în fond e şi oraşul tău femeie / mătase carmin / masca arlechinului
în fond e şi oraşul tău femeie
oraşul meu este un birt mai înalt de la pământ
cu străzi cafenii pe unde mişună tot felul de sălbăticiuni
de la mârţoage cu patru viteze la cai de rasă
şi cutie automată direct la purtător
la munţi de sare tăiaţi în felii
eu sunt mai special de vreme ce fugăresc trotuarele
în pantofii de piele întoarsă cumpăraţi anul trecut
dintr-o farmacie care vindea de toate
dacă stau să mă gândesc mai bine
aici te-am cunoscut
erai slăbănoaga aia ce aştepta la rând
să-şi umple buzunarele pardesiului cu vitamina C
pentru prăjitura anuală ce ţi-o ofereai de fiecare dată
când maică-ta pleca în vizită
te-ai simţit încolţită de privirile pofticioase
ce-ţi zgribuleau sânii nevinovat de mici
ai aruncat o geană întoarsă forţat de permanent
spre genunchiul meu ros de marginea podelei
unde probam pantofii care mai rămăseseră
în raftul cu rudotel
ţi-am alergat urmele întipărite în falsitatea caldarâmului
ca un nebun sufocat de paşi
până am prins cu dinţii
umbra parfumului tău de catalog
nu ai stat mult pe gânduri
ai întins degetele pline de frig şi mi-ai oferit pieptul
plin de coaste să îmi satur toată nevoia de iubire
când am deschis ochiul stâng
nu mai era decât tavanul alb
tu
erai plecată din oraşul meu cu înălţimi
poate
de asta toate femeile mele sunt balanţe
nu le place să fie iubite cu forţa
nici divinizate până la piele
mătase carmin
hai să ne amăgim paşii cu şoapte
poezia are numele tău o simt
blestem curge din mâna
care mângâie şi ţâşneşte cuvintele
ca dintr-un gât sugrumat sub tăişul pumnalului
urna viitorului are rădăcini conturate
în câmpia ce ţi-a crescut sub unghii
cu verdele ei îmi năluceşti privirea
nu atârna zădărnicia în urcatul treptelor
povara ta naşte risipire de glas
mă vrei crucificat în mijlocul apei
sculptând cioburi în drum sfârşit de soartă
sunt albia în ocean de frică
ce-l porţi în glezne cu mândria învingătorului
respiri în picioare ţipăt de lumini rotunde
aleargă forma umbrei ochiul orb
răspunsuri întinse pe sârmă
nu au uscat întrebările marginilor tale
au înflorit zăpezi în coapsele toamnei
din care mi-ai născut nebunia
ca un aşternut de oase
univers închis tu vei muri în mine
masca arlechinului
dresorul umbrelor smulge zâmbet porţilor deschise
cu pasiunea nebunului de treflă
calea rătăcirilor tăgăduia smerită noaptea
ascuţitul desfrâu încolţea ca o cicatrice tăbăcită
în rotunjimea tânără şi caldă a genunchiului
un soare negru desena răstigniţi pe sârmă ghimpată
în pământiul umăr al bufonului
nu mai aude cum îşi târăşte viaţa
solzii urlet i-au mutilat urechea
îşi primeşte în frunte grabnic nebunia
tristeţea pierdută în adâncul palmelor
a legat paşi în fiecare minut de singurătate
undeva amanetase şi uitarea
din amintiri au secat apele odată cu lacrimile copilăriei
în artere plânge nisip ecou pustiului alunecat printre degete
pictează din gând sângerarea cenuşie
pietrei ce îi crescuse în locul inimii fără durere
risipite-n nesfârşirea de stâncă din sare amară
se războiesc în gâtul mut temeri târâtoare fără ochi
ei au rămas să moară în îmbrăţişarea gleznei cu miros de Acasă
învaţă-mă să mă iert
aşa cum ai învăţat tu
să îmi porţi cu mândrie în doruri şubrede sărutul
Autor: DANIEL DĂIAN
Comentarii închise la în fond e şi oraşul tău femeie / mătase carmin / masca arlechinului