dintr-o femeie care mi-a dat naştere

la sfârşitul rochiei tale pădurea îşi încolăcea braţele

păsărilor despărţite în silabe ca un cârd de răspunsuri

treisprezece cuvinte numărate în căderea unei alte mâini

în care am sculptat un glas de femeie

te-au scuipat într-un roi de cerbi cu tălpile goale

literă

neîmblânzită în niciun obraz în iubire îţi curge strigăt

din răspântia coapsei unde ţi-am strivit lumina

şi cuvântul ascuns în piele

 

ce absurd este să fii om ca un capăt de lume

cineva să coboare din tine fără niciun rost

tu să mergi mai departe puţin mecanic

iubito,

nu ştiu cu certitudine dacă dumnezeu este locul

unde am coborât din tine

sau dacă este sfârşitul unde trebuie să ajungem

oricum ar fi moartea seamănă izbitor

şi cu unul şi cu celălalt

 

autor DANIEL DĂIAN

Postmodernismul nu este răspunsul la întrebare, ci mai degrabă întrebarea cu răspunsuri multiple

Cum se defineşte o realitate? Prin naturaleţea unei întrebări. Necesitatea unui confort de zilnicitate nu poate fi asamblat doar din răspunsuri. Din acest motiv nu alerg la niciun maraton. Pentru că nu înţeleg sub nicio formă, de ce există două linii faţă în faţă şi numai una este cea câştigătoare. Este ca şi cum ai alerga de la un început la un alt început. Aş putea foarte bine să întrepătrund liniile şi se naşte un nou precedent. Într-un format explicativ deloc tendenţios, pot afirma că post-modernismul a fost întrebarea cu răspuns descifrat al vechilor criterii încorsetate într-un dogmatic comunist. Un strigăt modernizat după prăbuşirea anilor 60. Apoi a venit intervenţia generaţiei 80, ca un urlet elitar, care nu a făcut decât să adâncească întrebarea referitoare la realitatea literară românească.

Eu personal, desconsider oficialismul, mai ales în contextul personal impus de anumite terţe. Din acest motiv nu sunt pentru elucidarea celor 18 esenţe. Au existat şi există ca o certitudine, a unui curent literar de opoziţie, care a funcţionat într-un orizont delimitat de epoleţi şi gradaţii impuse în ordinea firească a lucrurilor. Exemplificările cărtăreştiene cu privire la definirea curentului post-modernist, sunt doar îndefiniri şi răsdefiniri ale unui sistem de valori, în care au existat inconstante specifice. Un pol de orientare nord-vestică, prin inflexiunile occidentale adoptate în manifestarea literară şi restul lumii care încerca justificarea propriei identităţi, în deplină legătură cu influenţa refractarilor ani 60. Din acest motiv nu consider ca fiind acum vremea unui alt anotimp al definiţiilor. Poezia ar trebui lăsată să umble în picioarele goale, până învaţă să se încalţe singură. Într-o formă mult diluată, post-modernismul a fost manifestul generaţiilor încruntate. Au existat învingători dar şi perdanţi. Şi totuşi urmarea acestui curent de experiment literar şi infuzie americană a condus spre optzecismul de mai târziu, unde s-a formatat o tradiţie lexicală şi prozodică ieşită din toate tiparele vehiculate până în acest moment. O cotitură dintr-un punct expansionist, într-o linie continuă de valenţe narative foarte bine conturate în realitatea poeticului, sau mai degrabă în necesarul acestuia de a pleca din fixul impus până atunci.

De exemplu, o parte relativ însemnată a optzeciştilor a raportat scriitura în comun acord cu lupta corp la corp dintre diviziunile deja existente între ei, care vehiculau acel new-generation, concretizată mult mai târziu în literatura fără nicio perdea(mai exact la aproape zece ani de la moartea lui Stănescu, prin simbolistica cărtăreştiană) şi modelul filosofic adoptat în periplul exilatului de la Păltiniş, inserţie pe care inclusiv subsemnatul o foloseşte în intrinsecul poetic, deşi factura propriului meu exprimativ face parte din noua factură neo-modernistă, care a urmat scabrosului practicat în anii 2000, ca un răspuns vehement la neo-modernismul nichitian. Totuşi corespondentul ideatic între cele două curente este predominant. Insul care a rupt tendinţele optzeciste a fost Cărtărescu cu noua poezie. Directă, înfiptă în cotidian până în măduva sângelui, a preschimbat latitudinea unui orizont cu influenţe post-moderniste sau optzeciste după caz. Însă s-a desacralizat conceptul ideatic. S-a sufocat într-un zilnic, din care nu răzbat decât foarte vag urmele unui concept poetic. Aş merge chiar să afirm că acest curent a devenit o groapă comună în care puteai excela doar dacă cooptai imagistică şocantă. Excentricul în poezie, nu este însă o noutate foarte mare. Mai mult o preluare după modelul americanului de origine germană Bukowski, a cărui predilecţie pentru normalitatea excesivă, a sexualului dus la extremul unei vieţi tumultoase, a fost inserată şi în culturalitatea românească, în speţă în poezie. 2000-iştii l-au exacerbat până la sfârşitul orizontului. Din acest motiv nici nu a rezistat foarte mult. Pe de altă parte,(ca o revenire la anteriorul aflat în discuţie), generaţia optzecist-postmodernistă, a configurat elementul definitoriu al unui nou orizont complexat de căderi şi ridicări spectaculoase, plus şi o infuzie de realitate inconfundabilă, care a generat fenomenul intitulat generaţionism. Din acest motiv fiecare generaţie poate fi depăşită, urmărind îndeaproape sau chiar deloc(cum este cauza noului curent poetic din România de astăzi) fenomenul optzecist postmodernist. Din acest motiv nu consider că o literatură se poate epuiza. Doar evoluează spre altceva. Astăzi există această tendinţă spre neo-expresionism în care se zbate şi subsemnatul, care, deşi educat de un optzecist, manifestă pentru eliberarea completă a poeziei de orice fel de clişee, sau preluări inerente. Dar nu putem să ne raportăm exclusiv la aceste old generations, care au conferit ideaticului românesc un pas spre reinventarea poeticului. Pentru că ar fi foarte greşit să ne agăţăm doar de performanţele unei generaţii întregi de intelectualitate şi să o ignorăm pe aceasta în formare. Deci spun un nu vehement unei literaturi epuizate. Poate doar obosită de avansarea ideilor din old generations, în prezentul îmbâcsit de anormalitate, unde pe de o parte este sesizată lipsa acută a unei culturalităţi a maselor, în ceea ce priveşte exprimativul ideatic, iar în cealaltă parte predomină expresivitatea nichitiană, cărtăriană şi optzecist-posmodernistă.

Poezia de astăzi are multiple forme de existenţialitate. Nu se divulgă decât foarte rar printre rânduri şi poate fi considerată un evolutiv juvenil al generaţiilor precedente. Însă ceea ce am constatat eu, este că astăzi, versul a suferit o modificare aproape majoră în ceea ce priveşte temporalitatea şi tipologia exprimată. Este scrisă şi descrisă doar realitatea imediată, sub forma narativului exprimat de poezia optzecistă, dar lipsită de chintesenţa metaforicului. De cele mai multe ori este o simplă rătăcire, o sfârtecare a cuvântului până la sfârşitul său, o prelungire a bunului simţ până la marginea prăpastiei ideatice.

Dar nu pot să corelez întregul poetic la o singură generaţie statuară. Ar însemna ca restul nostru cei care căutăm linia orizontului să fim încadraţi într-un curent sau altul. Normalitatea unei creşteri, nu presupune corespondarea infinită cu un curent legendarizat deja. Există răspunsuri în fiecare descreştere, doar în certitudionarul formei obsedate de non formă nu se poate găsi întrebarea.

 autor DANIEL DĂIAN

în fond e şi oraşul tău femeie / mătase carmin / masca arlechinului

în fond e şi oraşul tău femeie

 

oraşul meu este un birt mai înalt de la pământ

cu străzi cafenii pe unde mişună tot felul de sălbăticiuni

de la mârţoage cu patru viteze la cai de rasă

şi cutie automată direct la purtător

la munţi de sare tăiaţi în felii

 

eu sunt mai special de vreme ce fugăresc trotuarele

în pantofii de piele întoarsă cumpăraţi anul trecut

dintr-o farmacie care vindea de toate

 

dacă stau să mă gândesc mai bine

aici te-am cunoscut

erai slăbănoaga aia ce aştepta la rând

să-şi umple buzunarele pardesiului cu vitamina C

pentru prăjitura anuală ce ţi-o ofereai de fiecare dată

când maică-ta pleca în vizită

 

te-ai simţit încolţită de privirile pofticioase

ce-ţi zgribuleau sânii nevinovat de mici

ai aruncat o geană întoarsă forţat de permanent

spre genunchiul meu ros de marginea podelei

unde probam pantofii care mai rămăseseră

în raftul cu rudotel

 

ţi-am alergat urmele întipărite în falsitatea caldarâmului

ca un nebun sufocat de paşi

până am prins cu dinţii

umbra parfumului tău de catalog

nu ai stat mult pe gânduri

ai întins degetele pline de frig şi mi-ai oferit pieptul

plin de coaste să îmi satur toată nevoia de iubire

 

când am deschis ochiul stâng

nu mai era decât tavanul alb

tu

erai plecată din oraşul meu cu înălţimi

 

poate

de asta toate femeile mele sunt balanţe

nu le place să fie iubite cu forţa

nici divinizate până la piele

 

mătase carmin

 

hai să ne amăgim paşii cu şoapte

poezia are numele tău o simt

blestem curge din mâna

care mângâie şi ţâşneşte cuvintele

ca dintr-un gât sugrumat sub tăişul pumnalului

 

urna viitorului are rădăcini conturate

în câmpia ce ţi-a crescut sub unghii

cu verdele ei îmi năluceşti privirea

nu atârna zădărnicia în urcatul treptelor

povara ta naşte risipire de glas

 

mă vrei crucificat în mijlocul apei

sculptând cioburi în drum sfârşit de soartă

sunt albia în ocean de frică

ce-l porţi în glezne cu mândria învingătorului

 

respiri în picioare ţipăt de lumini rotunde

aleargă forma umbrei ochiul orb

răspunsuri întinse pe sârmă

nu au uscat întrebările marginilor tale

 

au înflorit zăpezi în coapsele toamnei

din care mi-ai născut nebunia

ca un aşternut de oase

univers închis tu vei muri în mine

 

masca arlechinului

 

dresorul umbrelor smulge zâmbet porţilor deschise

cu pasiunea nebunului de treflă

 

calea rătăcirilor tăgăduia smerită noaptea

ascuţitul desfrâu încolţea ca o cicatrice tăbăcită

în rotunjimea tânără şi caldă a genunchiului

un soare negru desena răstigniţi pe sârmă ghimpată

în pământiul umăr al bufonului

 

nu mai aude cum îşi târăşte viaţa

solzii urlet i-au mutilat urechea

îşi primeşte în frunte grabnic nebunia

tristeţea pierdută în adâncul palmelor

a legat paşi în fiecare minut de singurătate

 

undeva amanetase şi uitarea

 

din amintiri au secat apele odată cu lacrimile copilăriei

în artere plânge nisip ecou pustiului alunecat printre degete

pictează din gând sângerarea cenuşie

pietrei ce îi crescuse în locul inimii fără durere

risipite-n nesfârşirea de stâncă din sare amară

se războiesc în gâtul mut temeri târâtoare fără ochi

 

ei au rămas să moară în îmbrăţişarea gleznei cu miros de Acasă

 

învaţă-mă să mă iert

aşa cum ai învăţat tu

să îmi porţi cu mândrie în doruri şubrede sărutul

 

Autor: DANIEL DĂIAN 

 

 

zvârcolind noaptea / răspuns orb / dor ascuns în pântec de apă

 

zvârcolind noaptea

tăcerea caldarâmului
înghite neputinţa călcâiului de a merge drept

pentru întâia oară
doi-ul prăbuşit în valea umbrelor
a devenit rotund

zvârcolind noaptea în glezne
colţurile patului
sfărâmă gânduri în braţe de lemn

niciun arbore nu mai închină tâmplei
răcoarea frunzei

 

Eden, artist Ştefania Adela Pop

 

răspuns orb

 

în fiecare zi cântăream cuvinte

cu hainele tăcute de noapte

îmi cuibăream văzutul sub pietre

şi aşteptam glasul dimineţii

 

o ioană conducea armate

când vântuream  timpul să rămână drept

în timp ce restul

încetau să mai audă voci

 

d’Arc cerşea spre jilţ cuvinte

dornic traversam lumina alergând

din staţie-n staţie raspunsul orb

la nicio altă întrebare

 

nu căuta întrebări în lacrimi

ştiu că asta îmi vei cere

citind în mine gândul

înclinat să ceară adevărul respirat

din drumuri frânte

 

Atingere, artist Ştefania Adela Pop

 

dor ascuns în pântec de apă

îţi aşez în palmă sărutul
ochiul care doare lacrima de porţelan
glăsuieşte zâmbetul apă

timpul ei se scurge
plâns de lumânare în mâna
rămasă rugăciune

te respir
la capătul de inimă ucisă
în strigăt de aşteptare

pentru liniştea frunţii tale
obosită de dor
ascund în pântecul apei
lumina

 

autor Daniel Dăian

http://cititordeproza.ning.com/profile/DANIELDAIAN367