Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Gheorghe Neagu – un mare scriitor solitar

Posted in Articole by Hopernicus on 27/01/2013

images (5)

 

Puţine literaturi din lume au o aşa de mare diversitate creativă datorită temperamentelor orfice,  moştenite de către mesagerii logosului iniţial de la strămoşii întâi mergători prin cosmosul nediferenţiat al vieţii pământene, ceea ce ne arată că fără o existenţă adamică, mitică şi mitologică etniile nu-şi pot făuri arborele genealogic şi nu-şi pot exterioriza firea elanului vital în Ideea Pură, în Frumosul Absolut şi în Dumnezeu. Pentru fiecare comunitate umană constituită încă din preistorie, a existat un Moise, un Zalmoxis, un Prometeu, care ne-au adus din ceruri nu numai focul purificator, iluminator până dincolo de făptura noastră biologică, ci şi tăbliţele de lut, piatră, silex şi granit în care se scrijelesc cu os de mamut Cuvântul lui Dumnezeu – transcedenţa invizibilă, atotputernică , misterioasă şi înţeleaptă – către pământenii abia ieşiţi din grotele primordiale. Tocmai Cuvântul  lui Dumnezeu făcea ordinea  morală, artistică, socială şi etnică, dăruindu-le celora ce însuşeau cu osîrdie Poruncile sacre, o viaţă suportabilă pe teritoriile geografice vitrege, aspre şi supuse marilor prefaceri naturale  prin inundaţii, foc, gheţari, furtuni şi invazii de lighioane netrebnice. Deşi oamenii erau extrem de puţini, nu toţi aveau darul de a auzi Vocea Înaltului, ci doar cel anume ales de Dumnezeu. Toţi ascultau, însă doar cîţiva auzeau Neauzitul şi vedeau Nevăzutul, ei fiind întâii profeţi şi întâii scriitori. Parte din ei colindau munţii, stâncile şi deşerturile întru a-l asculta pe Dumnezeu, întru a-şi umple sufletele cu muzica sferilor adânc strălucitoare peste imensităţile pustii, păstrând în ei înşişi din bezna cheliilor, taina Cuvântului divin, arareori îl comunicau pentru forţa lui taumaturgică.

Un astfel de mesager al pămîntenilor către Dumnezeu şi al lui Dumnezeu către pământeni a fost şi este Gheorghe Neagu, care a scris şi scrie numai când primeşte poruncă de la Duhul Sfânt, trăind ca-n catedrala Sfînta Sofia aseitatea Cuvântului născocitor de îngeri, griji şi năpaste. Dacă postmoderniştii prin excelenţă nihilişti şi atei consideră că literatura este în derivă datorită crimei limbajelor, incapacităţii Cuvântului de a exprima ceva anume, instaurându-se în lume incomunicarea şi alienarea până la dispariţia omului autentic, sensibilizat prin trăire întru Dumnezeu, Gheorghe Neagu luptă cu înverşunarea lui Ioan Botezătorul pentru a înlătura  pustiul din cuvinte şi pentru ca cititorul să poată pipăi tactil, olfactiv, intuitiv şi isihaic Cuvântul din cuvintele cotidiene, adică pe însuşi Dumnezeu întrupat, care a lăsat din propria iniţiativă slava cerului şi a devenit disponibil pentru om, – tocmai de aceea prozele lui miroase a răsărit şi busuioc înflorit.

Deşi îl ştiu de mult, aş spune dintotdeauna, legându-ne aceeaşi pasiune de a descoperi archéa (substanţa ultimă a imaginarului din real) şi prietenia cu marele estetician, filosof şi literat Alexandru Dima, l-am cunoscut de-adevăratelea la Universitatea „Mihai Eminescu”, unde el era student întârziat, iar eu profesor reabilitat de filozofie. Afirm cu tărie, încâlcând akatalepsia (imposibilitatea judecăţilor de a exprima ceva certr) prin katarsisul (purificarea ) temperamental, că personalitatea lui, prozele lui din „Moartea şobolanului” şi „Arme şi lopeţi” şi erudiţia lui m-au fermecat până la adulaţie, purtând, ca şi cu marele Ioan Petru Culianu, discuţii interminabile sub cupola lui Dionisie Areopagitul, în care stăruia parfumul perpedic al paşilor lui Mihai Eminescu.

Pentru noi metempsihoza sau transhumanţa existenţelor anterioare întru-una singură, într-o făptură fiinţială predestinată, nu este o anamnezie platoniciană, ci o realitate pitagoreică durând acolo unde nici nu ne aşteptăm (Ofpheu şi Dante sunt reîntruchipaţi fizic şi spiritual de Cezar Ivănescu). A fost să fie rostirea cristianică  a fiinţei în făptura adonic virilă şi eteric învârtejată în omul Gheorghe  Neagu ( Lampedusa – prinţul gheparzilor singuratici ascunşi în Castelul în ruină inundat de buruieni şi lumina galben-virtuoasă a candelabrelor uitate aprinse), (Mateiu Caragiale – prinţul  calic suit cu tăgârţa pe piscul Himălia de şerparii inzi întru a prinde în sintagme aforistice umbrele pajurilor îngheţate de milenii pe cerul sclipitor de albastru al Crailor daco-romani) şi (Urmuz – prinţul absurdului balcanic, din care ţâşnesc în jerbe de bocete şi blesteme efemeridele româneşti); aşadar, de sub pana lui smulsă din aripa fecioarei fără trup, zboară heratic de verzi şi de însufleţite povestirile-basme din 1000 şi unu de pomi ai fiindului românesc. Dacă genialul pictor  paranoic Salvador Dali susţinea că cea mai frumoasă limbă din lume este limba română, recitind aşezat în postura „Gânditorului din Hamangia” în vitrinele pariziene poema  „Mioriţa”, dacă genialul poet-profet Ezra Pounda, în jurul capului lui într-una fluturii lui Ţuculescu şi păsările măiestre ale anonimilor din Bucovina, nu putea îndura să i se cânte decât în limba română de către confratele Constantin Brâncuşi din Doinele olteneşti şi dacă Domnişoara Pogany nu mai suporta dansul de societate şi baletul american, jucând de una singură sau cu cocoşii şi şoimii carpatini în „Hora de la Frumuşica” , aşişderea Gheorghe Neagu nu poate să scrie cu plumb de os domnesc pe cerul înstelat de deasupra sanctuarelor carpatine decât în sacra limbă română, decât cu Cuvântul rostit de nemuritori  în altarul mânăstirilor bucovinene şi din vâltorile şi cumpenele în care este prins ca om, noi arar reuşim să-i descifrăm naraţiunile, ale căror grăunţe nu-s pe cocean, ci înlăuntru, adânc înlăuntru, mitic, mistic şi maeutic dăinuind în Univers.

Nu-mi stă în fire să repovestesc, să repet naraţiunea scrisă anume pentru noi, de aceea Gheorghe Neagu este atât de singular în proza românească de astăzi încât mi se pare că el  ne dă daina-daina!, huţa-huţa, cu căruţa! în scrînciobul de nuc fiert în corasla Vacilor Domnului, făcând din noi, nu doar  cititorul, nu doar mesagerul mesajului axiologic-estetic al scriiturii prozodice, ci participanţii activi ai laudei lui Dumnezeu prin arderea în lumânări a santalului din Poarta Casei de oaspeţi sau Cimitirului vesel sau Bizanţului apus în doctrine religioase. În romanul „Arme şi lopeţi” şi în nuvelele din volumul „Moartea şobolanului” viaţa de zi cu zi ţâşneşte în timpul-havuz, căutarea de sine este atât de năucitoare încât personajele se împrăştie în ură, iubire, suferinţă şi aspiraţii pe o tabula rasa( tablă curată) euclidiană, abia după sfârşitul lecturii ne dăm seama că şi noi am călătorit prin tragediile Cărăbuşilor însângeraţi, Oului bicefal şi Dezertorului ucigaş de vise. Sophosul naraţiunilor ne impulsionează în a căuta rostul armelor şi lopeţilor pe pământul huit a prăpastie, a tăcere în thanatos.

Şi prin Gheorghe Neagu proza românească iese din tranşeele modelelor extazice străine, din încarcerarea arhetipală occidentală şi din epigonatul la marii creatori clasici şi moderni, căci ghinda nu poate să prindă sevă de viaţă eternă încolţind sub umbra stejarilor seculari, ci în glodul humusului natal, în care se zbuciumă suflul vital ( aura vitalis) pentru a depăşi techéa ( cauza accidentală), alteritatea  fortuită şi agnozia socratică pentru a ne putea arăta Fiinţa etnică prin Logosul predestinat nouă de ananke ( de noira, de soarta olimpiană) întru a putea sta faţă către faţă cu noi înşine, dăruind lumină din Lumina Lină tuturor pământenilor.

Iaşi, 21 ianuarie, 2004

autor Stelian Baboi 

Comentariile sunt închise pentru Gheorghe Neagu – un mare scriitor solitar

%d blogeri au apreciat asta: