Atingerea

Când am ajuns acasă, soţia mă aştepta lângă uşă, gata îmbrăcată de plecare. Foarte nerăbdătoare. Parcă-mi pândise de la fereastră sosirea. Sau poate chiar aşa făcuse! M-a enervat graba ei, dar mi-am amintit că-i promisesem această ieşire. La cumpărături. Nici nu vaiam să mă gândesc ce chin mă aştepta. Aş fi preferat să mă dizolv într-un fotoliu şi să privesc tâmp la televizor. Ştiu că aşa arată faţa mea obosită, scăpată de sub orice control, când mă las trăit de filme, reclame, politică. Nu mă deranjează, dar soţia mea are grijă să-mi atragă atenţia asupra acestei metamorfoze. Nu mă iartă. Obişnuieşte să-mi întrerupă alunecarea în dulcea stare de inconştienţă, cu binecunoscutele întrebări, „Ce faci? Unde eşti? Dacă mai eşti!” Niciodată nu ştiu ce să-i răspund. În schimb, după ce mă foiesc puţin zâmbind strâmb, parcă vrând să-i demonstrez că sunt viu, iau telefonul, verific e-mail-ul preocupat, apoi revin la televizor. Fac astfel pentru că nu mai sunt în stare de altceva după o zi de muncă. Ce vorbesc eu? De fapt, nu există după… nici când dorm! Şi atunci visez soluţii, strategii, paşi, cifre, multe cifre. Dar ea nu înţelege, iar eu nu pot să-i spun. Cu toate că, uneori îmi vine să-i strig când o aud că-mi vorbeşte însufleţită despre cât de frumoşi sunt copacii, florile, iarba, marea… îmi vine să-i strig, „Nu vezi câte probleme am eu? Crezi că-mi arde de prostii?” Dar mă abţin, îmi văd de treaba mea ignorând toate nimicurile acestea.
Ea are tihnă. Program uşor, nu responsabilităţi, nu decizii, nu urgenţe. Opt ore la serviciu şi apoi parcă schimbă planeta. Odată ieşită din birou se scutură de termene, grafice, situaţii, lăsându-le să strige până răguşesc. Mâine! le spune nepăsătoare. Aş vrea să fie şi la mine la fel. Dar nu este. Ea are timp de tot felul de mărunţişuri lipsite de importanţă. Eu nu. Nu-mi pot permite luxul acesta. Bine, de ce să nu recunosc că se ocupă şi de casă. Face aproape tot singură. Eu nu pot s-o ajut! Am treburi mai serioase de rezolvat. Câştig bani. Şi nu puţini! Ea tot necăjită că, de ce nu ne plimbăm, de ce nu plecăm şi noi ca alţii în week-end undeva afară din oraş, şi multe alte nemulţumiri. Cum să plec dacă am o afacere de crescut?
Nu am câştigat întotdeauna mulţi bani. A trebuit să muncesc zdravăn, să-mi bat capul să găsesc soluţii. Abia de vreun an îmi merge mai bine. Tocmai de aceea nu-mi pot permite să scap lucrurile din mână. Dar ea o ţine pe a ei. O las în pace! Mă întreabă câteodată „Care-i logica? Ce rost mai au banii dacă nu faci ceva şi pentru sufletul tău?” Nu ştiu ce să-i răspund şi mă enervez. O să facem şi altceva când n-or mai fi atâtea griji! Acum însă…
Cert este că m-a convins s-o însoţesc în oraş, să căutăm cadoul perfect pentru fiul nostru. Nu ştiu cum! Poate pentru că o iubesc şi am vrut să-i fac o mică plăcere. Acum este în faţa mea, gata de plecare. Nu pot nici să mă descalţ. Nici să invoc foamea, să mai trag de timp poate se răzgândeşte. Ştie că am mâncat. Îmi spune să mă relaxez. De parcă aş putea! Am primit zece e-mail-uri numai în timpul cât am mers de la firmă până acasă. Şi trebuie să le răspund. Dar am promis şi ca urmare plecăm.
Pe drum îmi povesteşte că ei i se pare mai importantă bucuria pe care o simţi când cauţi darul, decât darul în sine. Aşa o fi! Pentru ea! Pentru mine, cadoul e cadou, şi dacă ar putea să vină singur de la magazin nu m-aş supăra. Cât timp aş scuti! Nu mai spun de aglomeraţie. Ea crede că oamenii sunt frumoşi şi că este plăcut să te mişti printre ei, să le zâmbeşti, să le vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti. Mă îndoiesc. Sunt acum printre ei şi nu ştiu cum să mă feresc de câte un ameţit care merge cu gâtul întors spre rafturi. Oricum m-am resemnat şi încerc să mă ţin după ea, tot timpul cu un ochi pe telefon. Mai trimit câte un e-mail, mai răspund unui client, atent să n-o pierd din ochi.

Parcă-i argint viu.”Hai şi acolo! Hai şi acolo!” cu o bucurie pe faţă de parcă a câştigat premiul cel mare la Loto. M-am oprit, scriu un mesaj urmărind-o cu coada ochiului. S-a oprit şi ea, răscoleşte un raft, mă întreabă ce cred că i-ar face plăcere fiului nostru. Ridic din umeri în timp ce scriu. Nu ştiu. Cineva mă loveşte în trecere. Instinctiv acopăr cu mâna locul atins. De parcă aş vrea să opresc scurgerea mea în afară, printr-o spărtură imaginară provocată de acea atingere. Imaginară, cu siguranţă! Dar de ce o simt atât de reală? Mă chinui să împiedic revărsarea a tot ce este în mine, apăsând pe locul respectiv. Curios, întorc capul să văd cine îmi pricinuise necazul. Scăldată într-o lumină albă, blândă, dar cumva şi strălucitoare, am văzut o făptură de o frumuseţe rară. Nici înaltă, nici scundă, de fapt nu puteam să-i atribui o dimensiune, faţă senină cu un surâs angelic, ochi albaştri ca cerul, părul de culoarea spicului de grâu căzându-i în valuri pe umeri, silueta atât de fină încâi ai fi zis că este gata să se unduiască la cea mai slabă adiere de vânt. O minune de fată.

Privesc hipnotizat mirifica făptură. Nu-mi vorbeşte şi totuşi îi aud glasul ireal de dulce, spunându-mi să nu mă împotrivesc. Îmi povesteşte despre întuneric şi lumină. Mă îndeamnă să-mi privesc trupul. Înţeleg fără să ştiu cum. Eu sunt întuneric. Iau mâna de pe locul atingerii şi mă las pătruns de acea lumină. Privesc uimit cum aburi întunecaţi se scurg din mine topindu-se în nicăieri, luând cu ei povară, după povară. Mă simt din ce în ce mai uşor. Plutesc alături de acea zeiţă într-o lume miraculoasă. Secunde, minute, ore, nu ştiu. Imagini refuzate, cuvinte neauzite, emoţii ascunse, sclipesc în jurul meu cerându-mi să le ating. Da, vreau să văd, să aud, să simt! răspund nu ştiu cui şi mă las purtat mai departe. Dar zborul mi se curmă fulgerător când aud glasul soţiei. Mă trage de mânecă insistent şi-mi spune zâmbind complice,
– Ce faci? Ce-ai rămas aşa? Dacă era tânără, te înţelegeam!
– Păi, este… am dat eu să-i explic arătându-i fermecătoarea făptură, Uite!
– Unde?
Uluit, văd în acel loc, o femeie foarte în vârstă care prinzându-mi privirea îmi cere să-i citesc preţul pe o etichetă. Mă supun confuz, aproape că nu mai văd cifrele. Doamna îmi mulţumeşte zâmbind senin, şi-mi face aproape imperceptibil cu ochiul. Acest zâmbet… îl ştiu! Eu îţi mulţumesc! îi spun în gând simţindu-mă deodată fericit pur şi simplu. Bag telefonul în buzunar, îmi iau soţia de mână şi plec mai departe prin magazin.
– Crezi că există îngeri? o întreb aproape în şoaptă. Lasă! Ziceam şi eu! completez repede văzându-i privirea iscoditoare, scormonind în mine încercând să afle ce este în neregulă.
– Te simţi bine? mă cercetează ea ca pe o enigmă, oprindu-se în loc.
– Oo, da! Hai! Ştiu ce cadou să cumpărăm! îi spun şi pornesc grăbit spre unul dintre raioanele magazinului.
În urma mea aud paşii mărunţi ai soţiei. Abia se poate ţine după mine.

 

autor Militaru Corina