aproape diplomaţii / reclame
autor Floarea SilvianPopicăria
– Vă spun că pe ordinea de zi stă scris un singur cuvînt: ordinea şi organizarea perfectă. Un singur detaliu dacă lipseşte, ne-am ars cu toţii.
– Domnule vice-preşedinte, dispozitivul este aproape gata. M-a sunat domnul general şi m-a întrebat ce ne mai trebuie? şi dacă am ajuns la domiciliu?.
– Ce i-ai spus?
– Că dumneavoastră aţi avut grijă ca toată lumea să fie anunţată şi să fie la domiciliu la ora 8 fix.
– Ce-a zis generalu`?
– Că trebuie vigilenţă maximă, anu` ăsta nu e de glumă, bacu` tre` să fie corect, mai corect decît corectitudinea, chiar aşa a spus, am citat, şi m-a bătut amical pe umărul drept, drept pentru care acesta mi s-a vindecat ca prin farmec, că îmi era anchilozat de la aeru` condiţionat de la dumneavoastră din birou.
– Eh, unde pune şefu` mîna…
– Unde pune şefu mîna?
Sefu` pune mîna oriunde vrea, dar trece, asta e!
– Nu mi-a trecut prin cap să-l rog să-mi pună şi mie mîna…
– Taci, nu spune vreo prostie că s-aude şi te trezeşti nedidactic la Cuca Macăii pentru restul zilelor tale. Ia verifică, mai bine, dacă salvarea e.
– Am verificat, au venit o doctoriţă pediatră, două asistente bine, un laborant cam tinerel dar am auzit că e priceput, au şi salvare cu laborator mişto de te rupe, targă, atele, sînge, ser, glucoză, vată, antibiotice, analgezice, antipiretice, calmante, vasodilatatoare, cîteva aorte de schimb, cică într-un pachet e chiar şi un rinichi dacă e cazu`. Laborantul a zis că ar mai fi trebuit mai multă gheaţă sterilă dar ar fi durat prea mult pînă să o aducă, se termina naibii şi examenul şi se topea…
– E clar. Jandarmii?
– O trupă de elită, doisprezece băieţi pregătiţi de maestrul jandarm-prim dar n-au arme, doar veste defensive şi ochelari să nu fie recunoscuţi de oricine ca să fie ranchiunoşi pe ei. I-am postat în dispozitiv la colţurile strategice ale casei băiatului, nimeni nu mişcă fără să ştie ei… se ocupă cu legitimarea persoanelor necunoscute, am vorbit cu şefu` lor să dea telefon să se intereseze de orice intrat şi ieşit din dispozitiv. O echipă de la centru le furnizează tot timpul informaţiile cerute, vă daţi seama, sînt mînă-n mînă cu secu`, cu informaţiile speciale, nici musca nu scapă verificată dacă are aripile din dotare cu ea sau zboară cu d-alea false.
– M-am prins, ei vezi, d-aia am insistat pe lîngă şefu` să ieşi dumneata la tragerea la sorţi membru în această subcomisie, că ştiam că eşti competent şi nu laşi nimic la voia-ntîmplării. Alte dispozitive au mai sosit?
– Bineînţeles, dom` vice. Trupele antitero stau bine pitite, nici eu nu ştiu în acest moment unde s-au camuflat, au şi elicoptere dar mai presus de toate au echipamentul invizibil de ultimă generaţie, nici dracu` nu-i vede unde sînt…, poate chiar acum… sînt lîngă noi şi ne monitorizează…
– Da, trebuie să fie aici dar nu-i vedem noi.
– Cum vă spuneam, la datorie, nimic la voia-ntîmplării.
– Pompierii?
– Încă de aseară s-au instalat în curte, pe acoperiş, cîţiva au dormit în picioare sus pe scară cu furtunile pregătite, alţii cu degetele pe hidrante să fie gata într-o fracţiune de secundă să pornească şuvoiul salvator…, Doamne, ce uniforme frumoase au, roşii ca focul, am pus mîna pe ele, sînt reci ca gheaţa, va daţi seama, oamenii ăştia au venit congelaţi să nu îi afecteze deja văpaia, să rezite incendiului ca un bloc de gheaţă ce nu poate fi pătruns de foc. Unu` e chiar în camera băiatului, a dormit cu capul pe un extinctor. Au montat detectoare de fum, spuneau că acestea avertizează şi dacă ţi se face dor de-o ţigară, buf!, ţîşneşte stropitoarea de apă! Ce să vă spun, de fapt sînt detectoare puse de toţi, fiecare din ele semnalizează detaşamentului care le-a instalat, diferiţi parametri, sînt senzori şi ochi peste tot!
– Aşa şi trebuie. N-a zis şi generalu` şi ministru` că vrea un examen de bac corect? Fără furtişaguri, fără minciuni, fără mită şi aranjamente. Eh, iată că aşa va fi. Băiatu`… baiatu` / candidatu`… ce face?
– L-am zărit pe la 7 jumate, era gata îmbrăcat, în căruciorul lui de handicapat, părea bine-dispus şi pregătit de examen.
– Trebuie să fim vigilenţi, anu` acesta nimeni nu va copia, nici el şi nici ăilalţi normalii.
– Da` ce, domnu` vice credeţi că mai e vreunu` normal?
– Ha, ha, ha, ai dreptate aici, sînt o generaţie cam turbată, scăpată de sub control, tocmai d-aia trebuie să le dăm o lecţie, acum la sfirşit de şcoală…
– Să vadă ei că nu sînt buricul pămîntului, că avem hac de cojocul lor fiţos.
– Corect. Hai să inspectăm camerele video.
Vicele şi membrul subcomisiei de bacalaureat deplasate la domiciliul elevului cu handicap locomotor şi-au început inspecţia cu o jumătate de oră înainte să-l bage pe elev în camera destinată susţinerii primei probe scrise, de fapt livingul familiei pregătite în acest sens: o masă de scris, un scaun, atent verificate de trupele anti-tero, de pompieri şi de jandarmi, pentru a nu conţine surse de inspiraţie la îndemîna elevului, vizuini nebănuite, confecţionate de mintea poate diabolică a candidatului tentat de diavol să fraudeze prin copiere bacul. Apoi, mai erau în cameră biblioteca familiei asupra căreia trona o pînză care acoperea toate cărţile pentru a se ascunde informaţii preţioase, ceasul de perete ca un temnicer care n-ar fi permis secundelor să evadeze după scurgerea celor 3 ore regulamentare ale probei scrise, două fotolii aduse special de la cea mai apropiată secţie de poliţie pentru confortul supraveghetorilor…
– Ce e cu astea aici? întrebă dom` vice.
– Pentru supraveghetori.
– Ei, na! Supraveghetorii trebuie să se plimbe prin sală, nu să stea să-i ia somnul în fotolii. Să le fie confortabil?… Ba să le fie inconfortabil, aşa să ştie dumnealor. Să citescă metodologia examenului: nimănui nu-i va fi confortabil, ci toţi trebuie să patruleze de la un capăt la altul al sălii de examen pentru a cuprinde orice unghi care ar putea ascunde frauda. Păi! Să fie schimbaţi, imediat. Sun la Inspectorat să anunţ schimbarea. Îi numesc pe şeful gărzii anti-tero şi pe şeful trupelor speciale de mascaţi, cum le spune?…
– Mascaţi.
– Aşa… mascaţi?
– Mascaţi, eu aşa îi ştiu: mascaţi.
– Bine. Camerele?
– Web. Sînt cele mai tari de pe piaţă. Hi-fi, 1970 de megapixeli, captează şi în 12 D, sunet Dolby A B şi C, bas-reflex, marfă, domnu` vice.
– Aici se vede specialistul din dumneata, proful de informatică. Camerele să transmită non-stop imaginile prin satelit la inspectorat şi la Minister concomitent, domnu` general şi domnu` ministru să controleze personal şi pas cu pas corectitudinea şi respectarea consemnului naţional. Ah, era să uit, la ce oră soseşte Fiscul?
– Or să întîrzie fix 7 minute, au o problemă cu un lanţ de magazine, ceva la nivel mare, dar au promis că vin la 9 şi 7 minute. Oricum, totul e OK şi cu ei, le-am trimis declaraţiile pe cont propriu şi mi le-au retrimis tot prin fax completate şi semnate. Nu au rude în examen, conform fişei postului, ei s-au născut fără rude şi cît timp sînt în exerciţiu, n-au rude nici pe mă-sa, nici pe tac-su, ce să mai spun de afini pînă la gradul IV…, nici nu încape confortul aici!
