Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Anotimpuri

Posted in Proză by Hopernicus on 19/10/2012

Ies din spital târând cizma grea de gips. Infirmierii mi-au despicat cracul pantalonului şi stofa uniformei fâlfâie la fiecare pas. Un soldat ciudat şontâcăie prin Oradea. A  venit toamna peste oraş, o toamnă caldă şi umedă. Toată noaptea a plouat, a plouat şi-n zori. Totul e umed, galben şi cenuşiu. Mă chinuie cumplit cizma de gips, care s-a întărit cum au vrut doctorii, în forma aia a lor blestemată. Mi-au legat o piatră de moară de picior şi la fiecare pas se aude un pocnet sec de la bucata de lemn pusă drept toc. Ajung pe malul Crişului şi trebuie să traversez un parc mare. Mi se pare imens gândind la piciorul beteag. Mă uit în lungul aleilor goale şi toamna se prăvălşete peste mine, mă cuprinde ca pe o jucărie. Mă înghionteşte şăgalnic, toamna, se joacă cu pale de vânt şi mă face să văd aburii uşori care se ridică din asfalt. Fuioare subţiri ca nişte păreri, ca nişte iluzii. Vine vântul şi împrăştie totul, şi nu mai sunt.. Răsar în alt loc unde abia ating frunzele galbene care alunecă nehotărâte: să mai rămână în aer­­­, sau să plutească în apele strânse pe asfalt, băltind? Să cadă pe bănci, pe lemnul ud? Totul se mişcă în parcul gol; firele ierbii vibrând în adieri iluzorii, frunzele, aburii transparenţi. De pe râu vin fuioare de pâclă, plutesc pe sub arbori şi se destramă, se topesc absorbite de scoarţa groasă, nasc fire de apă ce curg între crăpături, alunecă spre rădăcinile ascunse. Nu e lumină în parcul umed, sunt doar reflexele umezelii, umbre ce te-mpresoară, te fac să nu vezi picăturile de apă ce cad de peste tot. Le simţi doar: pe faţă, pe mâini, pe gene, şi parcă le vezi abătute de pala vântului ce vine dinspre  râu. Se amuză  toamna, nu se poate stăpâni să nu se joace cu soldatul schiop; şi-l aţâţă, îl amăgeşte, îi strecoară în suflet bucurie adâncă, senzaţia libertăţii. Şi creşte ameţitor iluzia că orice ar fi în lume, orice s-ar petrece, de starea aceasta de libertate nu te poate lipsi nimeni. Bucuria devine mai adâncă, şi iubeşti tot ceea ce se petrece lângă tine. Devii tu însuţi făptura toamnei şi te topeşti în fiecare din minunile ei. Aud pocnetul lemnului din cizma mea de gips, şi râsul îmi umple fiinţa, mă roade zidăria albă şi-mi muşcă piciorul, dar sufletul meu aleargă după frunzele ruginii, după aburii palizi. Sunt un soldat tânăr care înţelege sursele bucuriei profunde, nelimitate.

 

*

 

Suntem patru în camera cabanei. O cabană sub Suhardul Mic. Din pat vâd coama Suhardului Mare, acolo unde schiem zilnic. O fostă pârtie oficială, abandonată acum, şi pe care noi o folosim ca să ne fandosim, să arătăm că suntem schiori de seamă. De asta Aurel arată ca o mască japoneză, acum cu două zile înaintea revelionului. Se dădea mare în faţa unor fete şi-a intrat cu capul într-un morman de zăpadă grunjoasă peste care trecuseră rânduri de geruri. Stăm la masă şi jucăm poker. Faţa lui Aurel străluceşte de cremele cu care se dă; doar, doar! Noi râdem de el, el râde de el, şi jucăm poker. Jucăm poker pe pastile de ciocolată; fiecare doreşte să piardă însă, să piardă tot. Suntem în cantonament de refacere şi primim suplimente alimentare: portocale, ciocolată,  metosan,  glucoză sau alte dulciuri. Glucoza n-o luăm, iar cu mentosanul ne batem sau aruncăm după vrăbii. În schimb obligtoriu: dimineaţa, două portocale şi-o ciocolată medie; la prânz, patru portocale şi două ciocolate mari, seara, două portocale şi o ciocolată medie. Cine dracu’ mănâncă atâta ciocolată?! După două zile nu mai putem suferi ciocolata, cu portocalele ne descurcăm, dar ciocolata a devenit… Şi n-avem voie s-o aruncăm. Trebuie musai consumată. În cantonamentul de la Lacu’ Roşu sunt adunate liceele cu profil sportiv din Liga I. Ca în fiecare an avem performanţe, şi deci finanţare din belşug. E ultimul nostru an, în primăvară terminăm liceul şi fiecare o ia pe alt drum: Moţoc şi Filipescu pleacă la Dinamo, Aurel se lasă pentru că dă la Agronomie, eu nu sunt foarte hotărât, dar dacă intru la filologie cred că mă las şi eu. Acum stăm la masă şi jucăm un poker ciudat, pentru că fiecare vrea să piardă, nu să câştige. Mormane de pastile de ciocolată se înalţă în faţa noastră, ciocolata nemâncată de zile întregi. Cel care-o câştigă e ţinta batjocorii, dar jocul e „pe bune”, nu trişăm, nu încercăm să păcălim. Aici e chicirezul: trebuie să joci cinstit, dar să pierzi, asta-i convenţia, aşa-i „regulamentul”. La un moment dat uşa se deschide şi-un puşti de-a noua, de pe la Focşani cred, ne anunţă că trebuie să fim urgent la sala de mese: e nu ştiu ce festivitate. Mormăim, şi-i dăm înainte. Mă uit la puşti şi-l văd cu ochii ţintă pe cicolata de pe masă. Înghite în sec. Parfumul suav îi aţâţă nările. Mă aplec spre Moţoc şi-i şoptesc ceva la ureche. Se uită la puştiul care nu vede nimic altceva decât ciocolata. Jucăm telefonul fără fir, şoptim între noi. Ne hotărâm. Fiecare scoate din valize toată ciocolata pe care n-a putut s-o mănânce. „ Dă fesul, băi acesta” – spune Moţoc. Puştiul nu înţelege, îşi smulge fesul din cap şi-l strânge-n mâini. „Da’ de ce?” „Las’ că vezi tu.” Puştiul nu spune nimic, dar ţine tare de fes, un fes ieftin din fibre sintentice. Moţoc are un metru nouzeci, e handbalist, şi-a spart vreo trei cochilii de portar. De multe ori, sărmanii nici nu stau în poartă când trage de pe şase metri.  E mai  bine să  faci ce-ţi spune. Întinde mâna, Moţoc, şi puştiul îi dă fesul. Are ochii umezi. Îndesăm ciocolata în fesul care se lărgeşte şi se lăbărţează. Pe măsură ce umplem fesul, ochii puştiului joacă: se uită la fes, la noi, la ciocolata de pe masă… şi speră. Îl văd cum se emoţionează tot mai mult; se zbate în sufletul lui nădejdea, dar şi neîncrederea. E prea multă ciocolată, îşi spune probabil, prea multă ca s-o primească el. Fesul arată monstruos şi nu-l putem aduna la gură. Moţoc nu spune o vorbă şi-l întinde către puşti. Acesta se uită lung şi nu face nici o mişcare. N-are curaj să gândească că-i adevărat ce se întâmplă, a lăsat ochi-n pământ şi aşteaptă un semn, o vorbă. Moţoc nu spune nimic, stă doar cu mâinile întinse către băiat. Nu mai rabd, i-au fesul de la Moţoc şi-i zic puştiului: „Ia, de aici.” Se uită la mine, întinde mâinile temător, mereu convins că-l vom păcăli. Când fesul, plin ochi de ciocolată, e în braţele lui, nu mai ştie ce trebuie să facă. L-a paralizat bucuria, este, în acelaşi timp, şi umilit, şi fericit, şi năuc, şi plin de poftă. Fără să poată spune ceva ţâşneşte pe uşă, grijuliu cu comoara sa. Ai mei se pregătesc să mergem la festivitate. Eu mă gândesc la puşti şi la bucuria lui stângace; cel puţin, am găsit o soluţie pentru ciocolata pe care n-o s-o manânc. „Diseară e poker pe beţe de chibrit – zice Filipescu. Să n-avem vorbe. Cinci bani băţul.” Plecăm la festivitate bucuroşi: în cameră nu mai este fir de ciocolată.

 

*

 

Deschid ochii şi văd umbra lui Ivan în cealaltă cameră. O văd prin perdeluţa ce acoperă geamul uşii dintre cele două odăi. Asta înseamnă că a trecut de trei jumate. Sar din pat, îmi trag pantalonii şi ies în curte. În găleată apa a prins o pojghiţă subţire, subţire de gheaţă. Mă spăl făcând zgomot, arunc apa rece pe mine. Îmi place apa rece, care-mi înroşeşete pielea. Spre deosebire de Ivan. Mereu râd de el: ”Ce fel de băltăreţ eşti tu, Ivane?! Te speli în casă ca muierile?” Smuceşte din cap în sus, semn că nu-i pasă. Nevasta lui Ivan îmi pune dinainte o strachină plină ochi cu tocană de lişiţă. E grasă tocana, sosul greu pluteşte în untura păsării, bucăţile de carne miros uşor a ghiol. Arunc pe gât paharul de ţuică parfumată. Ţuică de grind din fructe pline de soare: caise. O ţin scurt timp în cerul gurii să mă bucur de parfumul ce-mi urcă în nări, apoi înghit şi las alcoolul să-mi agite sângele. Afară, Ivan bocăne, zdrăngăne, agită lucruri, semn c-am întârziat. Mergem pe uliţa nisipoasă şi nu vorbim. Doar vântul subţire din baltă ne arde obrajii şi mâinile. E vânt de dezgheţ, vine dinspre mare şi se strecoară parşiv printre straie. Vânt înşelător de început de aprilie, abia a scăpat în primăvară. E ca un copil care a izbutit să fugă din ghearele iernii: obraznic, capricios, înşelător. Ajungem la lotca pregătită de cu seară. Nu e prea mare lotca, are douăzecişidouă de crivace şi e plină ochi cu setci şi vintire. Avem de muncă azi. Ivan pune paporniţa cu merinde în cutia de sub sidelca prova. M-aşez la rame, el apucă ghionderul şi împinge lotca la apă. Cînd ieşim în canal încep să trag la rame. La maluri strat subţire de gheaţă prinde stuful şi ierburile uscate şi saltă în undele largi, făcând să alunece lumina. Ieşim în Puiu şi dăm cotul spre Erinciuc, punem vintire în curba ghiolului, sub plauri. Apoi întoarcem, trecem de canalul spre Lumina şi Ivan desface setcile încet, iar eu trebuie să ţin barca în curent, să-o ţin drept, să nu facă burtă,  şi să-i dau timp să descurce ochiurile plasei, De-aia îi place lui Ivan să meargă cu mine la pescuit: sunt bălătăreţ şi eu, şi cunosc meremetul ramelor. Băltăreţ de pe Borcea, din inima Ialomiţei. Soarele s-a ridicat bine şi noi am făcut cale lungă, suntem la capătul lui Roşu. Am pus toate setcile, doar una mică de vreo şaizeci de metri, a rămas movilă pe fundul lotcii. Nu s-a hotărât Ivan pe unde s-o pună. Ne întoarcem în Puiu; după ce-o să mâncăm de prânz o să scuturăm capcanele. Trag la rame agale şi deodată văd ieşind din canalul Roşuleţ râu de apă mâloasă, gălbuie, tulbure. „Ivane, hai să punem setca mică aici. Să tăiem canalul.” Nu spune nimic, apucă setca şi-ncepe s-o lase la apă. A înţeles ce vreau şi nu mai vorbim. Acuma lotca e goală, n-avem altceva de făcut decât să aşteptăm vemea când vom scutura plasele. Apa ghiolului e creaţă, vântul se schimbă mereu şi scânteierile joacă-ndrăcit. Dacă nu ştii să te uiţi, după zece minute te prinde orbirea, pentru că lumina îţi fulgeră ochii şi-n scurt timp nu mai vezi decât licăre verzui, galbene, roşii. O să te sâcâie toată ziua jocul scânteietor, iar noptea o să se întoarcă şi multă vreme te va necăji, şi-ţi va da senzaţia că te legeni între ape. O luăm din nou spre capătul ce duce spre Erinciuc, ajung la marginea stufului şi Ivan înfige ghionderul în fundul ghiolului, amarează strâns lotca şi scoate paporniţa cu merinde. Mâncăm încet şi barca ne leagănă. Ivan a terminat, îşi face cruce, pune paporniţa goală la loc, se-ntinde pe fundul lotcii cu pălăria pe ochi. Aţipeşte. Eu ascult liniştea ghiolului, doar ţipăt de pasăre o sparge rar. Altminteri foşnetul stufului diferit de cel ce va fi în vară. Un foşnet aspru din frunzele lungi şi uscate, tăios. Vreun val mai năbădăios, se-ntoarce loveşte lemnul lotcii şi clipoceşte. Vorbeşte pe limba lui ne’nţeleasă. La marginea stufului răpitorul se repede-n puiet, şi-l face să sară; se-ntoarce strâns, bate apa cu coada şi dă scântei către lume: e goană-n adâncuri. Nu pot să dorm, mi-e doar lene, stau cu mâinile pe genunchi şi-aştept. Nu trece mult şi Ivan se trezeşte, îşi aprinde o ţigară şi smulge ghionderul. Scuturăm vintirele. În primele nu-i cine ştie ce peşte, ceva biban, ceva albitură, crap-caras, vreo doi lini şi-o plătică frumoasă. Pe urmă vine un somn de vreo paisprezece kile, nişte şalăi, vreo patru, câteva mârliţe. Ne uităm pe fundul lotcii: să fie la patruzeci de kilograme de peşte. Ivan alege somnul, şalăii, plătica şi linii, deschide cutia de sub sidelca pupa şi-i aruncă înăuntru. Ăştia-s pentru pescar. O luăm spre capătul lui Roşu şi începem să scuturăm setcile. Pe măsură ce ne apropiem de Puiu, captura e tot mai bogată şi plasele se ridică morman. O să avem de muncit la descurcat peştele. Ajungem la setca mică şi când începe s-o ridice, bag seamă că-i bătută cu peşte. Ivan se uită la mine pe sub pălărie, eu mă înfoi: sunt mândru de mine. „Ai făcut tu ceva în scăldătoare”, îmi spune.  Peste mormanul de plase de pe care apa se scurge în fire subţiri, abia îl zăresc pe prietenul meu. Lotca s-a facut foarte grea, mai sunt vreo două degete şi apa dă peste copastie. Ivan mă ajută cu ghionderul, alegem un plaur mai mare şi acostăm, ne prindem de el şi muncim la descurcatul peştelui. E muncă urâtă şi grea să descâlceşti peştele din ochiurile setcii. Ne ia vreo patru ore tevatura asta, dar barca s-a umplut ochi de peşte. Ivan taie cu toroipanul nişte stuf şi pune peste captură. Frumoasă captură, azi; „E la douăsuteşaptezeci de kile, zice. Aşa, la ochi.” Mă uit la el şi-i văd bucuria. Obrazul nereas de vreo trei zile s-a destins, i-a trecut oboseala. Sunt bani frumoşi în barcă. Dumitru, frate-su,  o să moară de ciudă. Sunt certaţi din toamnă, dela împărţitul porcilor. Înainte de ceartă pescuiau împreună, dar tot Ivan era căpetenia. Pe urmă a trebuit să se descurcec singur până la venirea mea. Ochii lui negri au luminiţe şăgalnice. Se mişcă semeţ, Ivan, cu gesturi mai repezi. E pentru prima oară când pot să-i citesc atât de limpede bucuria. Se va vorbi din nou despre măiestria lui Ivan printre pescari. Îmi zice să ridic ramele şi-ncepe să ducă lotca din ghionder. Stă în picioare pe sidelca pupa, împinge scurt ghionderul şi fluieră Ne îndreptăm spre cherhana, acostăm la doc şi Ivan coboară cu mâinile în buzunare fluierând. Trece, salutându-se, printre pescari, îşi împinge pălăria pe ceafă şi intră în biroul achizitorului.

 

*

 

Tata mai pune o cârpă umedă pe jarul din cazan, se-nalţă nor negru de fum iute care mă face să lăcrimez. Dar de ţânţari nu prea scăpăm. E linişte pe fluviu şi apa-i sticloasă. Stăm la ancoră în amonte de Olteniţa, la vreo zece kilometri. O pădure de sălcii şi plopi dă să coboare în apele Dunării. Văd rădăcinile groase cum ies din malul râpos, gălbui. Pâlcuri de iarbă grasă se agaţă de buza malului în care  sătenii au săpat trepete să poată urca mai uşor. Stăm de ieri dimineaţă la ancoră, tata a avut de făcut măsurători în braţele fluviului. A fost inundaţie mare în primăvara asta, şi-acum se măsoară cotele de scădere, cât îi ia apei să se tragă la matcă. Căpitanul şalupei şi marinarul au pescuit toată ziua la undiţă şi la pripon. Mare lucru n-au prins, abia seara când a venit tata, marinarul a arunct prostovolul şi-a scos vreo zece kile de albitură. Au făcut focul pe mal şi-au pus peştele la fript, direct pe sare, pe tablă încinsă. Într-o cană de metal au fiert apă, au turnat mujdei într-o strachină cu  felii de ciuşcă şi roşii, şi peste amestec apă din cană. Cine vrea scaldă peştele în sos, cine nu îl mănâncă doar cu mujdei. Acuma stăm pe puntea şalupei. Bărbaţii beau ţuică de piersici, trasă de două ori, ţuică tare şi parfumată. Beau ţuică şi vorbesc de-ale lor, despre casă, despre neveste, despre drumurile lungi pe ape, despre pământ şi recoltă. S-a lăsat o linişte adâncă peste fluviu; din când în când mai pocneşte vreun jar. Luna se ridică, imensă, dinspre pădure; lună plină. E lumină ca ziua şi aerul s-a răcorit bine, s-a parfumat. Dincolo de pădure e câmpul bătut în flori, fel de fel, şi curentul apei trage parfumul spre aval. Nici nu-mi vine să cred câtă linişte e acuma, câtă nemişcare. Peste zi n-am putut scăpa de rusalii. Erau puzderie, erau milioane şi milioane, abia dacă puteam respira. Cum a dat soarele, s-au ridicat dintr-o dată şi-au început să înălbească văzduhul cu zborul lor. Pluteau peste Dunăre şi se-nvolburau după voia curenţilor apei. Se adunau în snopuri strânse, sau se lăsau răsfirate, se ridicau dintr-o dată ca un fuior răsucit, se-mprăştiau şi cădeau în apă. Peştii aşteptau lacomi, iar apa fierbea de la goana lor: sus-jos. Prindeau insecta şi plecau în afund, o înghiţeau şi reveneau după alta. Răpitorii au dat şi ei năvală; era rost de pradă bogată. Şi mâine o să fie la fel, vreo patru zile o să fie la fel. Efemeridele vor domina viaţa fluviului. În fiecare seară, marinarul va mătura în apă stratul gros de insecte moarte de pe puntea şalupei. Tata mă trimite la culcare în cabină, i-a promis mamei că n-o să dorm pe punte, că trage apa. Mă întind în patul îngust şi somnul nu vine. Suntem plecaţi de vreo cinci zile, stăm mereu prin ostrove, prin braţe, după interesele tatei. Iar emoţiile mele cresc într-una şi nerăbdarea la fel. Abia mâine o să se împlinească ziua cea mare. Mai după prânz o să ajungem la Ada-Kaleh, şi-o să mergem în sat, la turci. De trei ani, tata mă duce pe insulă în fiecare vară, doar că asta e ultima. Am nouă ani, termin clasa a patra la anul, şi ne mutăm la oraş. Îmi rupe inima gândul ăsta, mai ales că nu-mi place de loc la oraş; casele sunt îngrămădite, sunt una în alta, străzile sunt pavate cu piatră, n-ai voie să mergi desculţ, dacă te trimite să cumperi pâine, trebuie să te speli cu săpun şi după urechi, şi mereu trebuie să ai batistă. Am fost o dată la oraş, mi-ajunge. Sunt prea multe maşini. Odată m-am speriat de moarte pentru erau trei care mergeau în acelaşi timp. Mă gândeam că dacă se ciocnesc, eu n-o să am unde să mă feresc. Dar, nu pot să mă pun cu tata. O să ne mutăm la oraş şi n-o să mai pot merge vara în insulă. Asta-mi face inima cât un purice, mi se strânge tare, tare, şi-mi doresc şi mai mult să ajung cât mai repede la insula mea cea dragă. La bunătăţile de care nu mă mai satur. Mă răsucesc în pat şi nu mă hotărăsc cu cce-o să încep mâine. Cu sarailii. Nu, nu cu saralii, că asta face şi moş Ali, turcul din sat. Cu cataif, sau cu baclavale. Nu. Mai bine cu îngheţată. Da’ de care? De lămâie, de trandafiri, de fistic, de alune, de căpşuni, cu sirop, sau fără sirop; aici e problema! Ştiu că tata o să-mi cupere la pachet: pricomigdale, rahat, alviţă, şi cu nuci, şi cu alune, fistic, arahide în coajă, roşcove, smochine, fructe confiate. O să-mi cumepre tot ce se poate lua la pachet. Aşa face în fiecare an. Când ajung acasă mă ţin de mama să-mi arate. Luna bate-n hubloul şalupei, eu mă zvârcolesc, mereu cu gândul la ziua de mâine. O să stau la masa de lemn, în hudiţa prăfoasă şi-o să mă desfăt. Tata o să bea cafea la nisip, mastică, şi-o să fumeze ţigări „Aroma”. Eu n-am voie. Da’ poate să fumeze şi narghilea, dacă vrea, şi să bea lichior de ouă, proaspăt, abia făcut, şi triple-sec, sau uzo, sau lichior de anason. Pe urmă o să mergem la birt, şi-o să mâncăm. Birtaşul ne-aduce mai întâi aperitivele: felii subţiri de ghiudem, mezel de mistreţ şi de căprior, telemea uscată, peşte afumat, batog de somn, cegă sărată, măsline. Bărbaţii or să bea ţuică la toate astea, ori de caise, ori de piersică. Pot să le deosebesc după parfum.  Pe urmă grătare, pastrămuri, mititei şi pui la ceaun ca să meargă şpriţul de vin rozaliu de grind. Am voie şi eu o jumătate de pahar: e acrişor şi înţeapă de la sifon. De multe ori mi se urcă în nas şi mă ustură. Seara dormim la vreo gazdă şi a două zi până să plecăm, mai apuc să mă desfăt cu ceva bunătăţi. Bucuria îmi cuprinde inima deopotrivă cu nerăbdarea. De ce ar trebui să mai dormim? Dacă plecăm acum, spre dimineaţă suntem la Ada-Kaleh. Luna e tot mai mare şi bate în hublou, în cabină e lumina multă şi chiar dacă închid ochii tot o simt. Trebuie să mă gândesc temeinic ce am de făcut. Cu ce-o să încep mâine, cu care din bunătăţile turcilor. Dar, somnul parşiv, vine pe neaşteptate, se strecoară în fiinţa mea de copil de nouă ani şi mă leagănă toată noaptea în bucuria imaginilor ce se rostogolesc în mine. Şi pe care le aştept an de an.

 

autor Ion Manzatu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Anotimpuri

%d blogeri au apreciat asta: