Stare

Sunt înconjurat de oameni avuţi, sau de oameni care doresc avuţie. A devenit o obsesie, o preocupare precumpănitore. Când eram copil, apoi adolescent fusesem obişnuit să mi se vorbească despre bogăţie. Nu ştiu exact când am pierdut relaţia asta, nu am dat atenţie, nu mi s-a părut important. În vremurile acelea vorbem mult despre bogăţie, gândeam frumos, visând la orizonturile deschise de bogăţie; tot mai întinse; tot mai necuprinse şi mai felurite.

Avuţia nu-şi permite să viseze, ea are nevoi concrete, exacte, contabilizabile; are vitutea răbojului. Sunt tot mai mulţi oameni avuţi, şi odată cu ei se înmulţesc reflexele socotelilor. Să le dea Dumnezeu sănătate!, să se bucure de avuţia lor. Dar eu visez la oamenii bogaţi. Unii dintre ei aveau doar o geantă din piele de porc. O geantă de care nu se despărţeau. Alţii aveau o casă şi-un petic de pământ, cu câţiva pomi şi-o mână de zarzavaturi. Şi fiindcă erau bogaţi nu simţeau lipsa avutului.

Azi obsev îndârjirea cu care omenirea a plecat în cautarea avuţiei. E o preocupare serioasă şi e nevoie de multă ştiinţă, de multă băgare de seamă, de concentrare extremă. Avutul nu se obţine uşor! Avutul este un obiectiv care necesită determinare, exactitate, precizie şi rigoare. În timpul acesta, bogăţia este din ce în ce mai puţină. S-a prefirat pe lângă noi pe nesimţite, pierzându-se în cele patru zări. În ţara mea, de exemplu, în timpurile acestea, eu nu am ştiinţă să mai existe un singur om bogat. Cel puţin eu nu-l cunosc, şi nici n-am auzit ceva despre un astfel de om. În schimb, despre cei avuţi am ştiri felurite în fiecare zi, în fiecare oră. Şi aflu că sunt tot mai mulţi. Nici omenirea n-o  duce mai bine, poţi număra bogaţii pe degetele unei pălmi. Şi pun pariu că-ţi mai rămân câteva.

Nu mi-a fost dat să mă găsesc nici alături de cei avuţi, dar nici lângă cei bogaţi. N-am avut acest noroc. Mi-am dus viaţa undeva între aceste două lumi, mereu nevoit să tânjesc cumva, să renunţ şi să mă resemnez. Încetul cu încetul am izbutit să ajung atât de sarac încât să nu-mi lipsească nimic. Am pus un picior într-o lume care m-a silit să mă curăţ de multe, să mă scutur, să-mi aflu bucuriile mele, pe care avuţii nu dau doi bani. Pentru că ele, bucuriile mele, nu se pot socoti, nu pot fi înscrise în conturi şi nici dosi în cămări. Bucuriile acestea nu fac parte din avutul nimănui, nici măcar al meu. Ele există pur şi simplu.

Se mistuie văleatul, anno domini, şi observ cum creşte îndârjirea celor din jur pentru sporirea avutului. Pretutindeni ţăcăne abacuri felurite şi buzunarele se lărgesc de nevoia avuţiei sperate. Chipuri împietrite de griji arată că vor fi alungate toate slăbiciunile omeneşti ce altă dată ne frăgezeau inimile şi înălţau gândurile, şi visele, şi speranţele.

E o lume şi asta, o lumea ce a pierdut rânduiala. Cam plicticoasă altminteri. Stau şi mă întreb când am să am curajul să-mi trag şi-al doilea picior în lumea ce mă primi.

Asta, până când voi face marele pas peste râu, în ţinutul Vrăjitorului Oz ( după cum spune un prieten mintos).

 

autor Ion Manzatu