dintr-o femeie care mi-a dat naştere

la sfârşitul rochiei tale pădurea îşi încolăcea braţele

păsărilor despărţite în silabe ca un cârd de răspunsuri

treisprezece cuvinte numărate în căderea unei alte mâini

în care am sculptat un glas de femeie

te-au scuipat într-un roi de cerbi cu tălpile goale

literă

neîmblânzită în niciun obraz în iubire îţi curge strigăt

din răspântia coapsei unde ţi-am strivit lumina

şi cuvântul ascuns în piele

 

ce absurd este să fii om ca un capăt de lume

cineva să coboare din tine fără niciun rost

tu să mergi mai departe puţin mecanic

iubito,

nu ştiu cu certitudine dacă dumnezeu este locul

unde am coborât din tine

sau dacă este sfârşitul unde trebuie să ajungem

oricum ar fi moartea seamănă izbitor

şi cu unul şi cu celălalt

 

autor DANIEL DĂIAN