Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Congolezul Juma

Posted in Proză by Hopernicus on 19/01/2013

Din ce cauză această poveste…

 

 

              Văzusem cu ochii mei când familia mea a fost curățată fără milă de către Force Publique (poliția locală). Pe mine m-au lăsat să trăiesc, deși în acele momente mi-aș fi dorit altceva. Mi-au zis că mă lasă-n viață doar ca să pun osul la treabă. Dacă atunci când se vor întoarce, n-o să găsească planul făcut, o să-mi taie mâinile,  apoi o să mă omoare. Mi-au mai zis, în bătaie de joc, că le-au făcut un serviciu alor mei, că mai întâi i-au omorât și că abia apoi le-au tăiat mâinile. Îmi venea să le crăp capetele și să le joc cadavrele în picioare. Ce mă durea, în afara faptului că mi-au ucis familia? Mă durea că majoritatea celor din Force Publique erau congolezi, unii erau chiar din tribul meu, se vânduseră ca să-și păzească pielea. Unul dintre ei mi-a zis chiar pe limba mea: „Kila mti usiozaa matunda mema utakatwa na kutupwa motoni” (orice pom care nu face roade bune, este tăiat și aruncat în foc). Veneau și linșau cu zecile, dacă nu se făcea norma la cauciuc. Mutilau copii, bărbați, femei, nu conta, norma sau viața, asta era politica.

De unde sunt și-al cui…

 

            M-am născut într-o vineri, în inima pădurii, într-un luminiș. Munții Lunii și întreg tribul  mi-au fost martori. Când am mai crescut, Nuru, mama mea, mi-a povestit că acea zi fusese cea mai lungă, iar munții își arătaseră pentru prima dată în acel an, crestele ascuțite și lucioase, acoperite până atunci de o ceața groasă și umedă. De aceea tatăl meu, Haji, m-a numit Juma (născut vineri).

Frații mei, Hanif și Daudy, se născuseră înaintea mea. Ei deja învățaseră secretele junglei, știau să vâneze. Mergeau împreună cu bărbații tribului la vânătoare, străbătând jungla deasă, uneori zile întregi. Mie îmi făcuseră instructajul: nu aveam voie să urc pe crestele munților, pentru că acolo, cică, se ascund spirite care mi-ar fi putut face rău; trebuia să mă păzesc de elefanți, altfel aș fi putut muri strivit de vreunul; nu aveam voie să ating șopârla cu trei coarne (cameleonul), pentru că tribul meu o consideră malefică și prevestitoare de rău; și-alte, și-alte interdicții care mai de care mai grozave. Mi-au dat o praștie. Am fost încântat la început, dar mai apoi am început să strâmb din nas, vroiam să merg și eu ca orice bărbat la vânătoare, mă săturasem să merg cu femeile să culeg fructe, ciuperci și alte buruieni nenorocite. Într-o zi l-am strigat pe tata „Baba!” (tată!) „Ce e, Juma?” m-a-ntrebat zâmbind, observase că eram îmbufnat, „Vreau să merg cu voi la vânătoare. M-am săturat să stau în sat și să trag cu praștia după ciripitoare ca mucioșii ăștia mai mici decât mine. M-am săturat să culeg fructe cu femeile.” „Dar, ce crezi tu Juma, că noi, bărbații, nu culegem fructe? Păi, tu ce crezi, ce mâncăm până ajungem în sat cu vânatul?” „E altceva, nu e la fel. La sfârșitul vânătorii vă întoarceți mândri și vă lăudați cu trofeele și aventurile voastre. Ce crezi că pot face eu, cu o praștie?” „Păi, ce? Te-ai antrenat destul? Ești un țintaș bun?” m-a întrebat mângâindu-mi părul scurt și creț, „Baba! Așa faci mereu, când te rog câte ceva mă duci cu vorba. Eu te-am întrebat ceva, ce pot să fac cu o praștie, iar tu, în loc să-mi dai un răspuns, îmi pui mai multe întrebări ca să mă amețești.” „Măi, băiete, dar și eu am praștie” „Ei, lasă, că nu e ca a mea” „Păi, nu e. Ia trage cu ea, să vedem, poți?” Într-adevăr, era grea și coarda era atât de întinsă că de-abia puteam să trag de ea. „Vezi, Juma? Încă nu e de tine. Ți-am dat praștia aia, ca să devii un bun țintaș. Între timp mai crești, o să fii mai puternic și-o să poți folosi și celelalte arme.” „Ai dreptate, dar dă-mi măcar o armă ceva mai dură, mai serioasă!” „Ce armă crezi că ți-ar trebui?” M-am gândit o clipă, iar apoi i-am zis zâmbind, arătând cu degetul înspre brâul său „Kisu!” (cuțit!) „Vrei cuțit, cuțit să fie!” Și mi-a dat un cuțit. Îi lucea lama și-n lumina lunii. Tare mândru mai umblam printre mucioși! Iar aproape când să mă plictisesc și de cuțit, m-au luat cu ei la vânătoare. Atunci am fost cu adevărat fericit, alergam împreună cu tata și cu frații mei prin jungla-ntunecată, urmărind cu sufletul la gură prima mea victimă.

Însă bucuria n-a durat prea mult. În anul 1886, aveam deja doisprezece ani. Acel an a fost decisiv pentru viitorul tribului meu. Au apărut oamenii regelui belgian, Leopold al II-lea. Colonialiști nenorociți! La prima vedere, erau nişte oameni cumsecade, prietenoşi, dornici să ne cunoască. Pe naiba! I-au ameţit de cap pe şefii de trib, cu tot felul de obiecte şi promisiuni, i-au pus să „semneze” tot felul de documente, iar apoi s-au trezit că şi-au pierdut pământul. Pe lângă asta, erau obligaţi să ofere și forţă de muncă colonialiştilor. N-ar fi fost o mare problemă pentru noi până la urmă dacă ne-ar fi plătit, însă, ei ce-au făcut? Au impus tot felul de norme. Tribul meu lucra pentru extargerea cauciucului, iar dacă nu scoteam cantitatea de cauciuc impusă de ei, treceau la pedepse aspre. Tăiau mâinile copiilor, femeilor, chiar şi a lucrătorilor, bine, mai rar lucrătorilor, pentru că aveau nevoie de ei. Mai bine de jumătate din trib, din cei care rămăseseră în viaţă, erau ciungi.

 

Hamal pentru  Stanley…

 

            Eu am lucrat un an şi jumătate la extragerea cauciucului. Când se usca zeama aia lăptoasă pe corpul meu era nenorocire. Se curăţa cu tot cu piele. După o lună de muncă arătam ca o zebră, după alte două luni parcă deveneam alb, la fel ca europenii. La un moment dat a apărut omul lui Leopold, care avea nevoie de hamali, îl chema Stanley. M-a ales şi pe mine. M-am bucurat că scap de colectarea cauciucului, dar îmi părea rău de fraţii şi părinţii mei, care erau nevoiţi să o facă în continuare. Bucuria n-a durat prea mult pentru că s-a transformat în spaimă. Omul regelui, Stanley, era explorator şi dorea să se cocoaţe pe unul dintre vârfurile îngheţate ale munţilor, munţi care îmi fuseseră interzişi până atunci de trib. Am fost nevoit să-l urmez, altfel m-ar fi ucis oamenii lui, la fel cum i-au ucis pe alţi doi hamali care au început să urle de spaimă când şi-au dat seama că trebuie să pună piciorul pe Munţii Lunii. S-au trântit la pământ şi-au început să se zbată, de parcă intraseră în ei spiritele malefice ale muntelui. Momentul acela m-a înspăimântat cu adevărat. Am fost cu frica-n sân tot drumul. Mi se părea că aud voci, că aud cântecele unor vechi triburi care-au locuit cândva pe-acolo. Când am ajuns sus, în vârf, am rămas încremenit. Ceaţa, la fel lăptoasă ca şi zeama ce-o extrăgea tribul meu, tocmai se risipise. La fel ca-n ziua în care m-am născut. Atunci am realizat pentru prima dată, privind hăul ce se deschidea înaintea ochilor mei, că noi suntem stăpânii acelor locuri, doar noi şi nimeni altcineva și că tot ce se întâmpla cu tribul meu avea să se schimbe într-o zi, dacă spiritele vor fi de partea noastră şi ne vor ajuta, aşa cum m-au ajutat şi pe mine să mă cocoţ tocmai acolo.

Am fost hamalul lui Stanley până când dorul de familie a devenit tot mai insuportabil. Trecuseră doi ani de zile, iar eu nu mai știam nimic de ei. Stanley se purtase frumos cu hamalii, spre deosebire de ceilalți albi, de aceea am avut curajul să-i spun că „Nu mai rezist, nu mai pot continua. Îmi este foarte dor de părinții mei și de cei doi frați. Vă rog, lăsați-mă să mă întorc la tribul meu, la pământul meu!”. M-a privit, parcă cu ochii înlăcrimați, pe sub sprâncenele groase, cărunte, mi-a mângâiat apoi creștetul trecându-și mâna prin părul meu creț așa cum o făcea tata și mi-a zis „ Crezi că îi mai găsești sănătoși? Dacă li s-o fi întâmplat ceva între timp? Boala somnului face sute de victime. Și de-ar fi doar asta. Știi și tu ce se-ntâmplă acolo. Colonialiștii ăștia își cam fac de cap.” „Simt că sunt în viața. Noaptea, înainte să adorm, parcă le aud strigătul sugrumat de dor, iar când ațipesc, plutesc până în inima tribului și mă arunc în dans cu ei în jurul focului ațâțat cu multă trestie uscată.” „Frumos vis, Juma!”, mi-a zis zâmbind, „E frumos ce visezi, dar știi că pământul nu vă mai aparține. Acum tot ce-a fost al vostru e exploatat de belgieni.”„O fi pe hârtie al altcuiva, dar eu acolo m-am născut, sub muntele pe care ne-am cocoțat împreună. Inima mea aparține acelui pământ, tălpile îmi sunt mângâiate doar de acel pământ.” „Du-te!” mi-a zis hotărât, fără să mai stea pe gânduri.

 

 

Am nimerit rău, rău de tot…

 

               Am plecat fericit, dar și cu o oarecare părere de rău că-l las pe bătrânul Stanley, cu care, ce-i drept, n-am dus-o chiar rău. După ce-am trecut de ultima mlaștină și-am lăsat în urmă trestia înaltă, m-am văzut ajuns la marginea satului. Când am intrat în sat, bătăile inimii le simțeam tot mai rare. Mă sufocam când mă gândeam că ai mei ar putea fi morți. Ce ușurare am simțit când i-am văzut stând laolaltă în fața colibei! Au căscat ochii când m-au văzut de parcă erau martorii vreunui miracol ce tocmai se petrecea chiar sub nasul lor. Tata s-a ridicat tremurând, era slăbit, piele și os, abia se mai putea ține pe picioare. A întins mâna dreaptă către mine, parcă vrând să-mi atigă chipul „Juma, fiule, tu ești?” „Naam baba!” (da, tată!). Am izbucnit în plâns cu toții. Fraților mei nu le venea să creadă că eram în viață, iar mie nu-mi venea să cred în ce hal arătau. Au fost biciuiți și înfometați de albii ăștia nenorociți. Fiind obligați să-și facă cotele la cauciuc, nu mai aveau când să vâneze ca să mănânce. Mi-am ținut mama la piept minute în șir și am plâns. Am plâns de amărăciune. Ce suntem noi ca să ne facă asemenea lucruri albii ăștia? Se cred stăpânii lumii? Au venit și ne-au luat pământurile, apoi ni i-au luat pe cei dragi. Hanif, cred că avea boala somnului, avea febră și era plin de  bube. Daudy nu mai avea dinții din față. Îl pocnise un alb cu o bâtă direct peste față.

Acea zi a fost ultima din viața lor. Seara, cei de la Force Publique, au venit să verifice dacă s-a făcut norma de latex. Sub privirile mele s-a întâmplat întreg masacrul. Mi-au împușcat frații, părinții, apoi le-au tăiat mâinile, mâinile drepte, pe urmă le-au aruncat într-un coș de nuiele care era deja plin cu vârf. Fiecare mână tăiată reprezenta încă un om mort, chiar dacă unora le-o tăia și îi lăsa în viață. Mi se strivea inima în piept. Un negrotei lungan, mă ținea imobilizat. Am început să plâng și să cânt:

 

Baba  usiniache! la, li, la, la, la

Mama  usiniache! La, li, la, la, la

Daudy, Hanif, ndugu zangu wapenzi

La, li, la, la, la,

 la, li, la, la…

  

(Tată, nu mă lăsa! La, li, la, la, la

Mama, nu mă lăsa! La, li, la, la, la

Daudy, Hanif, prea iubiții mei frați

La, li, la, la, la,

la, li, la,la…)

 

Cel care a ordonat să fie uciși, un belgian roșcat cu pistrui pe față și cu un singur ochi, s-a răstit la mine „Tais-toi, cabot!” (Taci, javră!). M-am oprit. În următoarea fracțiune de secundă, m-am smucit din strânsoarea negroteiului lungan și i-am aruncat o lovitură de pumn fix în bărbie, după care am dispărut în stufăriș.

 

 

Dacă m-au urmărit și dacă m-au prins…

 

             Îmi ardeau tălpile, iar cârcei teribili îmi sugrumau gambele și complotau împotriva evadării mele. Alergam cum n-am mai alergat vreodată prin jungla congoleză. Nici la vânătoare, când mergeam împreună cu Hanif și Daudy, nu depuneam un asemenea efort. Și-atunci era în joc viața mea, a mea și-a familiei, că doar dacă nu aveam să prindem ceva de băgat la stomac, n-am fi rezistat prea mult timp doar cu ierburi. Bine, într-adevăr, nu pot pune sub semnul egalității două situații atât de diferite. Acum nu alergam să-mi umplu stomacul, acum alergam pentru a rămâne în viață, deoarece o imensă dorință de răzbunare îmi cuprinsese întreaga ființă. Aveam sufletul negru precum pielea. În fața ochilor aveam doar imaginea familiei mele scăldată-n sânge.

Am alergat haotic, nu știam unde sunt urmăritorii mei. Auzeam zgomote ce veneau din spate, din stânga, din dreapta. Mă simțeam încolțit. Nu trebuia să fac altceva decât să rezist, să continui să înaintez, să sper că se vor lăsa păgubași. La un moment dat am ajuns la marginea unei râpe pe care am observat-o prea târziu. M-am prăbușit ca un bolovan. Unul dintre urmăritori s-a prăbușit la doi pași de mine. Era lunganul pe care-l pocnisem. Spre uimirea mea,  își revenise nenorocitul și-a reușit să mă ajungă, avea picioarele lungi, era înalt aproape cât trestia din mlaștină. Am dus mâna la brâu, la kisu, arma care mi-o dăruise tata. Frumoasă armă! Avea patru găuri de-a lungul lamei cu tăiș dublu și se termina într-un mâner împletit în fire de cupru. L-am privit pe negrotei fix în ochi. Era puțin năuc, dar privirea mea sticloasă împânzită de firișoare sângerii l-a pironit de-ai fi zis că nici nu mai respiră, doar că îl dădea de gol nodul de sub bărbie care se mișca de-a lungul gâtului, când sus, când jos. Mi-am scos cuțitul și i-am zis: „Wewe kuua familia yangu!” (mi-ați omorât familia!) „Kuniua na mimi!” (omorâți-mă și pe mine!). Între timp a ajuns și belgianul chior îmreună cu alți doi negrotei. Mă țintea cu pușca amenințător „Qu’est-ce vous niggers chuchotez la?  Est-ce que vous voulez que je chauffe le cylindre de le fusil sur vous?” (ce șușotiți acolo, negroteilor? Vreți să încing țeava puștii pe voi?) „Tocmai îmi zicea să mă las prins, că mă ajută el să scap mai târziu.” Belgianul chior n-a stat pe gânduri. Și-a schimbat ținta și l-a împușcat pe lungan fix în gâtlej. Nu-i rău pentru un om cu un singur ochi, mi-am zis, privind lunganul căruia îi izbucnise sângele ca lava dintr-un vulcan. A horcăit doar o dată, apoi nu s-a mai auzit decât strigătul unui elefant, undeva în apropiere. Chiorul a pus din nou ținta pe mine „Nu meriți un glonț. Tu meriți să muncești până la epuizare. Meriți să ștergem cu tine pe jos, să te umilim. Voi încă nu ați înțeles că nu sunteți la fel ca noi, că ne sunteți inferiori? Chiar nu vă duce capul deloc? Noi suntem stăpânii aici și vă punem să munciți precum animalele, doar asta sunteți, nu?” „Dacă nu mă ucizi acum, într-o zi, când o să găsesc cea mai bună ocazie, o să te ucid eu pe tine. Așa că, gândește bine ce ai de făcut! Îți pui viața în joc? Și, cum naiba poți să zici că-ți sunt inferior? Câte lucruri, din câte pot eu face, poți să faci și tu?” „Păi tu nu faci mare lucru. Doar te maimuțărești. Pentru că asta ești, o maimuță.” Am întors capul de parcă tocmai primisem o palmă, apoi m-am întors și i-am vorbit printre dinți „Maimuță zici, ăă!? Dar maimuțele pot vorbi?” „După cum se vede da.”, a continuat prin a mă lua peste picior. M-am ridicat și-am îndreptat cuțitul spre el gesticulând „Tu nici nu-mi cunoști limba, iar eu o cunosc pe-a mea, pe-a ta, și-am mai învățat și ceva engleză de la bătrânul Stanley”

Pe malul celălalt al râpei își făcuseră apariția un grup de arabi cu turbane pe căpățâni călare câte doi, pe câte un elefant. Din urma lor și-au făcut apariția și-un grup de vreo zece negrotei, legați între ei, de gât, cu funie. Eu mi-am dat seama de prezența lor atunci când belgianul chior și-a îndreptat arma în acea direcție. Cearta noastră prostească tocmai se încheiase.

 

 

Sclavi plus fildeș, egal Tippu Tip…

 

            „Cine sunteți și unde mergeți?”, a întrebat belgianul chior. Unul mai bătrân a înaintat încă un pas de elefant și-a zis: „Cine suntem și unde mergem, nu e treaba ta. Treaba ta, văd eu, e alta. Ce vrei să faci cu arma aceea?” Chiorul, pe-un ton mai înțepat și pițigăiat, de parcă l-ar fi strâns cineva de fudulii: „O să-ți răspund la fel cum mi-ai răspuns și tu, nu e treaba ta!” Bătrânul cu turban a dat capul pe spate râzând în hohote „Belgian îngâmfat, ce ești! Ia, zi-mi! Vrei să-l omori?” „Da, pentru că-mi aparține și fac ce vreau cu el.” „Ți-a făcut vreun necaz?” „Da, l-a omorât pe cel de lângă el” „Extraordinar!” a exclamat bătrânul cu turban dându-și din nou capul pe spate și râzând „Dar, împușcătura de mai devreme, împușcătura, ce-a fost cu ea?” „N-a fost nici o împușcătură.” a răspuns chiorul lăsând țeava puștii în jos. „Ei cum n-a fost!? Noi am auzit o împușcătură, nu-i așa oameni buni?” Toți au dat din cap că da, a fost o împușcătură. „Noi vedem că cel viu din râpă are cuțit și doar cel mort, pușcă. Dar cel mort nici n-a apucat să și-o scoată de pe umăr. Cine mai are pușcă? Voi, cei de pe malul celălalt.”, a zis bătrânul râzând din nou, de data asta mai puțin zgomotos. „Am tras un foc în aer, de avertizare” De data asta n-a mai râs doar bătrânul cu turban, mai că mă bușea și pe mine râsul, care eram la mijloc și nu știam ce va urma. După ce s-au potolit, bătrânul i-a zis arătându-l cu degetul pe chior apoi pe cel mort „Tu, l-ai omorât. Dacă ai fi recunoscut de prima dată că ai tras un foc de armă te-aș fi crezut.” „Ți-am zis că îmi aparține, așa că nu te interesează ce-am făcut, sau ce vreau să fac cu el” „Ei, cum așa!? Dar cu sălbaticul ăsta poți face bani. Dacă-l omori nu mai face nici două parale pielea lui” „Ei, bine și atunci ce-mi propui” „Nu mai propun nimic, m-am hotărât să-ți dau răspunsul celor două întrebări rămase-n aer. Suntem  comercianți de fildeș, sclavi și tot ce poate să ne aducă un câștig, iar de mers, mergem exact acolo unde ești tu stăpân. Vă vom lua tot ce spuneți că vă aparține, iar pe voi vă vom omorî dacă ne stați în cale. Nu vă vom omorî pe toți. Nu.  O să lăsăm și supraviețuitori, expres pentru ai transmite regelui Leopold că micile noastre răfuieli nici pe de departe nu s-au încheiat.” Imediat după ce a rostit aceste vorbe bătrânul cu turban, belgianul cu un singur ochi și-a arătat spatele și s-a făcut nevăzut în stuful mlaștinii. Cei din grupul bătrânului au stat câteva clipe și s-au uitat unul la altul nedumeriți, după care au izbucnit într-un râs zgomotos de se țineau de pântece. Până și sclavii râdeau. După ce s-au potolit, unul dintre ei, mai tânăr și mai sprinten, a coborât de pe elefant, apoi și-a dat drumul pe spate în râpă, proptindu-se în călcâie. M-a legat de mâini și le-a cerut sclavilor să mă salte din râpă. Imediat după, l-au săltat și pe el.

Bătrânul cu turban le-a făcut cu mâna în semn de ocol și le-a ordonat: „Haideți, să găsim drumul către malul celălalt!” Imediat am aflat de la unul dintre sclavi cine e. Era cel mai cunoscut comerciant de fildeș și sclavi  și unul dintre „aliații” lui Leopold, cu care nu s-a înțeles niciodată până la capăt așa cum ar fi trebuit. Pe Leopold al II-lea îl costa scump fiecare fildeș și fiecare sclav luat de organizația acestuia. Auzisem numele lui și din gura lui Stanley, care se lăuda că l-a ajutat în 1887 să fie numit guvernator peste districtul Stanley Falls. Era zanzibarianul Tippu Tip.

 

 

Când am învățat să scriu și  să iubesc o femeie…

 

            După ce am dat ocol râpei și-am trecut de mlaștină am intrat în sat. Era noapte. Șapte colibe încă fumegau, le dăduseră foc belgienii. În sat nu mai rămăseseră decât morții și un grup de vreo cincisprezece persoane schilodite, femei și copii. Tippu Tip a dat din cap nemulțumit „Au fugit, lașii! Și au luat și sclavii cu ei.” Apoi pe-un ton de om resemnat „Lasă că-s buni și ăștia, decât deloc, nu? Mai fac jumătate din preț, având în vedere că mai au doar un singur braț folositor.” Eu când mi-am văzut familia în mijlocul satului, în balta de sânge închegat, m-am prăbușit în genunchi, sugrumându-i și pe ceilalți care erau legați de gât cu aceeași funie. S-a așezat lângă mine următorul, apoi următorul și următorul, până s-a terminat șirul. Mi-a venit să vărs. Tippu Tip a coborât de pe spinarea elefantului și s-a îndreptat către noi „Ce-i cu voi de v-ați tolănit așa?” M-am șters cu mâna la gură și i-am răspuns: „E vina mea, prea mărite guvernator. Mi-am revăzut părinții și frații morți și mi s-au înmuiat picioarele.” Tippu Tip mirat: „Ce bine stăpânești limba franceză, tinere! Și văd că ești pus la punct și cu politica! De unde toate aceste cunoștințe?” „Am fost hamalul lui Stanley. Știu și ceva engleză” „Aha! Acum se explică. Și engleză, zici? Bravo! Cum te numești?” „Juma.” „Juma, să știi că am o slăbiciune pentru oamenii isteți și pe lângă asta l-am îndrăgit foarte tare și pe Henry Morton Stanley. De aceea, pe tine, sunt hotărât să te țin pentru mine. Știi să scrii?” „Nu.” „Ei, bine, ăsta-i următorul pas. Te voi învăța să scrii. Eu am hotărt să  nu mai bat drumurile și să mă retrag la mine, în Zanzibar. Ești de-acord să mă însoțești? Eu de obicei nu rog pe nimeni, doar oblig, dar pe tine te las să decizi singur, consider că ești destul de rațional ca să iei singur decizii bune.” M-am gândit un moment, dar nu prea mult ca să nu-l fac să-și piardă răbdarea și am răspuns ferm „Da, sunt de-acord.” „Ți-am zis eu că ești băiat deștept.” și mi-a mângâiat creștetul așa cum o făcea tata, așa cum a făcut-o la un moment dat și Stanley. Dintre cei doi care au făcut acest gest, nici unul nu mi-a dorit răul, urma să aflu dacă e la fel și-n cazul lui Tippu Tip. Am plecat cu o amărăciune în suflet, cu gândul la familia ce-am pierdut-o, cu inima la pământul ce-l lăsam în urmă.

Era 1891 când am ajuns în Zanzibar. Am rămas cu gura căscată atunci când i-am văzut casa lui Tippu Tip. Porți sculptate-n lemn, marmură, pietre prețioase și-alte și-alte minunății despre care  nici nu bănuisem până atunci că există. Tippu Tip avea mulți sclavi care se ocupau de treburile casei. N-am văzut nici un sclav supărat că se află acolo. Erau ca o mare familie. Mie nu mi-a dat nimic de lucru. M-a pus să mă spăl, să mănânc și să mă odihnesc. M-am plimbat vreo săptămână prin casa aceea uriașă, când pe-un coridor, când pe altul. Mă plictisisem, nu știam ce are de gând să facă stăpânul cu mine. Tot plimbându-mă așa, într-o zi, am dat nas în nas cu o tânără congoleză, care îngrijea camerele palatului. A fost primul moment de după moartea familiei mele, în care am simțit că mai am o șansă, că mai există posibilitatea să am pe cineva pe care să-l iubesc mai mult decât pe mine. În ochii mei se citea clar: mă îndrăgostisem. Aș fi vrut să-l întreb în acea clipă pe belgianul chior dacă niște sălbatici sunt capabili să aibă asemenea sentimente. Numele ei este Neema. A fost adusă de Tippu Tip, împreună cu mama sa, Ramla, care se ocupă de țesut. Era timidă la început, dar s-a dezghețat încet, încet. I-am ajuns în așa hal la suflet, că nu rezista un ceas fără să treacă să mă vadă. Eu între timp mă apucasem să învăț tainele scrierii limbii franceze cu ajutorul unui profesor angajat de Tippu Tip.

Am învățat repede ce-am avut de învățat, mă și chinuiam să prind repede ce-mi spunea profesorul ca să-mi rămână timp mai mult pentru Neema. Dragostea dintre noi doi era tot mai intensă pe zi ce trecea. Tippu Tip ne surprinsese de mai multe ori în timp ce ne giugiuleam pe culoarele palatului, așa că într-o zi ne-a chemat și ne-a spus: „Nu sunt orb și nici prost ca să nu-mi dau seama că pe voi doi vă leagă aceleași sentimente, dar asta nu înseamnă că voi accepta să vă faceți de cap pe holurile palatului și să se uite toți servitorii cu gura căscată la voi. Ce-ar fi să înceapă toți să facă la fel!?” „Ne pare rău, dacă v-am supărat atât de tare!”, i-am zis eu, cu privirea picată-n podeaua de marmură. „Ei, lasă! Nu m-ați supărat așa de tare dacă m-am decis să vă dau propria casă, în care să vă giugiuliți cât vreți. Anexa din fundul livezii va fi a voastră.” Am sărit în sus de bucurie, nu știam cum să-i mulțumim pentru bunătatea sa.

Tippu Tip nu fusese întotdeauna așa. Am auzit multe povești cu nenorocirile pe care le făcea, dar probabil încerca, acum, la bătrânețe, să se curețe de păcate. Se apucase și el de scris, își scria memoriile, scria până în noapte târziu. Când am tras cu ochiul la ce scrie, am rămas surprins, nu scria în franceză, dar cuvintele îmi păreau cunoscute dacă încercam să citesc pe litere. L-am întrbat numaidecât: „În ce limbă scrieți, dacă nu sunt prea indiscret, stăpâne?” A zâmbit și-a scuturat din deget în semn de ceartă „Ai tras cu ochiul, ticălos curios ce ești!” În limba pe care-ai auzit-o prima oară în viața ta, după ce te-a făcut maică-ta: swahili.” „Aha! Păi, pe mine de ce nu m-ați învățat?” „E timp, Juma. Ești tânăr, aveai nevoie să știi să scrii într-o limbă mai des folosită, care-ți poate fi de folos.” „Dar, dumneavoastră de ce nu scrieți în limba franceză?”, l-am întrebat eu, tot mai curios „Câte cărți ai văzut tu, scrise în swahili?” Am rămas mut. Avea dreptate bătrânul, nu văzusem până atunci asemenea cărți. Apoi mi-a pus mâna pe umăr și mi-a zis pe un ton de om mândru: „Îmi scriu autobiografia, tinere, ca să corectez ceea ce alții ar spune greșit despre mine. Cartea, pe lângă fapte, trebuie să mă păstreze într-un anume fel în istorie, ca să mă cunoască și copiii și copiii copiilor tăi, peste veacuri. Înțelegi, tu?” Înțelegeam eu, doar că lumea va crede tot ceea ce a auzit, nu ce a scris el cu mânuța lui despre sine. Oricum, eram încântat că limba mea poate fi pusă pe hârtie, restul nu mai conta.

 

 

De ce am vrut să plec și dacă m-am întors…

 

            În 1903, după doisprezece ani petrecuți în casa lui Tippu Tip, timp în care Neema mi-a dăruit trei copii minunați, o fată și doi băieți, Rehema, Kito și Zuberi, s-a aprins din nou focul ce arsese mocnit până atunci în mintea mea, s-a aprins setea de răzbunare. Imaginea ofițerului belgian, cel care ordonase uciderea familiei mele, ajunsese să devină obsedantă. Nu-mi mai găseam liniștea. Neema văzând în ce stare mă aflam, s-a temut că aceste gânduri vor strica liniștea familiei și că într-un final o să mă piardă. S-a dus și s-a plâns stăpânului. Tippu Tip m-a chemat să stăm de vorbă. Am fost sincer și i-am povestit despre gândurile care mă macinau de ceva vreme: „Vreau numaidecât să plec și să-l găsesc pe chior. Încep să o iau razna. Am sentimentul că nu mi-am îndeplinit misiunea. Ceva mă tot împinge să mă duc, să plec în căutarea lui. Njia ya amani hawaijui (nu cunosc calea păcii).  Noaptea, când adorm, îmi visez frații și părinții stând în mijlocul satului,  în jurul focului și plângând cu lacrimi sângerii. Apoi visez momentul în care tata mi-a dăruit cuțitul pe care-l purta el la brâu. Uite! Ăsta e cuțitul.” Tippu Tip m-a ascultat cu atenție. A rămas tăcut pentru câteva clipe, apoi mângâind cu degetele tăișul cuțitului și pe o parte și pe alta, mi-a zis: „Da. Se pare că nu am cum să te opresc. Te-aș distruge dacă aș face acest lucru. Știi că țin la tine și la copiii tăi, ai fost un caz special în viața mea. Te las să pleci în căutarea ofițerului, doar dacă accepți să pleci împreună cu un grup de negustori de fildeș din organizația mea. Asta pentru siguranța ta. Știi că e periculos să te întorci acolo de unul singur?” Am acceptat imediat.

După o săptămână de pregătiri mi-am luat la revedere de la familie și de la Tippu Tip. Neema, cu toate că la început n-a fost de-acord cu decizia mea, la plecare s-a arătat foarte încrezătoare . Mi-a povestit că a avut un vis cu o noapte înainte în care se făcea că m-am întors acasă sub chipul unui copil și că Ramla, mama sa,  i-a zis că visul nu poate avea altă semnificație decât aceea că eu mă voi întoarce acasă pe picioarele mele doar că voi fi un om împăcat cu sine și renăscut în propria-mi ființă.

Când am ajuns în sat, n-am mai recunoscut mare lucru. Case solide fuseseră construite în locul colibelor, drumuri late în locul cărărilor ce le-am bătătorit cu tălpile în copilărie. Doar muntele și oamenii erau la fel. Muntele tot semeț și cu piscurile ascunse-n ceața lăptoasă, iar oamenii tot săraci și bolnavi, triști și schilodiți. Leopold al II-lea o ducea tot mai bine. Prețurile la cauciuc crescuseră tot mai mult în ultima vreme, iar sclavii erau exploatați la maxim de poliția locală.

Nici urmă de ofițerul chior. Am întrebat pe oricine îmi ieșea în cale. Nu era un om care să nu-ți rămână întipărit în minte. La un moment dat am aflat că ar fi undeva în vest cu un grup de sclavi, de-a lungul râului Congo. Nu puteam să mă despart de grupul de comercianți ai lui Tippu Tip, trebuia să fac așa cum am căzut de-acord, lucru care îmi cam strica socotelile. Mă țineau mult pe loc. Între timp am învățat și eu secretele traficului cu fildeș. Începusem să mănânc și eu de unde păpa și Leopold, iar asta îmi dădea satisfacție.

Fără să-mi dau seama la început, am început să fiu tot mai implicat în toată afacerea asta cu fildeș. Începuse să îmi placă tot mai mult. Cu cât trecea timpul cu atât se depărta imaginea ofițerului belgian de mine. Într-un timp chiar l-am uitat. După o vreme însă, asta însemnând vreo doi ani, a intervenit altceva care începea să mă chinuie tot mai tare: dorul de copii și de Neema. A trebuit să mai rezist încă două luni fără ei, deoarece a trebuit să aștept grupul să-și încheie socotelile și să ne întoarcem împreună.

Când am ajuns m-am dus direct la anexa din capătul livezii. Am căzut în genunchi iar copii mi-au sărit în brațe. I-am sărutat pe fiecare și le-am trecut mâna prin păr. Se pare că am preluat gestul tatălui meu. Neema a izbucnit în plâns de bucurie. Ramla scutura afară o pânză de bumbac când i-a zis Neemei: „Ți-am zis, tu, că se-ntoarce teafăr și nevătămat?”

Ne-am bucurat cu toții, ne-am sărutat din nou și din nou, dar când am întrebat de stăpân toată lumea s-a întristat. Tippu Tip murise de malarie.

 

 

Dacă e război, atunci război să fie!

În 1908 se schimbase situația în Congo. Leopold al II-lea pierduse în fața guvernului belgian și-n urma presiunilor mai multor state, puterea asupra administrației. Când am fost pus în temă cu noile vești, un singur gând am avut. M-am dus la Neema și i-am spus: „Nema, iubita mea, ne întoarcem acasă!”

Am pornit la drum abia după jumătate de an, atunci când a plecat și grupul de comercianți, același grup ce mi-l pusese Tippu Tip la dispoziție în trecut. Când am ajuns în sat am rămas uimit. Se schimbase în totalitate, nu mai semăna deloc cu ce văzusem ultima oară. Acum se schimbase în bine. Oamenii nu mai erau la fel de triști, chiar dacă lucrau tot pentru belgieni. Și nu mai erau atât de mulți oameni bolnavi; se deschisese spital, iar boala somnului începuse să fie tot mai ușor de vindecat.

M-am angajat imediat ca profesor. Cunoștințele mele aveau să fie de ajutor multor copii congolezi. Neema și cei doi fii, Kito și Zuberi s-au angajat în agricultură. Kito s-a îndrăgostit de-o tânără colonistă, nu prea înghițeam eu treaba asta, dar n-am vrut să-i stau în cale, așa că l-am lăsat să-și facă de cap. Zuberi e cel mai mic, dar foarte puternic și fizic și mental, bine, mai mult încăpățânat, când îi intră ceva în cap nu mai poți să i te împotrivești. Rehema, cea mai mare dintre frați, a învățat de la mine tainele scrierii și a devenit și ea profesoară.

Până în anul 1914 lucrurile au mers de la sine, fiecare zi la fel ca cealaltă. Părea că nimic nu ne mai poate strica liniștea. În 1914, însă, a început războiul în lume. N-am stat deloc pe gânduri. M-am înrolat în Force Publique. M-au urmat și fii mei, chiar dacă le-am interzis să o facă. Oricum dacă nu o făceau i-ar fi obligat guvernatorul, așa au pățit băieții unui vecin care încercau să scape de front. Am făcut instrucție militară doi ani de zile până să intrăm și noi în pâine, în tranșeele frontului dinspre est, în data de 18 aprilie 1916, asta fiind acum trei luni. Neema a rămas acasă răvășită de sentimentul că și-ar putea pierde și copii și soțul. O lovitură și mai mare a primit în momentul în care Rehema s-a oferit voluntară ca soră medicală pe front. Eu când am auzit vestea, nu zic că nu mi-a păsat de soarta fetiței mele, dar a trezit în mine, așa, un spirit de luptător congolez cum n-am mai văzut până atunci. Am avut un sentiment de mândrie și de curaj în fața pericolului ce ne aștepta pe front.

Acum o lună, pe 6 mai, le-am dat peste nas germanilor și am ocupat Kigali. Până în ziua a șasea a acestei luni, am ocupat Burundi și Rwanda.

Au trecut șase zile de la ocupație și ne pregătim să luăm cu asalt Tabora, centrul administrativ al germanilor din Africa de Est. În timpul luptei pentru ocupație s-a întâmplat ceva cu adevărat ciudat. S-a întâmplat un lucru care m-a făcut să scriu această scurtă istorie a mea, printre rânduri, așa, când ceilalți se odihnesc sau stau la pândă în tranșee. Acum opt zile în timpul bătăliei, a sosit o coloană de belgieni care trebuia să ne ajute să înaintăm în fața germanilor. Cum stăteam lipit cu bărbia de malul tranșeei, am văzut alergând spre mine un ofițer. Era rănit, șchiopăta. Mi-am așezat arma peste mal și-am început să trag pentru al acoperi. După vreo câteva rafale m-am oprit. S-a apropiat destul ca să-i pot vedea chipul. Am avut un șoc. Cel pe care încercam să-l păzesc de tirurile germanilor era belgianul chior, cel pe care l-am căutat atâta vreme. Am strigat la el: „Hei! Chiorule! Nu mai înainta că te împușc!” Nu m-a recunoscut. Mi-a făcut semn cu mâna și-a strigat „Nu trage, sunt de partea ta, tâmpitule!” „Da!? Dar acum douăzeci și șase de ani, nu părea deloc că ai fi de aceeași parte cu mine. Sunt Juma congolezul, cel căruia i-ai ucis frații și părinții!” „Nefericitule, tu, crezi că ești singurul căruia i-am făcut asta? Crezi că-mi mai amintesc care dintre ei ești?” „Vino mai aproape, poate-ți amintești!” A mai făcut doi pași și-a fost secerat de-o rafală de gloanțe venită dinspre germani. Nenorocitul a fost lichidat. Cineva mi-a făcut dreptate. Într-un fel m-am bucurat că nu a trebuit să-mi pătez eu mâinile cu sângele acelui om malefic. Un singur lucru mă mai întreb: cum se face că un om atât de laș, un om care a fugit de-a mâncat pământul de teama lui Tippu Tip, a ajuns pe front în mijlocul războiului.

Acum stau și aștept vești de la copiii mei, până acum toate veștile au fost pozitive, sunt teferi. O să izbândim în luptă și o să ne întoarcem acasă sănătoși. Când vom ajunge acasă o să spun tuturor : eu sunt Juma, congolezul luptător. Dacă e război, atunci război să fie! Dacă e pace, pace fie! Nu mi-e frică nici de viață, nici de moarte! Iar ei, ei sunt copiii mei, care îmi seamănă și trebuie să-i respectați. Noi suntem OAMENI, nu sălbatici.

 

Ciprian Alexandrescuautor  Ciprian Alexandrescu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Congolezul Juma

%d blogeri au apreciat asta: