Ceilalţi partizani

Râvna şi documentarea extrem de serioasă şi aplicată a celor mai mulţi dintre cercetătorii istoriei noastre recente, au adus la lumină fapte şi crâmpeie de viată în bună măsură necunoscute opiniei publice.

Despre erorile şi mai ales despre ororile petrecute în spaţiul românesc în jumatatea a doua a secolului XX, a început a se scrie şi a se vorbi de putin timp. Data relativ recentă de la care a fost posibilă începerea cercetărilor, [ !] precum şi complexitatea fenomenelor, nu au permis alungarea întunericului care acoperă ca un giulgiu tutelar fapte şi întâmplări. Cenuşa uitarii şi mesajul malefic alcătuit cu care s-a încercat acoperirea unor grozăvii au fost dirijate în aşa fel încât nocivitatea lor să se aştearnă ca o pâclă otrăvitoare  peste memoria colectivă şi peste conştiinţa de neam a românilor.

Din nenumăratele aspecte şi faţete ale tragediei petrecute în spaţiul locuit de români, încerc în această spovedanie, făcută în numele celor din neamul meu care ori nu mai sunt ori nu consideră a fi făcut ceva spectaculos, să mă refer la ceea ce s-a petrecut în planul al doilea al dramei individuale a fiecăruia dintre cei care la timpul respectiv au îmbrăcat cămaşa morţii. Ce a însemnat viaţa pentru familia şi pentru întregul univers al unui luptător în perioada cand eram învăţaţi la şcoală să ne demascăm [ !] părinţii dacă ascultă la radio posturi străine sau dacă dau mâncare unor necunoscuţi, -iată pagina de istorie în care încerc eu să inserez un episod încredinţând neuitării unul din sutele de cazuri petrecute în acei trişti ani. Denumirea de partizani dată de opinia publică acestor oameni cu menire mucenicească asumată, era  descifrată în accepţiunea oficială ca fiind vorba despre nişte anarhişti, nişte răufăcători şi nişte duşmani ai poporului. Interpretărilor date acestui cuvânt le scapă esenţa ideii de partizan şi anume aceea de partizani ai unei anumite filozofii, ai unei conceptii de viată, partizani ai libertăţii şi demnităţii naţionale şi individuale,  pentru care-iată- erau dispuşi să lupte până la ultima consecinţă.

Eroismul acestor sfinţi mireni ai pământului românesc, care în majoritatea lor covârşitoare nu au putut dezbraca cămaşa cernită a morţii, pe care au purtat-o ani la rând, nu a fost, aşa cum s-ar crede, izolat şi singular.

În jurul lor şi mai ales împreună cu ei s-au aflat în majoritatea cazurilor, familiile, multe din rudele de sânge şi chiar vecinii, prietenii şi în multe cazuri oameni necunoscuţi. Aflaţi în sprijinul direct sau indirect sau numai fiind în cunostinţă de existenţa unui partizan, toţi aceşti oameni au avut în comun riscul enorm, de necuprins astăzi cu mintea, de a înfunda beciurile securităţii şi de a nu mai vedea ani în şir soarele, sau poate niciodată. Teama înfricoşătoare pentru viaţa lor, dimpreună cu a celui care a ridicat sabia împotriva nelegiuirii, şi în jurul căruia se aflau cu toţii, i-a stimulat pe cei cu caracter de oţel pentru a rezista cu atât mai mult cu cât pericolul era mai prezent şi palpabil. Ceea ce până la urmă a diferenţiat familiile unele de altele şi a asigurat succesul în cazul unora şi esecul în cazul altora.

Unul din neamurile a cărui unitate şi credinţă a izbândit în lupta cu sistemul opresiv, de departe cel mai draconic de dupa Cortina de fier, precum şi cu laşităţile, ispitele şi slăbiciunile specific omeneşti, a fost neamul fraţilor GLIGOR CANTEMIR SI AUREL din comuna Hălmăgel, judeţul Arad.

Aşa după cum se cunoaşte de către toată suflarea din acea parte de plai românesc şi de către cei apropiaţi fenomenului, cei doi fii ai preotului Gligor Alexandru din Hălmăgel au ridicat sabia împotriva comunizării României şi a scoaterii ei de pe orbita civilizaţiei occidentale. Absolvenţi ai unor prestigioase universităţi europene, cei doi fraţi, cu sacrificiul şi lupta lor, desfăşurate sub semnul crucii şi al credinţei strămoşeşti, au albit ca neaua şi sufletele neamului lor în faţa Judecăţii de Apoi. În acel dramatic concurs de împrejurări, ei au ocazionat neamului lor nedorita posibilitate de a dovedi în faţa lui Dumnezeu, şi, –iată-în faţa posterităţii, că au purtat în minte şi în vintre virtuţile strămoşeşti de curaj, dârzenie şi demnitate şi că idealurile le-au fost mai tari decât teama pentru viaţa lor, şi, dacă vitregiile sorţii au cerut-o şi-au demonstrat cu fapte opţiunea.

Simpla înşiruire a întâmplărilor petrecute şi a faptelor de arme ale partizanilor şi ale susţinătorilor lor se constituie întrun document important  pentru istorici şi o lectură înălţătoare, demnă de un adevărat memorial al demnitătii, pentru urmaşii acestora şi pentru cititorii interesaţi de istoria înaintaşilor lor.

Fără să îşi imagineze nici o singură clipă că au fost abandonaţi de lumea democratică occidentală  într-o altfel de Siberie rusească, dar la fel de înspăimântătoare, instituită aici, la noi acasă, partizanii, ca şi strămoşii lor, dacii, s-au retras în munţi cu certitudinea că rezistenţa lor va aduce poporului şi ţării mântuirea.

În aşteptarea ajutorului anglo-american cetele de partizani purtau o luptă total inegală cu trupele de securitate, cu un diabolic sistem de represiune în care era prinsă de fapt întreaga ţară şi abia apoi cu lipsurile, vitregiile naturii şi disperarea pentru soarta celor de acasă, a căror viaţă era uneori la fel de grea.

Munţii Apuseni, ale căror ascunzişuri şi întunecimi au găzduit în zbuciumata lor istorie pe Horea şi ostaşii lui, pe Iancu şi ai lui, şi-au oferit ospitalitatea şi partizanilor anticomunişti în fruntea cărora se aflau fraţii  Gligor. În perioada anilor de grea prigonire, Gligor Aurel, avocat, Doctor în Drept, cu doctorat luat la Bruxelles cu MAGNA CUM LAUDE, văr primar, ca şi fratele său dealtfel, al tatălui semnatarului acestor rânduri, era ascuns în şura unui cetăţean numit Aurel din Dealul Crişului. Acolo, în ascunzătoare, era într-o relativă siguranţă, datorată pe lângă unei severe izolări în munte şi faptului că proprietarul şurii era un om cu o moralitate ireproşabilă şi cu o comportare care excludea orice bănuială. De asemenea, reuşita evitării organelor de represiune s-a datorat şi faptului că vărul său bun, CHIŞ ANDOR din Hălmăgel, lua seara târziu desagii în spinare şi pleca, pe cărări necunoscute străinilor, cale de o noapte întreagă, până în Dealul Crişului şi acolo cu precauţiunile de rigoare, lăsa hrana pregătită de soţia sa CHIŞ FLOAREA pentru vărul lor.

Când necesităţile conspiraţiei au cerut-o, Gligor Aurel a efectuat alte sarcini ale luptei lor, iar pentru aceasta avea nevoie de o altă identitate. Acelaşi văr, CHIŞ ANDOR, cu care se asemăna fizic, i-a pus la dispoziţie buletinul său de identitate, de care fugarul s-a servit timp de 8 ani, fără să trezească nici cea mai mică bănuială. Pentru persoanele care au trăit acea etapă este uşor de imaginat la ce risc enorm s-a supus această familie şi din ce motive merită cu prisosinţă să-şi afle numele în această galerie suis generis a eroilor. Apoi este de imaginat ce frustrare ar resimţi un eventual supravieţuitor dintre urmăritorii săi la aflarea acestor detalii.

Pe această alee imaginară a eroilor acelor timpuri şi acelor locuri, trebuie să-şi afle chipul încununat cu laurii reverenţei adânci şi ai respectului, încă alte câteva nume, pentru înălţimea la care au ţinut ridicată ştacheta demnitaţii, curajul, solidaritatea şi conştiinţa de neam, de a căror prestaţie se lega succesul multor acţiuni.

Deoarece din motive de păstrarea conspirativitătii şi a securităţii personale, o bună parte dintre aceştia nu sunt cunoscuţi, câteva din troiţele pe care merită să le ridicăm, măcar în sufletele noastre, acestor conştiinţe, care ne ridică tuturor media standardului moralităţii, vor trebui să fie nenominalizate şi în locul unui chip şi a unui nume sa fie scris cu majuscule UN OM.

Asumându-ne riscul ca din neştiinţa şi slaba documentare a semnatarului acestor rânduri, o parte a celor care înnobilează cu fapta lor demnitatea românească, să fie omişi de a fi pomeniţi IN MEMORIAM, aducem totuşi la cunoştinţa cititorului numele câtorva familii de a căror sprijin au beneficiat fraţii partizani GLIGOR.

Astfel, familiile IUGA IOAN şi MARIOARA şi IUGA PETRU şi VARVARA se fac „vinovate”  de ascunderea, asigurarea cu alimente şi transmiterea informaţiilor între partizani, cu riscurile de rigoare, precum şi cu dusul în spinare în toiul nopţii a partizanului GLIGOR AUREL dintr-o ascunzătoare în alta pentru a nu lăsa urme detectabile de către securitate, cu câinii de urmărire.

De asemenea „vinovăţii” pot fi acuzaţi şi familia CHIŞ CORNEL, care era fratele lui CHIŞ ANDOR, verii celor doi partizani GLIGOR, şi familia STAN NICOLAE şi MARIOARA, care este soră cu Floarea, soţia lui Chiş Andor, precum şi mama acestora Gligor Rozalia, pentru contribuţia lor la păstrarea acestui mare secret şi pentru împrejurarile favorabile pe care le-au creat pentru abaterea atenţiei de la casa şi locurile unde era ascuns vreun partizan. Sunt îndreptăţiţi să-şi afle numele şi chipul dăltuite în granitul memoriei unei pagini de istorie şi pentru susţinerea morală şi solidaritatea manifestată în acei ani, cu cei implicati direct şi familia mătuşii noastre MIHUŢA ELENA născută IUGA, din Timişoara, care, în principal, dar nu numai, prin fiica ei PAPP LAURA si fiul MIHUŢA PETRICĂ au fost conectati la evenimentele care au avut loc, prin susţinerea logistică [cazare, informarea cu date şi ştiri despre intenţiile organelor, aflate prin ginere, avocatul Papp Amos, etc] a celor doi proscrişi ai regimului, prin riscurile la care s-au supus susţinând moral dar şi material pe cei doi fraţi. Utilizând toate relaţiile şi metodele de inducere în eroare a organelor de anchetă, dar şi a celor de pază în timpul proceselor, recursurilor etc, Mihuţa Petrică asumându-şi riscuri grozave, a intrat în sala de tribunal în timpul procesului, cu pachete de ţigări încercând să le strecoare vărului său CANTEMIR GLIGOR. In urma acelui proces CANTEMIR GLIGOR a fost inchis la Aiud timp de 15 ani iar fratele sau a fost gasit mort pe teritoriul comunei natale. Faptele celor care au „pactizat cu duşmanul”după expresia oficială, sunt atât de multe încât a le afla şi a le da unei pagini de istorie, este o întreprindere care ne copleşeşte sub raport emoţional dar şi depăşeşte  posibilităţile actuale de documentare ale semnatarului.

Din motive de minimă modestie amintesc în finalul ediţiei întâi, nerevăzută şi neadăugită încă, a prezentei lucrări şi numele familiei mele IUGA, compusă din IUGA ALEXANDRU, văr primar cu cei doi partizani, IUGA LETIŢIA, soţia,  TRIF NICOLAE, socrul lui Iuga Alexandru, cuscru cu fraţii Gligor, din satul Cărăstău, com. Baia de Criş, care au stat aproape cu fapta, cu sufletul dar şi cu frica îngrozitoare, ani în şir, pentru ceea ce se putea întâmpla dacă o nefericită întorsătură a lucrurilor avea loc. Chiar daca toţi aceştia şi încă mulţi alţii au fost soldaţii unei bătălii dinainte pierdute, faptele lor sunt demne de o odisee antică, iar noi, cei care le descoperim de sub vezuviul uitării şi al unei nepăsări induse, nu avem dreptul sa tăcem.

autor IUGA NICOLAE