Atingerea

Când am ajuns acasă, soţia mă aştepta lângă uşă, gata îmbrăcată de plecare. Foarte nerăbdătoare. Parcă-mi pândise de la fereastră sosirea. Sau poate chiar aşa făcuse! M-a enervat graba ei, dar mi-am amintit că-i promisesem această ieşire. La cumpărături. Nici nu vaiam să mă gândesc ce chin mă aştepta. Aş fi preferat să mă dizolv într-un fotoliu şi să privesc tâmp la televizor. Ştiu că aşa arată faţa mea obosită, scăpată de sub orice control, când mă las trăit de filme, reclame, politică. Nu mă deranjează, dar soţia mea are grijă să-mi atragă atenţia asupra acestei metamorfoze. Nu mă iartă. Obişnuieşte să-mi întrerupă alunecarea în dulcea stare de inconştienţă, cu binecunoscutele întrebări, „Ce faci? Unde eşti? Dacă mai eşti!” Niciodată nu ştiu ce să-i răspund. În schimb, după ce mă foiesc puţin zâmbind strâmb, parcă vrând să-i demonstrez că sunt viu, iau telefonul, verific e-mail-ul preocupat, apoi revin la televizor. Fac astfel pentru că nu mai sunt în stare de altceva după o zi de muncă. Ce vorbesc eu? De fapt, nu există după… nici când dorm! Şi atunci visez soluţii, strategii, paşi, cifre, multe cifre. Dar ea nu înţelege, iar eu nu pot să-i spun. Cu toate că, uneori îmi vine să-i strig când o aud că-mi vorbeşte însufleţită despre cât de frumoşi sunt copacii, florile, iarba, marea… îmi vine să-i strig, „Nu vezi câte probleme am eu? Crezi că-mi arde de prostii?” Dar mă abţin, îmi văd de treaba mea ignorând toate nimicurile acestea.
Ea are tihnă. Program uşor, nu responsabilităţi, nu decizii, nu urgenţe. Opt ore la serviciu şi apoi parcă schimbă planeta. Odată ieşită din birou se scutură de termene, grafice, situaţii, lăsându-le să strige până răguşesc. Mâine! le spune nepăsătoare. Aş vrea să fie şi la mine la fel. Dar nu este. Ea are timp de tot felul de mărunţişuri lipsite de importanţă. Eu nu. Nu-mi pot permite luxul acesta. Bine, de ce să nu recunosc că se ocupă şi de casă. Face aproape tot singură. Eu nu pot s-o ajut! Am treburi mai serioase de rezolvat. Câştig bani. Şi nu puţini! Ea tot necăjită că, de ce nu ne plimbăm, de ce nu plecăm şi noi ca alţii în week-end undeva afară din oraş, şi multe alte nemulţumiri. Cum să plec dacă am o afacere de crescut?
Nu am câştigat întotdeauna mulţi bani. A trebuit să muncesc zdravăn, să-mi bat capul să găsesc soluţii. Abia de vreun an îmi merge mai bine. Tocmai de aceea nu-mi pot permite să scap lucrurile din mână. Dar ea o ţine pe a ei. O las în pace! Mă întreabă câteodată „Care-i logica? Ce rost mai au banii dacă nu faci ceva şi pentru sufletul tău?” Nu ştiu ce să-i răspund şi mă enervez. O să facem şi altceva când n-or mai fi atâtea griji! Acum însă…
Cert este că m-a convins s-o însoţesc în oraş, să căutăm cadoul perfect pentru fiul nostru. Nu ştiu cum! Poate pentru că o iubesc şi am vrut să-i fac o mică plăcere. Acum este în faţa mea, gata de plecare. Nu pot nici să mă descalţ. Nici să invoc foamea, să mai trag de timp poate se răzgândeşte. Ştie că am mâncat. Îmi spune să mă relaxez. De parcă aş putea! Am primit zece e-mail-uri numai în timpul cât am mers de la firmă până acasă. Şi trebuie să le răspund. Dar am promis şi ca urmare plecăm.
Pe drum îmi povesteşte că ei i se pare mai importantă bucuria pe care o simţi când cauţi darul, decât darul în sine. Aşa o fi! Pentru ea! Pentru mine, cadoul e cadou, şi dacă ar putea să vină singur de la magazin nu m-aş supăra. Cât timp aş scuti! Nu mai spun de aglomeraţie. Ea crede că oamenii sunt frumoşi şi că este plăcut să te mişti printre ei, să le zâmbeşti, să le vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti. Mă îndoiesc. Sunt acum printre ei şi nu ştiu cum să mă feresc de câte un ameţit care merge cu gâtul întors spre rafturi. Oricum m-am resemnat şi încerc să mă ţin după ea, tot timpul cu un ochi pe telefon. Mai trimit câte un e-mail, mai răspund unui client, atent să n-o pierd din ochi.

Parcă-i argint viu.”Hai şi acolo! Hai şi acolo!” cu o bucurie pe faţă de parcă a câştigat premiul cel mare la Loto. M-am oprit, scriu un mesaj urmărind-o cu coada ochiului. S-a oprit şi ea, răscoleşte un raft, mă întreabă ce cred că i-ar face plăcere fiului nostru. Ridic din umeri în timp ce scriu. Nu ştiu. Cineva mă loveşte în trecere. Instinctiv acopăr cu mâna locul atins. De parcă aş vrea să opresc scurgerea mea în afară, printr-o spărtură imaginară provocată de acea atingere. Imaginară, cu siguranţă! Dar de ce o simt atât de reală? Mă chinui să împiedic revărsarea a tot ce este în mine, apăsând pe locul respectiv. Curios, întorc capul să văd cine îmi pricinuise necazul. Scăldată într-o lumină albă, blândă, dar cumva şi strălucitoare, am văzut o făptură de o frumuseţe rară. Nici înaltă, nici scundă, de fapt nu puteam să-i atribui o dimensiune, faţă senină cu un surâs angelic, ochi albaştri ca cerul, părul de culoarea spicului de grâu căzându-i în valuri pe umeri, silueta atât de fină încâi ai fi zis că este gata să se unduiască la cea mai slabă adiere de vânt. O minune de fată.

Privesc hipnotizat mirifica făptură. Nu-mi vorbeşte şi totuşi îi aud glasul ireal de dulce, spunându-mi să nu mă împotrivesc. Îmi povesteşte despre întuneric şi lumină. Mă îndeamnă să-mi privesc trupul. Înţeleg fără să ştiu cum. Eu sunt întuneric. Iau mâna de pe locul atingerii şi mă las pătruns de acea lumină. Privesc uimit cum aburi întunecaţi se scurg din mine topindu-se în nicăieri, luând cu ei povară, după povară. Mă simt din ce în ce mai uşor. Plutesc alături de acea zeiţă într-o lume miraculoasă. Secunde, minute, ore, nu ştiu. Imagini refuzate, cuvinte neauzite, emoţii ascunse, sclipesc în jurul meu cerându-mi să le ating. Da, vreau să văd, să aud, să simt! răspund nu ştiu cui şi mă las purtat mai departe. Dar zborul mi se curmă fulgerător când aud glasul soţiei. Mă trage de mânecă insistent şi-mi spune zâmbind complice,
– Ce faci? Ce-ai rămas aşa? Dacă era tânără, te înţelegeam!
– Păi, este… am dat eu să-i explic arătându-i fermecătoarea făptură, Uite!
– Unde?
Uluit, văd în acel loc, o femeie foarte în vârstă care prinzându-mi privirea îmi cere să-i citesc preţul pe o etichetă. Mă supun confuz, aproape că nu mai văd cifrele. Doamna îmi mulţumeşte zâmbind senin, şi-mi face aproape imperceptibil cu ochiul. Acest zâmbet… îl ştiu! Eu îţi mulţumesc! îi spun în gând simţindu-mă deodată fericit pur şi simplu. Bag telefonul în buzunar, îmi iau soţia de mână şi plec mai departe prin magazin.
– Crezi că există îngeri? o întreb aproape în şoaptă. Lasă! Ziceam şi eu! completez repede văzându-i privirea iscoditoare, scormonind în mine încercând să afle ce este în neregulă.
– Te simţi bine? mă cercetează ea ca pe o enigmă, oprindu-se în loc.
– Oo, da! Hai! Ştiu ce cadou să cumpărăm! îi spun şi pornesc grăbit spre unul dintre raioanele magazinului.
În urma mea aud paşii mărunţi ai soţiei. Abia se poate ţine după mine.

 

autor Militaru Corina

Contratimp

 

            Cezar deschise ochii şi privi fără entuziasm camera puţin răvăşită. Sonia plecase iar în fugă.  Trusa de farduri înşirată pe birou, câteva haine aruncate pe un scaun, cafeaua neterminată pe masă şi alte câteva semne, arătau că se trezise iarăşi târziu. Îşi întoarse plictisit privirea spre fereastră. Ar fi vrut să vadă  un copac sau măcar o bucăţică de cer, dar nu vedea decât picioarele trecătorilor. O cameră la demisolul unei clădiri, era tot ce putuseră găsi de închiriat. Pentru ei. În Oslo românii nu erau văzuţi deloc bine. Din acelaşi  motiv el nu reuşise să-şi găsească de lucru. Îi venea foarte greu să spargă credinţa atât de puternică a norvegienilor că, românii sunt ţigani şi hoţi.

Se ridică din pat fără a avea un scop anume. Căută mecanic în frigider, dar realiză că nu-i este foame. Deschise calculatorul. Citi cu înfrigurare mail-urile primite sperând într-o minune. Îşi trimisese portofoliul la toate firmele de arhitectură sau design, căutând una care să-l accepte. Nimic. Deci chiar trebuia să se întorcă acasă. Înfrânt. Încă îi mai sunau în minte cuvintele Soniei,

–        Ori te angajezi ori am terminat!

–        Ştii bine că şi eu vreau să mă angajez! Ce mă cunoşti de-o oră?

–        Da! Sigur! Domnul arhitect!… N-o să găseşti de lucru ce vrei tu!

–        Trebuie puţină răbdare. N-o să sară nimeni să mă angajeze din prima! Că sunt eu, Pătraşcu Cezar din România! Te rog mai lasă puţin! Este foarte important pentru mine să-mi fac meseria.

–        Uite ce este! Eu nu pot să duc situaţia asta. N-ai decât să faci ce vrei, dar fără mine!

–        Nu mai înţeleg nimic! Aveai încredere în mine! Ce s-a schimbat?

–        Ştii ce! Nu mai vreau! Am nevoie de cineva care să fie la nivelul meu.

–        Adică, eu nu mai sunt de nasul tău?

–        Uff… Zău! Înţelege ce spun! Vreau să urc, iar tu mă tragi în jos. Vreau lângă mine pe cineva cu o situaţie ca a mea. Sau mai bună.

–        Ce se schimbă dacă accept orice job? Se rezolvă problema ta? Nu!

–        Ba da! De exemplu, ştii cât câştigă un şofer în Norvegia?

–        Nu vreau să ştiu!

Deci trebuia să se întorcă acasă nu numai cu sentimentul amar al eşecului, dar şi singur. Fără Sonia.  Nu putea să renunţe la visul lui. Simţea că trebuie să lupte chiar dacă şansele păreau mici. Era prea devreme să cedeze şi să accepte orice.

Avuseseră multe discuţii în ultimul timp, fără niciun rezultat. Cezar  încercase în toate felurile s-o facă pe Sonia să-l înţeleagă, dar nu  reuşise. În final  hotărâse să părăsească Norvegia.

Privea orb la monitorul calculatorului. Sperase nebuneşte până în ultimul moment. „Se pare că minunile nu-s pentru mine” îşi zise el cu ciudă. Simţea că trăieşte într-o lume întoarsă pe dos. N-o înţelegea. Nu ştia cum lucrează şansa. Cum de  unii o aveau, iar el nu. Toate realizările lui de până atunci erau rezultatul unui efort imens. Se întreţinea din anul doi de facultate, muncise din greu şi nu o dată, fusese păcălit muncind fără a-şi primi banii. Dar ţinuse drumul, privind spre visul lui de a ajunge un designer renumit. Gândea într-un timp că ar avea şanse, talentul lui fiind de multe ori confirmat. Acum nu mai ştia ce să creadă.

Prin contrast cu alunecarea lui în disperare, Sonia deschisese aripile larg şi zbura avântat spre înălţimi. După terminarea liceului se angajase la o firmă de shipping, fusese remarcată şi în urmă cu două luni transferată în Oslo. Cu un salariu foarte mare îşi permitea orice, chiar să uite că, oamenii n-au şanse egale. Unii trebuie să forţeze norocul în timp ce alţii îl atrag uşor, nu se ştie cum. Îşi făcuse cu o viteză uluitoare prieteni noi, iar pe el îl împinsese undeva la marginea universului ei, punându-l să aleagă între ea şi visul lui.

Cezar avea şi el în plan să plece din ţară dar nu aşa de curând. Voia să strângă mai mulţi bani ca să poată rezista până găsea de lucru. La rugăminţile Soniei lăsase tot în urmă şi venise cu ea.

Îşi amintea cu cât entuziasm porniseră la drum. Condusese patru mii de kilometri fără să simtă oboseala. Un drum minunat. Se simţiseră liberi, fericiti, încrezători în marea schimbare. Îşi amintea  după-amiaza şi noaptea din Praga, apoi Berlinul unde stătuseră două zile. Îl părăsiseră cu regret. Apoi Norvegia, Oslo.

Două luni în care evoluaseră de la extaz, bucurie, curiozitate, iubire totală, la nemulţumire, dispreţ, blazare, disperare. Şi din punctul de vedere al Soniei, vina era a lui. Trebuia să renunţe la el ca să fie totul ca altădată.

Site-uri, după site-uri, se derulau pe monitorul calculatorului. Cezar conştientiză ce face. Căuta locuri de muncă. Cu un zâmbet amar renunţă. Nu mai era cazul. Trebuia să plece. Luase această hotărâre după ultima discuţie cu Sonia, dar tot trăsese de timp sperând într-o rezolvare. Cu câteva zile în urmă încercase să-şi cumpere bilet de avion, dar ea îl oprise rugându-l să-i ducă maşina în ţară. Nu putea s-o ţină în Norvegia mai mult de trei luni, fără să plătească o taxă foarte mare.  Acceptase s-o ajute şi astfel mai tărăgănase puţin plecarea.

Un oftat scăpă din strânsoarea sufletului. Acelaşi drum, aceeaşi maşină, dar de data aceasta singur.

Se ridică de la calculator şi începu să se plimbe prin cameră. Sunetul telefonului îl opri din mişcare şi-i dădu un scop pentru moment. Era Sonia,

–        Te-ai trezit?

–        Da, de mult!

–        Nu-mi găsesc agenda şi voiam să verifici dacă nu este în maşină. Te rog!

–        Sigur! Mă duc să văd şi te sun după…

–        Mulţumesc! spuse ea protocolar.

–        Hei! Nu-i cazul! Sunt tot Cezar…

Se duse să ia cheia de la maşină, dar constată cu stupoare că nu era la locul ei. Începu să caute prin toată camera, chiar şi în locuri unde nu ar fi avut ce să caute. N-o găsi. El folosise ultima dată maşina şi-şi amintea că pusese cheia la locul ei. O sună pe Sonia,

–        Ştii ceva despre cheia de la maşină?

–        Nuu…

–        N-o găsesc!

–        E clar! Ai închis-o în maşină! Nu mai pot cu tine aşa!

–        Nu! Îmi amintesc foarte clar că am pus-o la locul ei!

–        Dacă o puneai, era acolo!

Cezar încerca să-şi amintească. Era aproape sigur că nu o lăsase în maşină, dar… ”dacă totuşi am uitat-o?„ gândi el.

–        Daa… Nu ştiu ce să zic! S-ar putea…

–        S-ar putea? spuse Sonia nervoasă. Nu are omul nicio bază în tine!

–        Stai puţin! Hai să găsim soluţii! Ţi se putea întâmpla şi ţie!

–        Eu chiar dacă sunt stresată am grijă de lucruri. Tu eşti neglijent şi năuc. N-am încredere să-ţi mai dau maşina pe mână! Să-ţi cauţi bilet de avion!

Cezar rămase stupefiat de ieşirea ei. Unde era Sonia lui? Nu mai înţelegea nimic. Se aşeză la calculator şi începu să caute variante de zbor spre casă. Nu avea niciun rost să mai prelungească situaţia aceasta. Telefonul sună iar.

–        Da! spuse Cezar plictisit

–        Eu am luat cheia. Ţi-am dat un test! o auzi pe Sonia.

–        La naiba cu testele tale!

–        Trebuia să văd dacă pot avea încredere să-ţi dau maşina.

–        Nu eşti zdravănă! Ce se întâmplă? Ţi-a şters cineva creierul? Chiar începusem să cred că am uitat-o… la câte am pe cap…

–        Câte ai pe cap? Că te duc în spate!

–        Ştii ceva? Nu sunt de încredere! Nu vreau maşina! Îţi aminteşti? Tu voiai să te ajut!

–        Să-ţi iei bilet de avion! Repede!

Cezar se întoarse la calculator. Da, trebuia să-şi găsească repede bilet şi să dispară din acea cameră, oraş, ţară, relaţie.

Răspunse nervos la telefonul care sună iar,

–        Ce mai e?

–        Marius Popa de la Asen Design. Domnul Pătraşcu Cezar?

–        Da! Vă rog să mă scuzaţi! Credeam că este…

–        Nu-i nimic! V-am sunat pentru că aţi trimis la noi  o cerere de angajare.

–        Da! V-am trimis portofoliul meu.

–        L-am primit! De aceea vă sun. Am fost foarte impresionaţi de ceea ce faceţi!

–        Mulţumesc!

–        Am vrea să colaborăm. Mai sunteţi disponibil?

Lui Cezar îi venea să urle, „Vă aştept de două luni! De ce v-a luat aşa de mult timp?”

Nota cu mâinile tremurânde de emoţie, adresa unde trebuia să se prezinte a doua zi. Lăsă apoi telefonul pe masă şi începu să se învârtă prin cameră agitat. Nu ştia cu cine să împărtăşească vestea. Sonia! Se gândi s-o sune, să-i spună că în sfârşit… Simţi ruptura. Ultima săptămână fusese de ajuns ca să distrugă tot ce construiseră în trei ani. Încet, încet, se calmă.

Se adună şi hotărî următorul pas. Cu cât se rupea mai repede, cu atât era mai bine. Pentru el cel puţin.

Cam într-o oră, urma să ajungă acasă şi Sonia. Cezar se apucă să-şi strângă lucrurile. Voia să plece imediat ce ajungea ea acasă. Nu ştia încotro, dar nu mai conta.

Termină de împachetat repede. Nu-şi adusese multe lucruri cu el. Se aşeză pe un scaun aşteptând sosirea Soniei. Privea liniştit, de jur împrejur, camera. Sorbea crâmpeie de trecut, imagini dintr-un  film creat de doi regizori nepricepuţi. Tresări la intrarea Soniei,

–        Voiam… spuseră amândoi aproape în acelaşi timp.

–        Spune tu! o îndemnă Cezar.

Câteva secunde de tăcere, apoi ea începu să vorbească. Cuvinte căutate cu grijă, fraze frânte de pauze lungi, priviri căutând adânc în sufletul lui Cezar confirmarea că nu este prea târziu.

Trecuseră câteva minute de când liniştea se aşternuse. Priveau amândoi spre bagajele care stăteau între ei.

 

 

autor Militaru Corina

 

Minciuna

Într-un tărâm de vis, demult, demult, trăiau nişte oameni care nu ştiau ce este minciuna. Ca un făcut, de fiecare dată când unul dintre ei încerca să ascundă adevărul, cuvintele prindeau viaţă şi-şi băteau joc de el, făcându-l să se bâlbâie îngrozitor.
Într-o zi în acel tărâm sosi din lumi necunoscute un om foarte bogat. Acesta venea dintr-o ţară îndepărtată unde numele lui era pe toate buzele şi unde toţi se închinau în faţa lui, aducându-i numai cuvinte de laudă şi mărire.Trăise fericit în acea ţară îmbătat de laudele nesfârşite până într-o zi când, un vis îl îndemnă să plece în lumea largă pentru a atinge cu măreţia lui toate popoarele. Astfel plecă la drum însoţit de un alai fastuos şi sclipitor. Poposi rând pe rând în tări necunoscute până atunci unde negreşit, era întâmpinat cu laudele şi plecăciunile oamenilor intimidaţi de faima lui. Tot aşa călătorind din loc în loc, omul nostru începu să creadă că este cel mai iubit de pe pământ şi de la înălţimea lui începu să privească cu trufie mulţimea ce se apleca smerită înainte-i.
Astfel ajunse într-o bună zi în ţara fără de minciună. Bogatul străin nu cunoştea secretul magic al acelui tărâm. În toate locurile vizitate până atunci cunoscuse minciuna ca un fel de a fi. Nu exista fiinţă în toată lumea care să nu fi spus o minciună cât de mică. Mare îi fu uimirea când văzu că nimeni nu-l întâmpină, nimeni nu se pleacă în faţa lui. Era doar un om printre alţi oameni. Laudele şi plecăciunile îi lipseau iar uimirea că această aşezare nu-i recunoştea măreţia era fără margini. Nu ştia cum de aceşti oameni nu aflaseră despre bogăţia şi puterea lui. Se plimbă prin ţinut şi întrebă locuitorii întâlniţi dacă ştiu ei cine este el. Oamenii îi răspunseră simplu că ştiu. Atunci străinul bogat insistă; nu ştiau ei că el este cel mai iubit om din lume? Oamenii locului îi răspunseră simplu că nu este. Pentru unul cel mai iubit om era mama, pentru altul copilul, pentru altul soţia, în niciun caz un străin oricât de bogat şi puternic ar fi fost. Nedumerit omul nostru se retrase în singurătate ca să mediteze la ce i se întâmpla. Luă hotărârea să cunoască aceste fiinţe bizare. Astfel zi după zi colindă locurile, se întâlni cu oamenii, stătu de vorbă cu ei şi mare îi fu uimirea să vadă că aceştia nu ştiau ce este minciuna. Râse în sinea lui de naivitatea lor şi-i consideră un fel de naţie înapoiată, condusă de un prost. În acelaşi timp simţi o mare dorinţă să-i vadă aplecaţi în faţa lui. Astfel hotărî să ţeasă o intrigă şi să subjuge acea populaţie, gândind că acest obicei straniu va dispărea odată cu conducătorul lor. Zis şi făcut. Se întâlni rând pe rând cu apropiaţi ai conducătorului încercând să-i convingă să răspândească minciuni despre el. De fiecare dată se lovi de acelaşi refuz de a minţii. Ştiau bine oamenii de acolo că magia locului nu le permitea să mintă. Se povestea din tată în fiu cum odată, demult, un strămoş de-al lor adunase toată aşezarea încercând să spună o minciună. Toată lumea aştepta curioasă să audă ce avea de spus omul, dar acesta nu era în stare să scoată decât nişte sunete nearticulate. O bâlbâială caraghioasă care stârni râsul general. În hohotele şi bătaia de joc a oamenilor adunaţi, mincinosul a fugit ruşinat. De atunci nimeni, niciodată, n-a mai gândit măcar să mintă.
Află şi străinul nostru povestea, dar refuză s-o creadă. Nu înceta să se minuneze de cât de înapoiaţi erau locuitorii locului. Văzând că nu poate să-i convingă se hotărî să-i mintă el, gândind că nu aveau cum să reziste talentului lui de a ascunde adevărul, într-o ţesătură de cuvinte cu măiestrie alese. Aşa că trimise vorbă că vrea să le ţină un discurs şi-i rugă să se adune în piaţa centrală. Vestea că străinul vrea să se întâlnească cu ei se împrăştie repede în popor. Cu mic cu mare se adunară în piaţă curioşi să asculte cuvintele omului bogat şi puternic. Aerul fremăta de nerăbdarea mulţimii mirată că străinul întârzia să apară. În sfârşit acesta se arătă, după ce în mod intenţionat îi lasase să aştepte pentru a creşte curiozitatea. Privi preţ de câteva secunde, bine calculate, peste masele adunate visând cum după cele spuse de el acestea se vor apleca în faţa lui si-l vor recunoaşte ca pe cel mai iubit om de pe pământ. Zâmbind plin de încredere deschise gura să vorbească. Dar cuvintele refuzară să se articuleze. Tot ce se auzea erau silabe, litere, ignituri. Se opri puţin, trase aer în piept şi încercă iar să vorbească. Bâlbâiala se revărsă peste mulţimea care înţelese ce se întâmpla şi începu să râdă în hohote arătând cu degetul spre mincinosul care confundase virtutea cu slăbiciunea. Străinul batjocorit de toţi oamenii aşezării fugi cât îl ţinură picioarele părăsind acea aşezare. Vestea acestei întâmplări se duse în toate zările şi mulţi micinoşi, mai mari sau mai mici, şi-au încercat norocul în acel tărâm sfârşind toţi cu fuga, lecuiţi pentru totdeauna. Se spune că de atunci adevărul tot goneşte minciuna ale cărei picioare sunt din ce în ce mai mici.

 

autor Militaru Corina