Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Amintire

Posted in Articole by Hopernicus on 16/02/2013

Vestea morţii lui Mircea Eliade m-a găsit pe o stradă veche a Bucureştiului. Era un cartier bătrânesc, cu străzi pavate cu piatră de râu şi case doar cu parter. Aveau în schimb grădini bogate, încărcate de flori. Erau grădinile orăşenilor preocupaţi să-şi ascundă viaţa privată în spatele tulpinilor înalte de trandafiri agăţăori, de iasomie, de iederă, de cine ştie ce altă plantă pe care spiritul scormonitor al gospodinelor o găsea prin relaţii numi de ea ştiute.

Eram pe stradă spuneam, era către amiază şi aerul se înfierbântase, devenise moleştior. O amiază oarecare şi obişnuită a Bucureştiului. Atunci, un coleg mi-a adus veste morţii filosofului. Nu ştiu precis de ce am avut o îndoială, o pornire spre refuz, şi am vrut să ripostez, dar în aceeaşi clipă am simţit un parfum dulceag, suav, distins. M-am întors către curtea lângă care eram şi-am văzut o tulpină bogată de iasomie care se căţăra către colţul ştreşinii. Abia înflorise. Nu cuvintele omului m-au înfiorat, ci parfumul acela. Dintr-o dată, totul a devenit prăfos. Abia acum vedeam praful gros de pe scândurile subţiri ale gardului, nisipul cenuşiu dintre pietrele pavajului; frunzele arborilor erau şi ele acoperite de praf, pereţii casei, geamurile erau cenuşii. Cu o clipă înainte, nimic din toate astea nu se arăta simţurilor mele. Şi parfumul, parfumul devenea îngrozitor de parşiv, de prevestitor. Cartierul era pustiu, doar noi doi pe un trotuar; şi colegul meu, care vorbea neîntrerupt. Nu auzem nimic, şi nu moartea filosofului mă domina, ci sentimentul că ceva s-a rupt, s-a rupt grozav, şi s-a oprit. Nimic nu era lămurit, totul era doar o confuzie groasă şi sfâşietoare. Eram din ce în ce mai neliniştit, şi nu-mi doream nimic altceva decât să plec din locul acela. Iar omul ăla nu mai termina de vorbit. Când, în sfârşit am izbutit să mă mişc, am fost cu totul închis în atmosfera colbuită. Vedeam ca niciodată praful! Pulberile groase şi felurite de sub un cer neiertător de albastru, de limpede şi de îndepărtat. În minte nu aveam decât spusele lui Eliade despre Origine, şi despre nevoia de a te regăsi în aceasta ori de câte ori se-ntâmplă ceva grav, iar tu eşti plin de neştiinţă. Eram urmărit de sentimentul că se închisese iremediabil o uşă peste omenire. Că timpul va aşterne praful său peste spusele înţeleptului. Colbul gros ne va lua imaginile pe care le preţuisem cândva. Şi toate acestea ne vor costa scump. Începeam să fiu din ce în ce mai iritat, pentru că mi se părea că filosful nu avea dreptul să facă asta. Moartea lui era ceva natural, ea trebuia să ne lase nouă o cale limpede de urmat.  Limpede şi liberă! Avea datoria asta. El avea datoria să nu permită ca uşa aceea să se închidă! Câteva zile am fost bântuit de sentimentul acestei nedreptăţi, apoi totul s-a şters, acoperit de colbul altor  istorii ale vieţii. După mult timp, mi-am dat seama că nu filosoful fusese cel care a închis uşa, ci noi. Ne-am grăbit să trântim uşa aceea cu brutalitate. Parcă ne temeam că n-o să fim suficienţi de rapizi. Lumea a început un joc nou, aparent nevinovat, proaspăt. Este nepăsătoare lumea şi nu se întreaba dacă cu cumva jocul acesta este otrăvit. După cum se arată, şi peste el se va închide o uşă cândva, dar nimeni nu ştie ce joc va începe şi ce reguli noi va avea.

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Amintire

%d blogeri au apreciat asta: