Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Sylvia Plath sau poemul ca armă de autodistrugere

Posted in Articole, In memoriam by Hopernicus on 02/08/2011

                 

Sylvia Plath

 

Se spune că scrisul îi salvează  pe  oameni, ceea ce este posibil. Chiar dacă istoria omenirii nu prea a ținut cont de poeți, ei există și vor exista. Sylvia Plath, ca și Marina Țvetaeva, cu care semăna ca temperament și ca destin nu a știut să se descurce în viață. La vârsta de opt ani scrie primul poem, dar îi moare tatăl, la vârsta de 21 de ani nu reușește să intre la Harvard University și face o încercare de sinucidere cu tablete. La  30 de ani, în ziua de 11 februarie 1932 ( n.27 octombrie 1932- Massachusetts, SUA) se sinucide prin gazare, într-o cameră alăturată cu aceea a copiilor.

Fiul ei, Nicholas Hughes îi urmează exemplul la vârsta de 46 de ani. Un morb, o psihoză genetică a pătruns în destinul acestei strălucite poete. A terminat Smith College, în SUA cu summa cum laudae, apoi a obținut o bursă Fullbright și a studiat în Anglia, la  Cambridge Unuversity. A publicat două volume de versuri „The Colossus” și „ Ariel”, iar în ultimul an al vieții lucra la romanul „ The Bell Jar”, autobiografic, în care eroul se sinucide. Adevărul este că soarta i-a fost potrivnică, cariera eu a fost scurtă și recunoașterea   valorii a urmat morții. Soțul ei,Ted Hughes, un poet și eseist britanic o înșela cu o scriitoare, ceea ce, fără îndoială a aruncat-o în brațele disperării. Mediocritatea vieții de familie, sociale o înăbușeau. În 1982, postmortem, i s-a acordat Premiul Pulitzer. Nu demult a fost realizată o peliculă biografică, rolul Sylviei fiind interpretat de inegalabila Gwyneth Paltrow. A lăsat în urmă poeme minunate, ca de pildă, „ Fragii amari”, „ Copacii în iarnă”, „ Traversând apa”, alte poeme, scrisori către mama sa, unor prieteni, povestiri pentru copii. Suicidul nu este un bun exemplu pentru nimeni, dar fiecare om își cunoaște limitele suportabilității.

Să lecturăm unele poeme din volumul „ Ariel”, apărut în ediție bilingvă la  Ed. Univers, în 1980, o antologie cu traduceri de Vasile Nicolescu. Coperta cărții este semnată de artistul Vasile Kazar. „ Iubirea te-a pus în mișcare ca pe un ceas de aur”… „ Cuvântul unui melc în palma unei frunze”…

„Oameni și stele/dezamăgiți mă privesc” …„ De ai doar un ochi, e o priveliște toată”… „ A muri e o artă, ca oricare alta/mie-mi izbutește al dracului de bine”… „ Ei mi-au proptit capul între cearșaf și pernă/ca pe un ochi între două albe  pleoape”…„Nimeni nu mă pândea înainte, acum sunt pândită” …

„Cunosc străfundul, spune ea. L-am cunoscut cu brațul unei rădăcini/Ție de el ți-e teamă/Eu n-am nici o spaimă, am fost acolo”…„Am îndurat cruzimea atâtor asfințituri”…„Un surâs s-a prelins pe iarbă/Irecuperabil!”…„Femeia din ambulanță/a cărei inimă îi înflorește uimitor prin palton”…„Din miezul pământului care asudă/ plictisit de moarte/ și-un fâlfâit de negri lilieci”…„ Cu timpul îți veida seama de o absență/care va crește lângă tine ca un copac”… „ Cernelurile umede ale zorilor se topesc în albastru”…„Sunt argint și pșrecizie. Nu am idei preconcepute”…„Lac negru, barcă neagră, doi oameni negri, decupați din hârtie”…„Îmbătrânește vara, mumă vitregă” …„Așa cum zeii au făcut o lume și omul alta” .

Ca privire generală, desigur, fără pretenția de a cuprinde exhaustiv opera, Sylvia Plath nu este doar o artistă desăvârșită a  versului, a cuvântului, ea trăiește propria dramă în contextul dramei timpului său. În poemele sale se aude ecoul  tragediilor umane, ale Războiului Mondial, ale Holocaustului ( v.

„ Lady Lazarus”), fără a explica nimic,  ea știe mai bine decât mulți autori contemporani cu ea să sugereze, ea nu  arată cu degetul, ci cu inima. Suferința ei nu este cauzată numai de dramele personale ( moartea tatălui, când avea opt ani,  căsnicia nereușită, neajunsurile materiale în  condițiile întreținerii și educării a doi copii, viața într-o țară care nu îi era patria  natală), ea  știe foarte bine în ce lume trăiește, uneori este sarcastică, ironia ei zdrobește  meschina  automulțumire a omului limitat  de mărunte succese. Puțin poeți au vibrat cu atâta vigoare într-un trup măcinat mereu de o angoasă de neînvins.

 

autor Boris Marian

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Un răspuns

Subscribe to comments with RSS.

  1. boris marian said, on 26/10/2011 at 4:08

    autorul a mai trimis materiale, dar nu se știe de ce nu se publică


Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: