Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Lume

Posted in Studii by Hopernicus on 16/02/2013

Bătea un vânt subţire, duşmănos, se învolburau aprig palele şi te apucau pe negândite, ca să te lase în clipa următoare răvăşit şi zgribulit. Cerul apăsa firea şi te ducea cu gândul la un adăpost cald, primitor. Era destul motiv ca neguţătorii de ocazii să se adune greu în dimineaaţa aceasta. Puţini apăruseră de cum mijise de ziuă, ceilalţi veneau agale, cu un umăr înainte, tăind vântul. Veneau la intervale rare, şi se vedea pe ei că furaseră câteva clipe dulci din somnul de dimineaţă. Se aşezau unii lângă alţii, după prietenii mai vechi, dar şi îngăduitori cu noii veniţi: oameni stângaci, rătăciţi, căutând să înţeleagă regula locului, învârtindu-se hăbăuci, căutând să-şi ascundă nerăbdarea şi speranţale ntr-un câştig frumos. Fiecare aşeza la picioare ce găsise de cuviinţă: un ziar, un sac de polietilenă, o muşama veche, ba erau unii care desfăşurau o coală albă de hârtie, pe care-o fixau la colţuri, cu pietre adunate din jur. Căutau să se strângă unii în alţii ca să-şi ţină paravan, să se apere de firele subţiri ale vântului care-ţi pătrundeau până în măduva oaselor. Mulţimea de negustori desenase o aşezare, aşa cum se adunau unul lângă celălalt; o aşezare cu uliţi şerpuite pe tot maidanul în care se ţinea iarmarocul. Era o aşezare care se ticluia după interesul fiecăruia, tot românul ţinând să-şi asigure loc mai cu vad, mai în picioarele celor ce vor veni. Cei vechi erau plini de şiretenie şi de viclenii, aveau năravuri moştenite de la înaintaşi, însuşite temeinic, păstrate cu sfinţenie şi taină de la cei care puseseră la cale această negustorie.

Domnul Gaston Bachelard, dacă ar fi trecut prin acest loc, poate că ar fi observat şiretlicurile cu spiritul său acuţit, şi ar fi notat în carnetele sale: „Şi totuşi, în comparaţie cu empirismul pur, pozitivismul apare cel puţin ca păzitorul ierarhiei legilor. El îşi ia dreptul de la a îndepărta aproximaţiile fine, detaliile, varietăţile. Dar această ierarhie a legilor nu are valoare de organizare a necesităţilor clar înţelese de raţionalism. Ba mai mult, bazându-se pe judecăţi de utilitate, pozitivismul este deja aproape să încline spre pragmatism, spre această puzderie de reţete care este empirismul.” [1]

Acuma este foarte adevărat, stimate cititor, că două temeinice îndoieli mă încearcă. Una ar fi că, nu ştiu, zău, dacă vreo unul dintre negustorii din iarmaroc ar fi auzit cumva de Domnul Gaston Bachelard, şi de gândirea sa plină de ascunzişuri. Şi, a doua ar fi că, este greu de crezut că Domnul Gaston Bachelard ar fi rezistat mai mult de un ceas în bătaia vântului acesta tăios, mutându-se de pe un picior pe altul în aşteptarea clienţilor. Aşa că se prea poate că neştiiţa negustorilor din iarmaroc să fie îndreptăţită, la urma urmei.

Să ne uităm, de pildă, la uncheşul acesta aciuat într-un colţ, apărat de unghiul pe care-l face gardul metalic. E subţirel, uncheşul, are o pereche de pantaloni din postav gros, care se termină prinşi în colţunii de lână, iviţi din bocanci. Un cojocel de oaie, alb, cu oarece broderii de piele pe piepţi îl apără de vântul ticălos. Cuşma a dat-o pe spate şi-un smoc de păr rar flutură subţiratic. E cam asudat, moşneagul, şi i-a cam ajus negustoria la os. S-a sculat pe la trei, şi-a venit în târg să vândă un drac de capră. E adevărat că ar fi trebuită să meargă la câteva sute de metri mai încolo; unde se vând animale. Dar acolo se cere gloabă, şi el nu se îndură, aşa că s-a aciuat în colţul acesta, nădăjduind în bunul Dumnezeu şi-n Măicuţa Precista. Dimonul de capră nu stă locului şi, ba smuceste de sfoara, pe care uncheşul a înfăşurat-o strâns pe pumn, ba seceră cu cornele şi behăie de ţi se rupe sufletul. Privind la bătrân, Aristotel ar fi afirmat: „În genere se poate pune şi întrebarea: De ce, în afară de Obiectele sensibile şi cele intermediare, trebuie să căutăm şi un alt element, rol pe care noi, platonicienii, îl atribuim ideilor.[2]  Întrebarea aceasta l-ar fi umplut de năduf pe bătrânul ţăran, care a plecat la vânzarea asta doar de gura babei, n-a fost de loc ideea lui.  El, tot caută să se lămurească, ce i-o fi trebuind, muierii, să-şi facă grilaj de fier la locul de veci? De când se ştia, la morminte văzuse ţărâna greblată acătării, lumânări şi candelă, straturi de flori, ba, şi-o tufă vie de liliac. Şi, de ce nu?, o fotografie a răposatului pe cruce. Dar, grilajul de fier e  tichie de mărgăritar, zău că da! Numai că de gura femeii nu scapi, şi uncheşul, pornise cu noaptea-n cap să vândă capra. Că vorba ceea: „Dacă am obţinut conceptul nostru de datorie de până acum din folosirea comună a raţiunii noastre practice, nu trebuie să conchidem de aici în nici un caz că l-am fi considerat ca un concept empiric. Dimpotrivă, dacă observăm experienţa despre comportarea oamenilor, întâlnim multe, şi cum admitem noi înşine, îndreptăţite plângeri că, în ce priveşte simţământul de a acţiona din pură datorie, nu se pot cita exemple sigure că, deşi multe acţiuni sunt conforme celor ce porunceşte datoria, totuşi este totdeaua îndoielnic, dacă ele au loc într-adevăr din datorie şi dacă deci au o valoare morală.[3]

După ce s-ar fi scărpinat îndelung în moalele capului, bătrânul ar fi căzut de acord până la urmă cu acest lucru, deşi avea o oarecare bătaie de cap cu cuvintele acelea meşteşugite, folosite de Domnul Immanuel Kant, parcă în ciuda firii. Pe el, însă, acuma, în momentul de faţă, îl trecuse os prin os, şi unde mai pui, că de la atâta smucitura, sfoara îi intra în carne adânc şi simţea durerea până sub lingurică. Silueta moşneagului se făcea parcă şi mai subţirică, sub valurile unei muzici ciudate, orăcăitoare ce venea de undeva de prin mijlocul aşezării. O postată mai lărguţă, era păzită cu  străşnicie de un tip încă tânăr, cu o faţă rotundă, rotundă, şi obrajii bucălaţi, în totală armonie cu rotunjimile generoase ale trupului nu prea înalt. Neprietenii omului spun obrajilor săi: fălci, ceea ce – să ne fie permis – nu se cade. Mai ales datorită pielii foarte fragede a respectivilor obraji, încât pare aproape transparentă. Nefiresc de transparentă. Parcă ar fi a unui nou născut pielea obrajilor, senzaţie subliniată generos de nasul scurt şi cârn, cu vârful foarte ascuţit şi roşu. Roşeaţa se datorează, în parte vântului, dar şi butelcuţei metalice care are adăpost într-un buzunar de la piept. Ochii tribil de albaştri ai omului, nu au astâmpăr o clipă şi priveghează atenţi avutul răspândit la picioarele încălţate cu o pereche de pantofi sport: Adidas. Bineînţeles că sunt nişte falsuri, pantofii, dar cine stă să analizeze diferenţa, în forfota iarmarocului. Printre cunoscuţi i se spune Geambaşul, dar să nu vă gândiţi nici o clipă la cai. Omul nostru vinde muzică felurită, filme şi tot felul de sisteme muzicale. Marfa se află în nişte cutii de carton, aşezate direct pe pământ. El însuşi este înconjurat de cutii de carton, clădite pe trei laturi. Sunt ambalaje de la felurite combine, sau instrumente muzicale, şi poţi gândi că are o afacere prosperă. Doar că toate cutiile sunt goale, şi-au fost aduse acolo ca să-i păcălească pe fraieri.

Acum, Geambaşul este ocupat să-i vândă unui ţigan tânăr o combină muzicală. Balaoacheşul este robit cu totul de mulţimea liniilor de led-uri felurit colorate, care clipesc cu o viteză ameţitoare.  Geambaşul îl urmăreşte atent, şi abia aşteaptă să vadă un semn, c-o să-l şi pună să plătească gros. Ţiganul se zbate ca peştele pe uscat; la început zbiară din toţi plămânii, înjură, pleacă, se întoarce. Pleacă iar. Se întoarce, şi se face că nu mai este interesat. Nu rezistă însă presiunii pe care liniile de led-uri o exercită asupra sa. Stă vreme lungă cu ochii lipiţi de liniile sclipitoare, apoi face o nouă propunere. „Întrucât orice raportare umană se situează fiecare în felul ei în deschis şi se armonizează cu acel ceva la care se raportează, trebuie ca raportarea fundamentală implicată în faptul-de-a-lăsa-să fie, cu alte cuvinte libertatea, să-i fi conferit  deja acea zestre a îndrumării interioare către adecvarea punerii-în-faţă la fiinţarea aflată în joc.[4] Dar cine are timp de ideile speculative ale lui Heidegger! Aici are loc o aprigă încleştare, şi chiar dacă nu e pe viaţă şi pe moarte, are aceeaşi încrâncenare. Se pare că Geambaşul începe să câştige bătălia, şi ţiganul nostru o să plece acasă cu un jaf care n-a funcţionat niciodată cumsecade şi nu-i poţi da o viaţă mai lungă de o săptămână. Ceva mai încolo, pe un petic de muşama, o bătrânică a adunat vreo şase ouă, trei grămăjoare de nuci, ceva pătrunjel şi morcov, legat laolaltă cu aţă de papiotă. Nu mare lucru. Dar speranţa ei în câştig se leagă de cele trei fire de flori artificiale. Le-a găsit aseară, aruncate pe pervazul ferestrei din magazie; le-a scuturat de colb, le-a şters grijuliu, să nu se destrame pânza petalelor decolorate, le-a lustruit, cum s-a priceput, frunzele din plastic de  un verde gălbui, şi le-a învelit într-o bucată de ziar. Sub zece lei firul, nu lasă în ruptul capului! Dacă nu primeşte banii ăştia, o să le ducă înapoi acasă, că nu cer de mâncare. Păi, trezeci de lei pentru ea sunt bani! Îşi adună mereu sub bărbie, baticul legat strâns, fără să scape de senzaţia că spurcatul ista de vânt îi intră până-n sân. Stă încruntată şi se sfădeşte în gând cu eventualul cumpărător. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, că nu-i curioasă. De altminteri, nimeni din iarmarocul ăsta nu-i curios pe alta decât pe marfa vecinului. Fiecare stă şi priveşte pe furiş la picioarele ălora din jur, şi se întreabă ce profit o face, şi de unde mama dracului a făcut ăsta rost de-o asemenea marfă. Poate să vină învăţatul învăţaţilor, regele Solomon poate să vină, că nimeni ne e curios pe alta decât pe câştiguri. Şi toaca-n cer dacă s-ar auzi, ar fi de-a surda!

Vis-a-vis de bătrână, îşi freacă palmele mai mereu şi se schimbă de pe un picior pe altul, un bărbat ca la patruzeci de ani, negricios, cu o mustaţă subţire şi slab ca vai de el. La viaţa lui a fost instalator, bun meseriaş, şi câştigase parale frumoase, dar l-a nenorocit băutura. Şi-n ziua de azi mai prinde câte-o comandă, dar oamenii nu mai au încrederea de altă dată, şi-i dau bani puţini. Îi lasă pe mână cât să-i ajungă de materiale, şi-i dau avansuri mici să nu scape hăţurile, c-apoi prafu’ s-alege de lucrare. Azi a venit cu câteva chei fixe, o legătură de şaibe de clingherit, pentru etanşare, nişte piuliţe de douăzecişipatru şi de treizecişidoi, o lulea de aragaz, un ceas deşteptător care nu funcţionează şi câteva cărţi pe care nu le-a citit nimeni. Una dintre ele a fost scrisă prin 1961 şi se cheamă „Măşti cosmetice” A fost editată într-un tiraj de o sută de mii de exemplare şi cumpărată de doamna scriitoare şi de familia ei. Nu tot tirajul!, vreo zece, douăsprezece exemplare. Ce s-a făcut cu restul, nimeni nu ştie. Cum ar spune Domnul Holbach: „Observatorul atent vede această lege aplicâdu-se, într-un fel mai mult sau mai puţin sensibil, de către tot ce-l înconjoară; el vede natura populată de germeni rătăcitori dintre care unii se dezvoltă, în timp ce alţii aşteaptă ca mişcarea să-i aşeze în sferele, în matriţele, în împrejurările trebuitoare pentru ca să se poată întinde, să poată să crească sau să devină mai sensibili prin adăugirea unor substanţe sau a unor materii corespunzătoare firii lor originare.”[5]

Se pare că scrierea doamnei nu şi-a găsit încă nici sferele, nici matriţele, şi nici materiile corespunzătoare pentru o dezvoltare pe măsură. Dar, omul nostru nu ştie asta, aşa că aduce de fiecare dată cartea respectivă, aşteptând un cumpărător. În spatele lui, o fetişcană de vreo paisprezece, cinsprezece ani, a aşezat două navete largi cu fundul în sus, şi le-a acoperit cu o pânză albastră. Pe taraba asta improvizată şi-a împrăştiat marfa, adică ceva cosmetice ieftine şi nişe podoabe făcute de mână: cercei, brăţări, broşe, agrafe de păr. Mă rog, mărunţişuri! Unele sunt făcute de ea, dar cele mai multe sunt luate de la  oameni care şi-au făcut o meserie din asta. E îmbrăcată cam subţire copila, şi dacă te uiţi la ea te cuprinde mila. Are un chip care păstrează urmele copilăriei, şi ochii mari, verzi sunt plini de o privire naivă. Pe sub hainele largi, poţi bănui formele rotunde, tari, ademenitoare, dar aspectul copilăresc nu te împinge să gândeşti cu păcat. Fata tot aranjează marfa, îi shimbă locul, o tot moşmondeşte şi se  răsuceşte agilă, aruncând priviri repezi prin iarmaroc. N-o face într-o doară, ci are un scop al ei, pe care nu l-ai bănui de loc, sub nici un chip. Privind mişcările agere ale fetei, nu-ţi poţi da seama că uitătura ei aleargă după barbaţii locului, şi tot pe la brâu caută.  Mintea ei lucrează iute şi poriveşte mereu un clasament al umflăturilor bărbăteşti. Mult ar da să vadă pe viu ce-ascund nădragii, şi fiorii care-o trec o fac să nu simtă vântul care parcă s-a mai întărit niţel. „Dacă atmosfera emoţiei este acolo, prezentă, dacă am respirat-o, dacă m-am lăsat pătruns de ea, atunci voi acţiona doar în conformiate cu ea, încurajat de ea.[6]

Al naibii, Domnul Bergson, cum le spune el pe şleau, fără nici un fel de reţinere! Tocmai aşa i se întâmplă fetei, şi asta e o treabă care o preocupă de ceva vreme. La şcoală se mai duce pentru că are posibilitatea să-şi ademenească colegii pe rând, cu credinţa că într-o bună zi o să dea peste unul mai acătării. Băieţii  ăştia se dovedesc cam nătângi şi nu prea dotaţi, iar ea e sătulă să-i tot îndemne şi să aştepte instrumentele lor blegi şovăind la intrare, până când se scutură trandafirul. A încercat şi cu doi, şi cu trei, tot sperând la vârtoşenie, la mărimi, la… dar ce să mai vorbim! Deocamdată totul se dovedeşte a fi doar poveste, şi ea e plină de necaz, pentru că tot încearcă să se apropie de un bărbat mai copt, şi le tot dă de înţeles, în fel şi chip,  intenţiile ei. Dar chipul copilăresc şi aerul de fetiţă, n-o ajută de loc. Bărbaţii toţi o cântăresc din priviri, şi-o împung cu glume în doi peri, iar ea doar se umple de ciudă.  Tot meşterul Bergson ne lămureşte şi-n privinţa acestei situaţii: „E adevărat că o imagine poate fi fără a fi percepută: ea poate fi prezentă fără a fi reprezentată. Iar diferenţa dintre aceşti doi termeni, prezenţă şi reprezentare, pare a măsura precis distanţa dintre materie şi percepţia conştientă pe care o avem asupra ei.[7]

Ce să-ţi spun, iubite cititor?, dacă ar fi să asculte vorbele astea, fetişcana ar da din umeri şi ar gândi că ea nu de vorbe duce lipsă. Apoi, mă tot gândesc dacă să continui a-ţi descrie, ba pe unul, ba pe altul, din iarmarocul acesta, pentru că – slavă, domnului! – personagii sunt cu duiumul în această aşezare. Uită, de pildă, cetăţeanul acela cu o navetă roşie legată în bandulieră, care se plimbă agale strigând cât îl ţin bojocii, şi fluturănd o sfoară de covrigi. Sau ţiganul burtos care scutură o haină de piele şi ţi se bagă mereu în suflet. Dacă vrei să ştii, el nu haina vrea s-o vândă. Haina e un pretext, fiindcă avem de-a face, de fapt, cu un şuţ care foloseşte orice prilej să-ţi uşureze buzunarele. Găseşti caractere de tot felul, şi poveştile sunt toate pe măsură. Ce să zic?! Ispititoare, pentru firea mea pătimaşă. Dar, mă gândesc mai bine să nu-ţi pun răbdarea la încercare, pentru că mă bate un gând. Un gând care are musai nevoie de ajutorul dumitale. Nu-i chip altfel! Şi, iată că, mă gândesc să te rog, bunule cititor, să faci mata un efort, şi să-ţi imaginezi că deasupra acestui iarmaroc se găseşte un altul. Ce zici?! Ar merge?! Un iarmaroc care să stea desupra ăstuia. Aşa-i că s-ar potrivi? Numai că trebuie să facem nişte schimbări. Neapărat, trebuie să facem nişte schimbări! În primul rând, bărbaţii, dar şi femeile, se îmbracă ceva mai curăţel. Nu e greu; găsim pe la turci, sau pe la poporul harnic chinez, nişte haine mai de doamne ajută. Trebuie să-şi pună şi cravată, bărbaţii. Neapărat. Fără cravată nu se poate!  Înţelegi unde bat?! La condiţia asta nouă, marfa nu se mai poate ţine pe jos, aşa că oamenii, au, ba un chioşc, ba nişte cămăruţe pe lângă scara unui bloc…  Bătrânelul cu capra, de exemplu. Nu mai are capră. Se bărbiereşte în fiecare zi, joacă la şase din patruzecişi nouă şi are mari necazuri cu contabilul. Bătrânica, de-o văzurăm adinieauri, a fost de fapt vânzătoare până aproape de pensie, când firma a dat faliment şi din salariile compensatorii şi-a încropit afacerea asta. Pe instalator îl lăsăm în plata domnului că alcoolicii n-au leac. Dar fetişcana noastră e, de-acuma, o tânără de vreo douăzecişiopt de ani, cu aerul şi apucăturile copilăroase, şi cu uitătura jucăuşă. Are vânzătoare la chioşc, iar ea aleargă pe la firmele engrosiştilor, plănuind să-şi deschidă un magazin mai la centru. O să izbutească sigur, pentru că o văd cum deschide uşile, ceva mai spre seară, şi, de multe ori, maşina ei rămâne peste noapte în parcarea instituţiei. Nu, te rog, nu!  De ce să clatini din cap? Fata e stăpână pe ea, este suverană la urma urmei, iar cum ar spune Domnul Kant: „Conceptul de suveran conţine o ambiguitate, care dacă nu băgăm de seamă, poate da loc la controverse inutile. Suveran poate semnifica suprem (supremum) sau şi desăvârşit (consummatum). În primul caz el indică acea condiţie care, ea însăşi, este necondiţionată, adică nu e subordonată nici unei alteia (originarium); în al doilea, el indică acel întreg care nu este o parte dintr-un întreg mai mare de aceeaşi specie (perfectissimum).[8]

Fata e singură, s-a desprins de mult de familia ei şi doreşte cu ardoare să-şi încropească o afacere prosperă. S-a prins în jocul ăsta şi şi-a făcut un plan de marketing, cu etape pe termen scurt, mediu şi lung, cu task-uri şi ţinte precise. Despre şuţul cu haina de piele ce ar trebui să-ţi mai spun? Acuma şi-a deschis o firmă de fier vechi şi duce pachete groase de bancnote pe la cabinetele parlamentarilor. Aşa plăteşte el informaţiile despre uzinele care se taie după privatizare. Alte interse şi curiozităţi nu are. Ca şi ceilalţi de altfel! Ce alte curiozităţi să ocupe timpul, decât ce metode să mai născoceşti ca să câştigi ceva parale, fără să faci mare lucru. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta şi toată atenţia ta este concentrată pe  negustoria celuilalt. La altceva n-ai să te gândeşti nici în ruptul capului. Vezi, însă că şi eu asemeni negustorilor din iarmaroc, dacă am apucat pe o cale, nu mă mulţumesc cu puţin. Că de la puţin toată lumea fuge. Aşa că, am să vin în faţa ta, generosule cititor, cu o nouă rugăciune! Să nu mă refuzi, că tu eşti toată nădejdea mea! Hai să aşezăm desupra  acestui al doilea  iarmaroc,  un altul, un al treilea. Ce zici? Dacă nu ne-am împotmolit până aici, de ce să nu stăruim? Să nu mă laşi singur pentru că ai să mă duci la pierzanie: „Căci am şi acest lucru comun cu moaşele: sunt sterp la înţelepciune, iar lucrul pentru care mulţi m-au vorbit deja de rău: că altora pun întrebări, dar eu însumi nu clarific niciodată nimic, din pricină că nu am nici urmă de înţelepciune, este o mustrare dreaptă.[9]

Aşa că e musai să mă sprijin pe înţelepciunea dumitale, onorabile cititor. Lucrurile devin ceva mai complicate, situaţia e complexă, deci trebuie urmărită cu multă migală. Ţi-l mai aduci aminte pe instalatorul care vindea cărţi şi lulele de aragaz? Ei, bine, e la fel de beţivan, dar patronează o mare firmă de transporturi, şi învârte multe parale. Toată  ziulica stă la biroul lui elegant, sau la un bar pe care şi l-a făcut pentru uzul său personal. Treaz e doar când se duce la biserică, la împărtăşaniile mari, înainte de Paşte sau de Crăciun. Are în jur întotdeauna, vreo doi-trei ziarişti, care-i sorb vorbele din gură şi vreun lider de sindicat. Vorbeşte tare, şi-i cu ochii după picoliţele îmbujorate, pe care barmanul le schimbă cam la două săptămâni, odată cu lichidarea. Fetele nu pleacă niciodată nemulţumite, ba, o fac cu regret, pentru că: „Dacă, din contra, găsim că între amintire şi percepţie nu există o simplă diferenţă de grad, ci una radicală, de substanţă, atunci prezumţiile vor fi în favoarea ipotezei care face să intervină în percepţie ceva inexistent în amintire.[10]

Doar că fetelor, nu de asta le arde, ci, mai degrabă ar căuta un prilej care să le readucă în statutul pe care-l aveau în amintire. Şi, fiindcă tot vorbim de fete, fetişcana noastră, copila cu ochii verzi şi jucăuşi, s-a copt. E femeie trecută uşor de treizecişicinci de ani şi nu mai ademeneşte băieţi ca pe timpuri. Acum e suficient să se uite un pic mai lung şi cu înţeles, că respectivul se prezintă la domiciliu şi prestează cu abnegaţie serviciul pentru care a fost angajat. Apoi pleacă discret şi pe tăcute. Nu-i dă mâna să fie gură bogată; e mai bine aşa tăcut şi alunecos. Ştie că  răsplata se află pe drum şi-l va ajunge din urmă. Doar Doamna e membră influentă în Biroul Permanent. Cum adică, ce Birou Permanent?! Dar, contează ce Birou Permanent?! Un Birou Permanent, ajunge! Ce, dumezeu, cititorule, ţi-a luat dumnezeu minţile, zău aşa! Pui nişte întrebări… Da, e membră în Biroul Permanent, şi-a schimbat automobilul cu o limuzină şi se vorbeşte că… Nu, te rog să nu inisişti, pentru că asta chiar nu pot să-ţi spun… Ce-aş putea să-ţi mai spun este că, tot are nedumeriri în ceea ce priveşte termenul de vârtos. Stăruie mereu o îndoială, şi are  impresia că pe undeva umblă ceva cu adevărat vârtos, fără ştirea ei, fără putinţa de a afla la timp despre  acest ceva. Şi datorită acestei situaţii, femeia noastră ar fi de acord întru totul cu Hegel când acesta afirmă: „Obiecţiei că această metamorfozare a naturalului în spiritual ar corespunde unei alegorii a noastre sau uneia greceşti de mai târziu i se poate opune faptul că această răsucire a naturalului la spiritual este chiar spiritul grecesc. Epigramele greceşti cuprind asemenea treceri de la senzual la spiritual. Numai intelectul abstract nu este în stare să priceapă unitatea dintre natural şi spiritual.[11]

Ba, femeia noastră ar putea afirma că înţelege cu asupra de măsură contribuţia naturalului asupra evoluţiei spiritualului, doar că pentru ea are mai puţină impotanţă dacă este grec sau nu. Ea nu-şi pierde vremea cu curiozităţi ne la locul lor. Aşa cum nici cetăţeanul ăla cu covrigii n-o face. Tot umblând el de colo, colo, prin iarmarocul ăla vechi, auzea fără să vrea, ba una, ba alta. Într-o seară cu lună plină, tot  răsucindu-se în aşternuturi, i-a venit o idee. Aşa că-n scurt timp, din banii puţini câştigaţi pe covrigi a început o cămătărie la negru, şi-a mers aşa până la prins la înghesuială pe unu cu-n hotel. De aici lucrurile s-au desfăşurat după cum le închipuit Constantin Noica: „Dialectica obişnuită, cea liniară, de teză, antiteză şi sinteză, poate lua principial două forme de ansamblu: una de a fi liniară în întregul ei, deci monoliniară; plecând de la o singură teză ar urma să desfăşori pe o singură linie dialectică tot restul; sau ar putea fi arborescentă, adică să accepte mai multe planuri, în care de fiecare dată o altă teză ar duce dialectic la cât o serie dialectică specifică.[12]

Cum vor sta lucrurile, poţi, dumneata cititorule, să judeci şi singur. De la primul hotel la al doilea n-a fost decât un pas şi nişte poliţe scadente. Iar de la al doilea hotel, la o firmă care videa maşini… Şi crezi dumneata, cititorule, că ar fi izbutit el asemenea afaceri dacă era curios?! Dacă ar fi vrut să ştie cum vede Noica lucrurile? Dacă-şi pierdea vremea căscând gura la ce se întâmplă în lume? Şi să ne fie limpede: lumea din iarmarocul ăsta nu se mai poate îmbrăca de la turci şi nici de la harnicul popor chinez. Acuma se dă o fugă la Viena, la Paris, la Milano, se cumpără din magazine recomandate de alţii mai pricepuţi. Cuuuum?!?! Ce spui?!  Ai înţeles? Să trecem la următorul iarmaroc!! Păi, am trece că, ţie, onorabile, îţi dă mâna. Dar pe mine mă trec nişte fiori  pe şira spinării. Să-ţi spun drept nu-mi vine să mă mai uit la următorul iarmaroc. Cum?! E!, dumitale, cititorule, îţi vine uşor, că nu dumneata trebuie să-ţi bagi nasul… Eu mi-l bag, şi mie frică să nu rămân fără el. Vezi că, eu îmi ştiu lungul nasului! Poftim?! Vrei să ştii câte iarmaroace mai sunt deasupra? Şi ce s-a ales de negustorii noştri?! Dar, la ce-ţi trebuie, dragă cititorule?! Că doar dumneata tot atâta câştigi pe zi. Eu zic să lăsăm în plata domnului iarmaroacele; câte or mai fi, or mai fi. De-acum încolo, ne alegem numai cu belele, ascultă-mă pe mine.. Marfă proastă, negustori necinstiţi, cântare măsluite, vai de mama lor! Nu ştim noi cum se face târguiala în iarmaroc? Nu, te rog să nu mai insişti, că eu în următorul iarmaroc nu-mi spurc sufletul. Dumneata ştii ce se învârte într-un iarmaroc ca ăla? Hai mai bine să ne întoarcem noi la primul iarmaroc. E mai linişte, acolo, mai omeneşte,… aşa, nu ştiu cum! Şi dacă nu-ţi place  vremea, o schimbăm, dă-o-ncolo de vreme….

Soarele răsărea roşu, ca para focului, pe cerul siniliu de vară….


[1] Gaston Bachelard, Dialectica spiritului ştiinţific moder, vol.II., traducere de Vasile Tonoiu, Bucurşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.13

[2]  Aristotel, Metafizica, traducere de Ştefan Bezdechi, Bucureşti, Editura IRI, 1999, pp. 110-111.

[3] Immanuel Kant „Întemeierea metafizicii moravurilor”, traducere de Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p.24.

[4] Martin Hedegger, Repere pe drumul gândirii, traducere de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 148.

[5] Holbach, Sistemul naturii, traducere de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p. 73

[6] Henri Bergson, Cele două surse ale moralei şi religiei, traducere de Doina Murăraşu, Iaşi, Editura Institutul European, 1992, p. 59

[7] Henri Bergson,  Materie şi memorie, traducere de Cora Chiriac, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 29.

[8] Imanuel Kant, Critica raţiunii pure, traducere de Nicolae Bagdasar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972. p. 200.

[9] Platon, Theaitetos, în Opere, vol VI, traducere de Marian Ciucă, ediţie îngrijită de Constantin Noica şi  Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. pp.191-192.

[10] Henri Bergson, Materie şi memorie, p. 64.

[11]  Heel, Despre artă şi poezie, Vol. I, traducere de Ion Ianoşi, Bucureşti, Editura Minerva, 1979. p.145.

[12] Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, vol.I, Bucureşti, Editura Enciclopedică şi Ştiinţifică, 1981, p.95

 

 

Ion-Mânzatu-m2autor Ion Manzatu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Lume

%d blogeri au apreciat asta: