripile unui fluture alb, trimis în dar lui de cineva necunoscut.
Își aminti că nu-i mai chemase de multă vreme pe îngeri. În alte vremuri, când era mult mai tânăr și mai vioi, îi chema cu glas neauzit de nimeni și ei veneau deîndată. Ca o boare de aer, sau ca un fâlfâit de aripi pe care nimeni nu le vedea, ca un râs de copil sau un tril de privighetoare. Câteodată, parfumul sălbatic al unei flori, plutind în adierea din jur. Semne numai ale lui, singure și clare într-o lume din ce în ce mai gălăgioasă pe măsura grabei și trecerii anilor. Din vremea aceea îi rămăsese obiceiul de a asculta muzică, deși Teo era afon de mic. Poate tocmai de aceea îndrăgea muzica mai mult chiar decât un muzician adevărat. Încă mai credea că este calea apariției printre oameni a îngerilor, care niciodată nu se supărau pentru că nu erau simțiți de ceilalți. De mult nu-i mai chemase, iar acum ar fi vrut să-i descifreze codul alb al colii împăturite în patru pe care o primise de la poștă în scrisoarea adresată lui.
Sonata de pian a lui Beethoven îl făcu să se joace din nou cu întrebările lui. Izvorul cristalin al clapelor părea că îi șoptește și când deschise din nou ochii, pe foaia de hârtie cu aripi albe de fluture zări ceva șoptit foarte clar și uniform, cu aceeași caligrafie impecabilă. Sunetele păreau să fi șters liniștea foii și Teo citi: Sunt sufletul tău.

 

Mâinile: Teo și le privea cu atenție și se întreba ce taine ar fi putut acoperi menirea lor. O, da, cunoștea bine că mâinile sunt numai o prelungire a gândului, că pot ține o făptură nou-născută sau o unealtă oarecare, că pot atinge cu delicatețe clapele unui pian sau pălmui cu ură un obraz întors. La fel de bine cum puteau construi sau distruge, ocroti sau mângâia. Arme ale trupului, care puteau avea prelungiri ale gândului în prelungirea unei arme. Unele chiar cu gheare, altele cu unghii vopsite ori murdare, așa cum erau ale lui după munca de gunoier. Pătate de vopselele picturilor. Sau pătate de sânge, uneori cu adevărat nevinovat.
Alegeri peste alegeri și întrebări peste întrebări, oftă Teo, deși știa la fel de bine că mâinile pot fi atrofieri ale unor aripi purtate cândva. De ce? Iarăși, aceeași întrebare, dar răspunsul putea fi că odată, în miile de ere scurse de la schimbarea întunericului în Cuvânt, mâna cuiva aruncase o piatră în liniștea apelor cerului. Poate asta era vina uitată pentru care chipul lui îl certa uneori prin oglinda care inversa ordinea obișnuită a mâinilor lui.
Poate că nu sunt decât unelte temporare ale timpului, își spuse Teo. Un prilej de alcătuire a gândului în materie, a timpului în gând, așa cum pe vremea când fuseseră aripi erau adevărata alcătuire a zborului. Și toate acestea numai pentru că o altă mână, cândva, de foarte mult timp, a spart liniștea apelor cosmosului cu o piatră aruncată, în joacă sau poate cu intenție. Iar de atunci toate se rotesc, se rotesc la nesfârșit, ca inelele de apă care nu vor ajunge niciodată la mal, călătorind prin mările luminoase ale cerului. Tu ce crezi?, ar fi dorit să întrebe.
Sunt sufletul tău, i se părea că îi șoptesc mâinile lui împreunate.
Știința, știința sufletului, părându-i singura adevărată… Uitată. De ce? De ce este necesar să fie așa? Sau de ce nu este necesar? Și totuși, cauza aruncării pietrei, întâiul zgomot auzit în liniștea cosmică… O naștere adevărată pentru urechi încă surde? Timpul timpanului nenăscut, clopot neobișnuit… Al cui?

 

      Nu mai pune întrebări, Teo, pentru că s-ar putea să primești răspunsuri!
      Tu ce crezi? E mai bine să fii un prost blând decât un deștept arogant și disprețuitor? Mătură străzile înainte, adună timpul florilor din calea ta și ritmul liniștit al foșnetului măturii tale te va lămuri curând. Apoi, du-te acasă și pictează oglinda, cortina ce acoperă lumea, a cărei unică proprietate este întoarcerea către tine. Și inversările simetriei perfecte, ale eternei reîntoarceri, dar numai dacă apele ei nu sunt sparte. Inelele, îți amintești? Mereu călătorind printre cuvinte neinventate, căutând același Cuvânt după aruncarea celei dintâi pietre, inelele apelor înlătură orice uitare și orice vină.
       Apoi, ca în lumina zilelor noi, poți ierta totul, renăscând din uitări și din primul Cuvânt.

 

      Mâna stângă
      Ce alungă?
      Mâna dreaptă
      Ce îndreaptă?
      Mâinile tale,
      Ce adună,
      Împreună?

 

autor Constantin P.Popescu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Mâinile

%d blogeri au apreciat asta: