Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Bunicul

Posted in Proză by Hopernicus on 19/10/2012

E  sfârşit de august şi plouă de două zile apăsat. Ploaie măruntă, veşnică, neiertătoare. Ne-am aciuat în vagonul lui Moş Tudosă, vagon de marfă amenajat cât de cât pentru un suflet de om. Două paturi cazone, o plită de fier, cu cuptor, două mese înguste şi ceva taburete. În perete, bătute în cuie, cutiuţe de lemn, „peretare”, pentru felurite nevoi: sare, boia, praf de ardei, zahăr, ceai. Cînd plouă, aici ne facem veacul, într-o margine de „cocoaşă”, în vagonul lui Moş Tudosă. Suntem doi liceeni, angajaţi sezonieri la întreţinerea căii ferate, dar echipa ne alungă mereu. Ei au norme, au de câştigat bani şi nici un chef să se încurce de noi. Când e vreme frumoasă, stăm mai mult prin livezi, pe la margine de bălţi, pescuind oblete şi cărăşei cât degetul. Mai smulgem buruieni de pe terasamente, la o adică, atunci când echipa are de lucru la şină, la schimbat traverse, la pus plăci noi. Mă rog, daraveli de ceferişti.

Când plouă ne strângem în vagonul lui Moş Tudosă şi jucăm table. A fost şi el ceferist; manevrant, o viaţă de om a muncit aici la „cocoaşă”, până s-a pensionat, pe urmă l-au chemat din nou să fie paznic de noapte la garniturile din triaj. Noapte de noapte, Moş Tudose  merge agale printre linii, suflă-n ţignal şi din când în când strigă: „Te văd!, te văd!”. Vede pe dracu’!, nu s-abate nimeni să fure din garnituri, că-i puşcărie multă şi ghişeft puţin. Nici măcar ţiganii nu vin, au alte vaduri. Da’ Moş Tudosă e conştiincios şi se târâie în fiecare noapte printre vagoane, cu ţignalul într-o mână şi-n cealaltă cu un steguleţ de manevră, de care nu se desparte în timpul serviciului. A fost unealta lui vreo 37 de ani, şi-a văzut multe steguleţul galben. Ziua stă mai mult prin vagon. De dormit, nu prea doarme, aţipeşte aşa soldăţeşte, rezemat în pernele înalte. Mai deretică, mai trece liniile până la birtul „Prutul” unde-şi ia ţigări, da’ şi ceva d-ale guri de la mahalagii care pun marfa direct pe trotuar, sau de la alimentara lipită de cealaltă crâşmă: „Mureşul”. Sunt celebre birturile astea, stau faţă-n faţă, şi beţivanii mahalalelor ies din-ntr-una să se-nece în cealaltă.  De două ori pe lună, bea şi el  un cincizeci de secărică; la leafă. E strâns la mână Moş Tudosă.

În dimineaţa asta, stă întins în pat şi priveşte tavanul vagonului. Îşi apucă mustaţa cu buza de jos, o trage spre dinţi şi muşcă vârful firelor de păr. Mă uit la el, din ungherul unde m-am tras, către capătul vaonului, la fereastra mică. Mă uit afară la ploaia care bate fără milă.  Vine-n rafale, cu stropi mărunţi şi deşi; până la piele te udă în câteva minute. Vântul e şi el subţire şi rece. De table m-am cam săturat, şi acum ascult ropotul ploii,  sunteul zarurilor şi vocea domoală a lui Gică, prietenul cu care împart slujba. Joacă cu un mahalagiu de peste linii, unu’ care stă gar în gard cu casa lui Buzatu, fostul călău. A venit la Moş Tudosă după o foaie de arc de vagon; are nevoie să-şi facă cuţite pentru porci, pe la iarnă. Şi foaie de arc s-a făcut.

Trec orele cu greu, se apropie amiaza doar, până la cinci când se termină programul e cale lungă şi mi-e din ce în ce mai greu. Moş Tudosă, îşi muşcă mustaţa, Gică îl snopeşte pe mahalagiu şi stă cu gura pe el, iar mie mi se urăşte. La un timp se deschide uşa vagonului şi apare Petruş, nepotul lui Moş Tudosă, elev de profesională. Mai are un an jumate şi va fi lăcătuş-mecanic. E ud tot, mai zgribulit ca un câine. Nu-l bagă nimeni în seamă. Îşi schibă hainele şi se-ngrijeşte de prânz. Aţâţă focul, pune în cercul mare un ceaun, presară mălai, din peretar ia sare cu vârful degetelor şi-o aruncă în apa rece. Moş Tudose e cu ochii pe el. Puştiul, scormoneşte c-o lingură de lemn într-un chiup de vreo cinci kilograme şi culege untură, bucăţi de carne şi cârnaţi. Pune totul într-o farfurie de tablă, o pune şi pe asta pe plită, şi se-apucă de pisat usturoi. „Măi, Petruş, se aude glasul bătrânului, ai pus sare-n mămăliga aia?” „Am pus, bunicule.” – îşi vede de-ale lui  Petruş. Se vede că-i din familia lui Moş Tudose, la fel de vorbăreţ. „De unde ai luat sare, din peretar?” – se aude după o vreme. „Da, bunicule.” „E cam de mult sarea aia. Stă cam de mult în peretar. Mă gândesc să nu se fi desărat.” Petruş nu spune o vorbă, merge la peretar, i-a sare din nou şi o aruncă în apa care începe să fiarbă. Mă uit la bătrân şi mă umflă râsul. Moş Tudose n-are ochi pentru noi, stă cu ei în tavan, cu mâinile pe burtă, cu picioarele încrucişate, şi-i tare caraghios cu ţuguiele de la şosetele de lână împletite cu patru andrele şi scăzute la vârf până se termină cu gurguiul ăla ascuţit. Aşa purtăm toţi iarna, şosete din astea, ca să nu mai punem obiele. Moş Tudose le poartă şi vara. Nu se uită la nepot. Acesta termină treaba, răstoarnă mămăliga, i-a farfuria sfârâindă, îşi face câteva cruci şi înfige lingura de lemn în mămăligă. Mestecă de câteva ori şi se strâmbă, nu-i place de loc. „ E sărată, ai?” se aude; puştiul dă din cap şi tace. „Mă, tare eşti tu prost. Da’ cum are să se desăreze sarea. La asta nu te-ai gândit?” Vocea bătrânului se-neacă într-un soi de chicot. Dar nu e aspră vocea asta, nu ceartă, e o glumă făcută cu dragoste şi-atât.

Mi-am readus aminte povestea asta aseară, după multă vreme. Mi-am adus-o aminte pentru că am coborât la prăvălie, şi-am luat o pungă de sare. Am urcat, şi neavând ce face am citit eticheta. Mi se spunea că pachetul ală conţine sare şi conservant care să prelungească viţa alimentului. O viaţă întreagă am crezut că eu nu sunt prost ca Petruş, şi ştiu ce va să zică sarea. Da’ uite bătrânul Moş Tudosă m-a contrazis.

De aseară mă tot gândesc: oare nu s-o fi desărând sarea asta?!

 

autor Ion Manzatu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Bunicul

%d blogeri au apreciat asta: