Arhiva revistei literare Faleze de piatră

E foarte scurtă vremea cireşelor

Posted in Proză by Hopernicus on 29/07/2011

 

Şi cum stăteam eu aşa şi numărăm jucăriile primite la ultima aniversare şi câte zile mai sunt până la următoarea, şi frunzele şi prietenii, a trecut pe lângă mine cineva. Mare. Îi vedeam umbra uriaşă care mă acoperea în întregime. Eu nu mă joc cu oamenii mari. Ei nu au ce căuta aici. Necunoscuţi, străini, din alt cartier, din alt oraş poate. Ştiu că nu trebuie să le dau cheia de la gât, nici numărul nostru de telefon. Nici nu trebuie măcar să le  răspund la salut, nici nu trebuie să le arăt unde locuiesc, chiar dacă ar pretinde că i-a trimis mama şi tata să le dau nu-ştiu-ce au uitat ei acasă.

Doamne, ce insistent mă fixează… A început să-mi fie frică… Să fug, dar se ţine pe urmele mele, nu spune nimic, doar notează ceva într-un carneţel gri… De-aş ajunge mai repede acasă. Uf! Nici măcar un loc sigur de joacă nu există pe lumea asta doar pentru copii, când vrei şi nu vrei dai nas în nas cu un om mare care te fixează cu privirea de parcă i-ai fi furat o bucăţică de viaţă. În sfârşit, acasă… Străinul ajunsese deja acolo înaintea mea.

Eram îngrijorată că iar trebuia să-i cedez musafirului camera mea şi iar trebuia să-mi mut jucăriile şi cărţile de colorat. Mama, însă, nu părea că l-a observat sau că ar avea de gând să pregătească o cină specială ca pentru un oaspete rar. Aşteptam să mi-l prezinte cum făcea ori de câte ori veneau unchi de care nu ştiam, veri, verişoare, vecini recent mutaţi, fiii colegilor de serviciu, musafiri de o seară, de o săptămână sau chiar de o vacanţă. De-a lor, că eu nu aveam vacanţe. Sau mai bine zis trăiam într-o vacanţă perpetuă. Mama nu mi l-a prezentat, de parcă nu l-ar fi văzut sau se prefăcea că îl ignoră sperând ca el să plece.

„Mami… am îngânat speriată, domnul acesta care stă pe scaunul de pe hol mă urmăreşte încă de afară, spune-i să plece sau pofteşte-l în sufragerie…Vreau să-i arăt ce daruri am primit.” De fapt, ca orice musafir care se respectă, ascundea poate sub mantia lui un dar şi pentru mine. Abia aşteptam să-l văd, să-l despachetez, să-l arăt încântată a doua zi prietenilor mei… „Cum arată musafirul? Eu nu-l văd?” I l-am descris cum ştiam eu mai bine: înalt, cenuşiu, trist, gânditor, pare de familie bună, deşi e îmbrăcat modest, nu ştiu ce limbă vorbeşte că nu l-am auzit vorbind. Are nişte ochi pătrunzători şi o gură roşie, de parcă s-ar hrăni doar cu petale de trandafiri, are degete lungi de parcă ar vrea să ia toate casele, tot cartierul tot oraşul în braţele sale şi mai ales nu pare să dea socoteală nimănui pentru faptele sale…”

Mama s-a uitat în jur şi părea că l-a văzut cu ochii fetiţei de acum treizeci de ani şi m-a luat în braţe ca atunci când urmează să-mi facă o dezvăluire foarte importantă…

Din seara aceea, poveştile au început să aibă miros de flori de primăvară . Visele mele cenuşii începeau să devină încet-încet roşii, ca şi cum s-ar fi molipsit de gustul buzelor  ciudatului meu oaspete…

 

 

autor Maria Postu

http://cititordeproza.ning.com/profile/mariapostu

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la E foarte scurtă vremea cireşelor

%d blogeri au apreciat asta: