Contratimp

 

            Cezar deschise ochii şi privi fără entuziasm camera puţin răvăşită. Sonia plecase iar în fugă.  Trusa de farduri înşirată pe birou, câteva haine aruncate pe un scaun, cafeaua neterminată pe masă şi alte câteva semne, arătau că se trezise iarăşi târziu. Îşi întoarse plictisit privirea spre fereastră. Ar fi vrut să vadă  un copac sau măcar o bucăţică de cer, dar nu vedea decât picioarele trecătorilor. O cameră la demisolul unei clădiri, era tot ce putuseră găsi de închiriat. Pentru ei. În Oslo românii nu erau văzuţi deloc bine. Din acelaşi  motiv el nu reuşise să-şi găsească de lucru. Îi venea foarte greu să spargă credinţa atât de puternică a norvegienilor că, românii sunt ţigani şi hoţi.

Se ridică din pat fără a avea un scop anume. Căută mecanic în frigider, dar realiză că nu-i este foame. Deschise calculatorul. Citi cu înfrigurare mail-urile primite sperând într-o minune. Îşi trimisese portofoliul la toate firmele de arhitectură sau design, căutând una care să-l accepte. Nimic. Deci chiar trebuia să se întorcă acasă. Înfrânt. Încă îi mai sunau în minte cuvintele Soniei,

–        Ori te angajezi ori am terminat!

–        Ştii bine că şi eu vreau să mă angajez! Ce mă cunoşti de-o oră?

–        Da! Sigur! Domnul arhitect!… N-o să găseşti de lucru ce vrei tu!

–        Trebuie puţină răbdare. N-o să sară nimeni să mă angajeze din prima! Că sunt eu, Pătraşcu Cezar din România! Te rog mai lasă puţin! Este foarte important pentru mine să-mi fac meseria.

–        Uite ce este! Eu nu pot să duc situaţia asta. N-ai decât să faci ce vrei, dar fără mine!

–        Nu mai înţeleg nimic! Aveai încredere în mine! Ce s-a schimbat?

–        Ştii ce! Nu mai vreau! Am nevoie de cineva care să fie la nivelul meu.

–        Adică, eu nu mai sunt de nasul tău?

–        Uff… Zău! Înţelege ce spun! Vreau să urc, iar tu mă tragi în jos. Vreau lângă mine pe cineva cu o situaţie ca a mea. Sau mai bună.

–        Ce se schimbă dacă accept orice job? Se rezolvă problema ta? Nu!

–        Ba da! De exemplu, ştii cât câştigă un şofer în Norvegia?

–        Nu vreau să ştiu!

Deci trebuia să se întorcă acasă nu numai cu sentimentul amar al eşecului, dar şi singur. Fără Sonia.  Nu putea să renunţe la visul lui. Simţea că trebuie să lupte chiar dacă şansele păreau mici. Era prea devreme să cedeze şi să accepte orice.

Avuseseră multe discuţii în ultimul timp, fără niciun rezultat. Cezar  încercase în toate felurile s-o facă pe Sonia să-l înţeleagă, dar nu  reuşise. În final  hotărâse să părăsească Norvegia.

Privea orb la monitorul calculatorului. Sperase nebuneşte până în ultimul moment. „Se pare că minunile nu-s pentru mine” îşi zise el cu ciudă. Simţea că trăieşte într-o lume întoarsă pe dos. N-o înţelegea. Nu ştia cum lucrează şansa. Cum de  unii o aveau, iar el nu. Toate realizările lui de până atunci erau rezultatul unui efort imens. Se întreţinea din anul doi de facultate, muncise din greu şi nu o dată, fusese păcălit muncind fără a-şi primi banii. Dar ţinuse drumul, privind spre visul lui de a ajunge un designer renumit. Gândea într-un timp că ar avea şanse, talentul lui fiind de multe ori confirmat. Acum nu mai ştia ce să creadă.

Prin contrast cu alunecarea lui în disperare, Sonia deschisese aripile larg şi zbura avântat spre înălţimi. După terminarea liceului se angajase la o firmă de shipping, fusese remarcată şi în urmă cu două luni transferată în Oslo. Cu un salariu foarte mare îşi permitea orice, chiar să uite că, oamenii n-au şanse egale. Unii trebuie să forţeze norocul în timp ce alţii îl atrag uşor, nu se ştie cum. Îşi făcuse cu o viteză uluitoare prieteni noi, iar pe el îl împinsese undeva la marginea universului ei, punându-l să aleagă între ea şi visul lui.

Cezar avea şi el în plan să plece din ţară dar nu aşa de curând. Voia să strângă mai mulţi bani ca să poată rezista până găsea de lucru. La rugăminţile Soniei lăsase tot în urmă şi venise cu ea.

Îşi amintea cu cât entuziasm porniseră la drum. Condusese patru mii de kilometri fără să simtă oboseala. Un drum minunat. Se simţiseră liberi, fericiti, încrezători în marea schimbare. Îşi amintea  după-amiaza şi noaptea din Praga, apoi Berlinul unde stătuseră două zile. Îl părăsiseră cu regret. Apoi Norvegia, Oslo.

Două luni în care evoluaseră de la extaz, bucurie, curiozitate, iubire totală, la nemulţumire, dispreţ, blazare, disperare. Şi din punctul de vedere al Soniei, vina era a lui. Trebuia să renunţe la el ca să fie totul ca altădată.

Site-uri, după site-uri, se derulau pe monitorul calculatorului. Cezar conştientiză ce face. Căuta locuri de muncă. Cu un zâmbet amar renunţă. Nu mai era cazul. Trebuia să plece. Luase această hotărâre după ultima discuţie cu Sonia, dar tot trăsese de timp sperând într-o rezolvare. Cu câteva zile în urmă încercase să-şi cumpere bilet de avion, dar ea îl oprise rugându-l să-i ducă maşina în ţară. Nu putea s-o ţină în Norvegia mai mult de trei luni, fără să plătească o taxă foarte mare.  Acceptase s-o ajute şi astfel mai tărăgănase puţin plecarea.

Un oftat scăpă din strânsoarea sufletului. Acelaşi drum, aceeaşi maşină, dar de data aceasta singur.

Se ridică de la calculator şi începu să se plimbe prin cameră. Sunetul telefonului îl opri din mişcare şi-i dădu un scop pentru moment. Era Sonia,

–        Te-ai trezit?

–        Da, de mult!

–        Nu-mi găsesc agenda şi voiam să verifici dacă nu este în maşină. Te rog!

–        Sigur! Mă duc să văd şi te sun după…

–        Mulţumesc! spuse ea protocolar.

–        Hei! Nu-i cazul! Sunt tot Cezar…

Se duse să ia cheia de la maşină, dar constată cu stupoare că nu era la locul ei. Începu să caute prin toată camera, chiar şi în locuri unde nu ar fi avut ce să caute. N-o găsi. El folosise ultima dată maşina şi-şi amintea că pusese cheia la locul ei. O sună pe Sonia,

–        Ştii ceva despre cheia de la maşină?

–        Nuu…

–        N-o găsesc!

–        E clar! Ai închis-o în maşină! Nu mai pot cu tine aşa!

–        Nu! Îmi amintesc foarte clar că am pus-o la locul ei!

–        Dacă o puneai, era acolo!

Cezar încerca să-şi amintească. Era aproape sigur că nu o lăsase în maşină, dar… ”dacă totuşi am uitat-o?„ gândi el.

–        Daa… Nu ştiu ce să zic! S-ar putea…

–        S-ar putea? spuse Sonia nervoasă. Nu are omul nicio bază în tine!

–        Stai puţin! Hai să găsim soluţii! Ţi se putea întâmpla şi ţie!

–        Eu chiar dacă sunt stresată am grijă de lucruri. Tu eşti neglijent şi năuc. N-am încredere să-ţi mai dau maşina pe mână! Să-ţi cauţi bilet de avion!

Cezar rămase stupefiat de ieşirea ei. Unde era Sonia lui? Nu mai înţelegea nimic. Se aşeză la calculator şi începu să caute variante de zbor spre casă. Nu avea niciun rost să mai prelungească situaţia aceasta. Telefonul sună iar.

–        Da! spuse Cezar plictisit

–        Eu am luat cheia. Ţi-am dat un test! o auzi pe Sonia.

–        La naiba cu testele tale!

–        Trebuia să văd dacă pot avea încredere să-ţi dau maşina.

–        Nu eşti zdravănă! Ce se întâmplă? Ţi-a şters cineva creierul? Chiar începusem să cred că am uitat-o… la câte am pe cap…

–        Câte ai pe cap? Că te duc în spate!

–        Ştii ceva? Nu sunt de încredere! Nu vreau maşina! Îţi aminteşti? Tu voiai să te ajut!

–        Să-ţi iei bilet de avion! Repede!

Cezar se întoarse la calculator. Da, trebuia să-şi găsească repede bilet şi să dispară din acea cameră, oraş, ţară, relaţie.

Răspunse nervos la telefonul care sună iar,

–        Ce mai e?

–        Marius Popa de la Asen Design. Domnul Pătraşcu Cezar?

–        Da! Vă rog să mă scuzaţi! Credeam că este…

–        Nu-i nimic! V-am sunat pentru că aţi trimis la noi  o cerere de angajare.

–        Da! V-am trimis portofoliul meu.

–        L-am primit! De aceea vă sun. Am fost foarte impresionaţi de ceea ce faceţi!

–        Mulţumesc!

–        Am vrea să colaborăm. Mai sunteţi disponibil?

Lui Cezar îi venea să urle, „Vă aştept de două luni! De ce v-a luat aşa de mult timp?”

Nota cu mâinile tremurânde de emoţie, adresa unde trebuia să se prezinte a doua zi. Lăsă apoi telefonul pe masă şi începu să se învârtă prin cameră agitat. Nu ştia cu cine să împărtăşească vestea. Sonia! Se gândi s-o sune, să-i spună că în sfârşit… Simţi ruptura. Ultima săptămână fusese de ajuns ca să distrugă tot ce construiseră în trei ani. Încet, încet, se calmă.

Se adună şi hotărî următorul pas. Cu cât se rupea mai repede, cu atât era mai bine. Pentru el cel puţin.

Cam într-o oră, urma să ajungă acasă şi Sonia. Cezar se apucă să-şi strângă lucrurile. Voia să plece imediat ce ajungea ea acasă. Nu ştia încotro, dar nu mai conta.

Termină de împachetat repede. Nu-şi adusese multe lucruri cu el. Se aşeză pe un scaun aşteptând sosirea Soniei. Privea liniştit, de jur împrejur, camera. Sorbea crâmpeie de trecut, imagini dintr-un  film creat de doi regizori nepricepuţi. Tresări la intrarea Soniei,

–        Voiam… spuseră amândoi aproape în acelaşi timp.

–        Spune tu! o îndemnă Cezar.

Câteva secunde de tăcere, apoi ea începu să vorbească. Cuvinte căutate cu grijă, fraze frânte de pauze lungi, priviri căutând adânc în sufletul lui Cezar confirmarea că nu este prea târziu.

Trecuseră câteva minute de când liniştea se aşternuse. Priveau amândoi spre bagajele care stăteau între ei.

 

 

autor Militaru Corina