– Fiscul e un element foarte important la acest examen, el trebuie să fie vigilent cu cei care fac mişmaşuri, mă-nţelegi, să nu scape de sub control nici o taxă, să fie cu ochii pe toţi cei implicaţi, în special sînul comisia care va fi trecută pe ştatul de plată al examenului, fiecare trebuie să fie plătit pentru ce face aici dar fiecare să contribuie la taxele din care ne hrănim cu toţii, că fiscalitatea în statul nostru… dar nu mai discut despre asta acum. Fii atent: cînd vin cei de la Fisc, să ai grijă să fie toţi, cu toate dosarele, evidenţele contabile pe ultimii 11 ani, că totul se leagă şi nu putem lucra la voia întîmplării, mă-nţelegi…
– Înţeleg, fără speculanţi, fără să se sustragă cineva de la plată, că Fiscul… Eu m-am gîndit că şi Mita, dacă e prinsă, trebuie să plătească la fisc 9%. Şi mai m-am gîndit să propun undeva, încă nu ştiu unde, nu m-am hotărît, să fie impozitat şi restul pe care-l primeşte cineva. Ce, ăia nu sînt tot bani? Tot venit? Ce, e plecat? Nu! E venit cu V mare. Cîştigi ceva, plăteşti, nene, impozit pe cîştig, că d-ai ţara asta merge prost că e economie subterană suficientă. Chiar o să scriu un studiu despre impozitland, ca locaţie a bunăstării statului din care ne hrănim toţi cei care trebuie să fim hrăniţi cu grijă!
– Ai idei, ai idei, profesore, eşti un membru de nădejde şi un factor de nonrisc… o să te iau sub aripa mea să creşti, dar acum, ia mai spune-mi despre spitalul de campanie… să fie oricînd pregătit, nu numai elevul se poate îmbolnăvi… şi oricare dintre noi e supus hazardului! Ce, trăim la nesfîrşit?
– Ei, nu!
– Odată ţi se pune pata şi clachezi. Au defibrilator?
– Au de toate, o să vă miraţi, au şi… vibrator.
– Oh, da` asta spune multe, domnule! Dacă mă uit bine la ceas… e 8 jumătate, adu-l, te rog, pe candidat în sală să-i facem instructajul, că la 9 îi dăm subiectul.
Peste cîteva clipe, doi mascaţi intră în trombă în „sală”, fac două tumpe şi o mişcare de arte marţiale cu scop ofensiv sau defensiv – nu erau cunoscători ai acestor mişcări înăuntru – privesc încruntaţi, poate în cele patru vînturi, asigurîndu-se că drumul e liber, nepresărat cu primejdii sau ameninţări. După ei intră patru jandarmi care împing şi trag căruciorul care oricum avea rotile şi un fel de volan pentru direcţie, în care stătea cu probleme locomotorii elevul. Candidatul la examenul de bacalaureat din acel an. Cortegiul era încheiat de trei pompieri pregăţiţi cu echipament, cinci asistente şi un doctor cu truse de diferite forme şi greutăţi. Uşa a fost închisă, în cele din urmă de un tip cu totul special, îmbrăcat într-un costul chic, cu ochelari de soare la ochi, uitîndu-se necontenit la ceasul de la mină, probabil în aşteptarea a ceva.
– Bine-ai venit, elevule, la bacalaureat! Eu sînt vicepreşedintele acestei subcomisii deplasate special aici, pentru tine, datorită problemelor de sănătate pe care le ai. Îmi fac datoria de a te informa despre metodologia acestui examen, pentru care însuşi ministrul şi-a pus capul clasic că va fi unul de tip nou, într-un cadru care va respecta binele, frumosul şi, nu în ultimul rind, adevărul. Iată ce trebuie să ştii: elevul se prezintă la şcoala unde este înscris – în cazul tău… la domiciliu – începînd cu ora 8 ante-meridian. Va intra în sala de examen la 8, 30 fix. Poate nu şti încă dar punctualitatea este un lucru esenţial în viaţa unui matur; iar examenul tău este unul al maturităţii…, primul tău examen de maturitate! Eeeh, cînd am dat eu primul examen de maturitate… trăiam în Epaca de Aur şi ne mergea prost! Dar eram tînăr şi nu simteam greutăţile. Tata mă învăţase să fiu punctual dar eu nu prea ţineam cont. Era chiar să întîrzii de la balul bobocilor, în primul an de facultate. Că am făcut facultatea imediat după ce am terminat liceul, să nu ard gazut la cîini… să nu tai frunze de pomană… sau cum dracu` era vorba-aia…
– Sa nu tai frunză la cîini…, intervine în cunoştinţa de cauză proful-membru.
– Aşa…, că arde gazul de pomană…, aşa era! Eşti atent, tinere? Comisia, aici de faţă, trebuie să se asigure de corectitudinea identităţii candidatului. Eşti pregătit?
– Da.
– Domnule proces verbal! Pardon, membru!
– Sînt gata. Actul de identitate!
Elevul duce mîna la buzunarul de la piept. Un mascat, bărbatul în costum şi doctorul se reped şi-l imobilizează pe tînăr. Peste ei se aruncă şi unul dintre pompieri, ceilalţi fiind pregătiţi să intervină în caz de urgenţă. Mascatul îi suceşte mîna la spate, tînărul geme de durere, doctorul îl ascultă cu stetoscopul, suflu sistolic de gradul III, constată el, nu-i nimic grav, poate să dea examen. Bărbatul în costum impecabil îi aprinde o mini-lanternă în ochi, somîndu-l ce vrei să scoţi de-acolo? Spune tot, nu ascunde nimic, noi ştim deja totul!
– Cartea de iden…
– Ce tupeu ai, vorbeşti, spune un jandarm care studiase retras cazul. Eşti membru de sindicat? Cîţi mai sînteţi? Cînd aţi reînceput? Ai autorizaţie? Pînă la ce oră? Vă ştiu eu…
– Domnilor, să ne calmăm, zice calm vice-preşedintele de examen, nu i-am terminat instructajul, nu-l puteţi reţine, e examenul lui.
– Dar noi…, încercară în cor ceilalţi.
– Dumneavoastră veţi veghea în continuare şi vă mulţumesc pentru promptitudine. Să-i scoată cineva cartea de identitate, uşor, cu grijă, cu două degete, apucaţi doar de colţul din stînga sus, acolo nu vi se vor întipări amprentele… Ştiţi cum e cu suportul ăsta din plastic!
– Daţi-mi voie, zice proful-membru, iar ceilalţi se îndepărtează cu circumspecţie de tînărul elev invalid. Toţi stau însă gata să intervină. Au văzut ei la instructajul de la inspectorat cînd generalul le-a pus un CD cu un pui de gazelă, rănit şi înfometat care agoniza în deşert, iar cîţiva vulturi pleşuvi sau condori, nu scria ce erau, aşteptau să-i bea sîngele. Vulturii au fost daţi ca exemplu, parabolic bineînţeles, de tact şi de răbdare. Îi scoate cartea de identitate din buzunarul de la piept şi citeşte CNP-ul, seria, numărul, unde a fost eliberată, cînd a fost eliberată, pînă cînd este valabilă. Alte date nu mai sînt, conchide el.
– Păi, nu ne-aţi spus numele candidatului, domnule profesor, domiciliul, prenumele părinţilor. Vi se par date lipsite de importanţă?
– Nu deconspiraţi nimic, sare ca ars bărbatul în costul impecabil, îndesîndu-şi profesional ochelarii heliomatici pe nas. Mă ocup personal de aceste detalii.
– E-n regulă, numai că trebuie să vă grăbiţi, mai sînt nouă minute şi îi aducem plicul sigilat cu subiectul la prima probă.
– Voi fi scurt. Dacă avem de-a face cu alt candidat? Cu o sosie care dă bacul în locul adevăratului candidat? Numele tău este cel real?
– Da, mă cheamă…
– Nu spune nimic, omule! Tu poţi spune orice, eu pot crede orice. Adresa ta este cea reală?
– Locuiesc pe strada…
– Nu începe iar cu detalii dacă nu eşti capabil să le susţii indubitabil.
– Ce înseamnă indubitabil, domnule? întreabă elevul.
– Asta ar trebui tu să ştii şi să scrii răspunsul corect pe foaia tipizată de examen. Vedeţi, ce v-am spus? Nu cunoaşte subiectele şi vrea să-i suflu. Poate fi exact prima întrebare de la subiectul unu: daţi sinonimul popular al neologismului indubitabil, prezent în text. Întrebarea mea este: de unde a ştiut elevul ce poate conţine primul subiect? Plicul încă n-a sosit, plicul încă nu a fost desigilat, plicul încă nu a dezvăluit ce subiecte ascunde, şi cu toate aceste circumstanţe… elevul ştie prima întrebare. Cine este acest elev trebuie să ne întrebăm!
– Este cine? întreabă debusolat tot grupul asistent.
– Eu cred că are o criză de identitate, intervine medicul, fapt ce destabilizează percepţia elevului faţă de realitatea examenului cu care el crede că se confruntă. Am mai întîlnit asemenea cazuri şi le-am diagnosticat pe toate ca fiind sindromul examenului ascuns de toţi ceilalţi către sine înşine. Lucru ciudat, dacă raportăm la vîrsta pacientului. Vedeţi…, el crede că crede, ca să mă exprim eufemistic…
– De unde cunoaşteţi acest termen? sare bărbatul în costum impecabil. Ce dracu v-a apucat azi pe toţi, sîntem la lecţia de neologimie?
– Neologimia este ştiinţa care se ocupă cu studiul, intervine una dintre asistentele medicale aflate în preajmă. Ştiu asta că am făcut la Facultatea de Litere, în prima mea tinereţe.
– Domnişoară, nu ne interesează punctul dumneavoastră, fie el ce literă o fi de la Litere. Că e a, că e be, că e ce sau ge. Ce dracu! Şi nici criza lui de identitate. El are deja o identitate şi asta e tema noastră. S-o verificăm. Deci, tinere, ce ne poţi spune despre numele tău, fără să-l rosteşti.
– Este un nume frumos cu care m-am obişnuit.
– Altceva…
– M-i l-au pus părinţii, bunicii au fost de acord, apoi naşii i-au lăudat pentru iniţiativă, mai ales seamănă izbitor cu al lor. Eu n-am avut încotro, l-am acceptat şi pe cel de familie şi pe cel mic, căruia i se spune prin părţile noastre prenume. Familia îmi stîlcea uneori acest nume, făcîndu-mă să par mai mic decît mă simţeam eu în realitate. Dar, este un fenomen cunoscut şi acceptat deoarece băieţilor mici nu le place să li se dulcegărească numele, să se subţieze substanţa masculină. Diminutivele sînt lucruri dăunătoare pentru băieţi, îi ţin strîns în chinga sindromului oedipian.
– Altceva…
– Puteţi să-mi spuneţi oricum. Nu mă deranjează. Nu sînt ambiţios-onomastic. Onomastica-ambiţioasă este o ştiinţa ocultă şi nedemnă. Să ţii foarte mult la rostirea corectă a numelui tău e un semn de dependenţă. Eu nu depind de un nume. Şi, cînd spun asta, nu mă dau mare să-l parafrazez pe Shakespeare cînd spunea în „Romeo şi Julieta” că ce contează-un nume?… Ei, bine, consideraţi că nici nu v-am spus asta ca să nu-i eclipsez pe cei care nu l-au citit pe dramaturgul englez, deşi e greu de presupus că cei de faţă şi de pe la colţuri nu l-au citit pe Will…
– Stai, opreşte-te! Aduce-ţi o lampă cu un halogen puternic. Aşa. Acum, aprindeţi-vă ţigările şi daţi fumul către acest tînăr. Aşa. Cineva să aducă şi cîteva alămuri din orchestra fanfarei locale şi bateţi lîngă urechea externă a tipului. Aşa. Acum le rog pe tinere asistente medicale să se dezbrace de textile şi să se plimbe încet prin faţa individului. Da, da, de toate textilele, ce… n-au ce arăta? Aşa. Ia uite, dom`ne ce au fetele astea! Oau! Sînteţi incredibile!. Aşa. Acum vreau să toarne cineva apa dintr-un pahar în altul lîngă cealaltă ureche externă a elevului. Aşa. Susţii în continuare tot ce ai afirmat despre numele tău?
Cu ochii micşoraţi în lampa cu halogen, cu nările înfundate de fumul ţigărilor pufăite spre el fără oprire, cu zgomotul timpanelor fanfarei în timpane, cu imaginea goliciunii tinerelor asistente umflîndu-i pantalonii, cu şipotul apei dintr-un pahar într-altul în cealaltă ureche externă, tînărul candidat reuşeşte să articuleze:
– Da.
– Validez răspunsul, se încumetă vice-preşedintele să intervină. Identitate verificată. Mai departe, domiciliul.
– Lăsaţi-l, asta e treaba mea. Să formulez eu altfel: domiciliul!
– Locuiesc…
– Să numeşti domiciliul fără să-l rosteşti.
– O să încerc: locuiesc într-o casă.
– E un început!
– Casa mea e formată din mai multe camere unele de locuit, altele de serviciu, altele de trecere. Ca orice casă, ea este supusă perimării. Şi peste casa mea trec anii dar asta nu se vede încă. Trecerea anilor este un concept metafizic greu de prins. Nici o definiţie nu-l cuprinde, nu-l defineşte definitoriu. A trece nu înseamnă a trece, aşa cum a veni nu înseamnă a trece. Nimic nu înseamnă a trece. Analogia este o suită de relaţii bazate pe trecerea din ceva în ceva. Dar nu e clar nici ceva şi nici ceva. Sînt sigur că înţelegeţi şi de aceea trebuie să fiţi de acord că eu locuiesc.
– A trecut prima oră, anunţă membrul. Candidatul mai are la dispoziţie încă două.
– Dar nu mi-aţi dat subiectul, domnule profesor.
Iată plicul, îi arată vece-preşedintele subcomisiei de examen, îl vom desface după ce verificăm datele dumitale personale şi orice ar putea să încurajeze frauda. Continuă despre adresa dumitale.
– Adresa mea este într-adevăr cea înscrisă în cartea de identitate, măcar pentru simplul motiv că nu am alta, ceea ce ar trebui să recunoaşteţi că este suficient de logic.
– Stai, nu te grăbi că îmbătrîneşti înainte de termen, spune bărbatul în costum. Un pompier să pună tunul cu apă pe el. Aşa. Un mascat să-i strîmbe mîinile şi pi…, mîinile. Aşa. Un jandarm să-şi scrîşnească dinţii şi măselele la urechea mijlocie a tînărului. Aşa. Doctorul să constate despre bărbăţia candidatului în cifre. Aşa. Să fie adusă o pisică. Aşa. Acum cineva să o ţină bine şi altcineva să o tragă de coadă dureros. Acum îţi menţii afirmaţiile făcute? Adresa ta e bună? Locuieşti aici?
– Dar nu am primit încă subiectul…
– După ce verificăm, ţi-am mai spus…, ce… tu nu vorbeşti limba maternă?
– Lăsaţi-l, domnule vice, e în timpul anchetei mele, spune, domnule, susţii?
Cu trupul aproape găurit de apa tunului, schingiuit de forţa mascatului, cu scrîşnitul măselelor în urechi, ghearele pisicii adînc înfipte în carne, cu palmarea jenantă a medicului îmbujorîndu-i obrajii, tînărul reuşeşte să articuleze iarăşi:
– Da.
– A trecut şi a doua oră, candidatul mai are una, anunţă profesorul-membru.
– Validez şi acest răspuns, spune vice-preşedintele. Au mai rămas doar cîteva răspunsuri scurte pe care candidatul trebuie să le ofere cu sinceritate comisiei. Comisie pe care o rog să-şi noteze aceste răspunsuri în clar, astfel încît să se poată întocmi un proces verbal complex şi edificator. Candidat, esti pregătit?
– Dar subiectul meu…
– Prima întrebare: consideri că te-ai încadrat corespunzător în timpul celor patru ani de liceu în procesul de învăţămînt de la noi din ţară? Nu uita, răspunsuri scurte!
– Întotdeauna am crezut…
– A doua întrebare; te-am rugat, scurt, scurt de tot. Consideri că domnul ministru al învăţămîntului a eliminat frauda în acest an de la examenul pe care îl susţii prin metodele, procedeele şi strategiile normate şi aplicate metodologic?
– Scurt, scurt de tot.
– Ce răspuns e ăsta?
– Păi, aşa mi-aţi sugerat…
– Of! N-ai înţeles mai nimic. Repet: a eliminat frauda?
– Corect, n-am înţeles mai nimic!
– Of! Nu eşti atent! Fii atent: subiectele crezi că sînt formulate corect?
– N-am înţeles nimic.
– Îţi trebuie?
– Nu-mi trebuie.
– Ai vrea altfel?
– Oriunde e mai bine.
– Baremul?
– De corectură?
– Da.
– Nu.
– Eşti sigur?
– Cîte două puncte, respectiv patru.
– Dar un punct?
– Pentru ce?
– Pentru tentativă de răspuns.
– Incomplet.
– Aşa.
– Cine întreabă?
– Eu.
– Aştept, mai am un sfert de oră.
– Domnule vice, ce ziceţi, să desigilăm subiectul?
– De ce? Vreţi să se afle secretul plicului? Înăuntru poate fi un blestem.
– Eu nu vreau să fie deschis plicul.
– Nici eu nu vreau să fiu blestemat.
– Ce ne trebuie nouă acel secret? Aţi văzut ce fac faraonii?
– Brrrrrr!
– Uha-uha-uha-ha!
– Buli-bu, buli-bu, naşpa!
– Aha-ha!
– Eu nu strivesc corola de minuni a lumii!
– Bine faci, las-o aşa secretoasă, că uite noi ne jucăm cu secretele şi sîntem blestemaţi.
– Dar mai am 5 minute, pot să fac măcar primele trei subiecte că sînt uşoare…
– Aha, primele trei… sînt uşoare, de unde ştii asta? Nu v-am spus eu că ştie dinainte subiectele?
– Chiar aşa, tinere! Cum faci tu 3 subiecte în 5 minute?
– N-are cum!
– Poate că sînt predicate şi nu mai avem despre ce să vorbim, oameni buni! Hai să-i dăm plicul.
– Aşa, să i-l dăm, să şi-o facă cu mîna lui, că a vrut bac!
– Ei, că a vrut nu e nimic, să vedem ce-o să facă cu el…
– Ei, o să facă!
– Şi tu zici la fel?
– Domnilor profesori, primele 3 sînt foarte uşoare, le făceam mereu repede cu doamna în clasă.
– Făceai cu doamna… uitaţi-vă dragi colegi unde s-a ajuns, nu vă spuneam eu deunăzi că e debandadă mare în şcoală?
– Rezolvam, reformulez.
– Tinere, nu fi impertinent! Ia plicul ăsta şi rezolvă că mai ai 20 de secunde.
Elevul ia plicul şi încearcă să-l desfacă. În acel moment, pe uşă intră în trombă însuşi ministrul însoţit de cele două doamne, cu ochii injectaţi şi bulbucaţi de încrîncenare şi îl imobilizează pe elev, cuprinzîndu-l în mîinile-i trandafirii de şef de promoţie.
– Obriţi frauda, strigă domnia-sa. L-am brins la zdupul cu miere, cu mîinile be blicul zigilat, încercînd să afle zegretul atîtor ani de curriculă! Şi tumneavoastră, ge faceţi? Briviţi gomplice la set festăn vraudiulos? Phiscul să intre în atripuţiuni. Să phiscalizaţi şac mită, căutaţi-le prin busunare, veţi găsi! Iar pe gandidat… este esclus din egzamen, să fie trimis acază!
– Dar e deja acasă la el, am verificat, domnia-ta.
– Alor să fie isgonit de acază! Nu mai are voie… nu mai ai voie, tinere, să zusţii acest sfant egzamen, acest vital egzamen pentru ceneraţia voastră de… aşa cum este ea… timp de două decenii. Da, ai auzit pine: două decenii îţi va fi siufizante să meditezi, să meditezi la ce ai văcut, la violarea unui zistem care lucrează purtoa… zistemul nostru, chiar eu am văcut asta, este agzat pe elev. Elevul este totul. Nu avem brograme, nu mă interesează brogramele… nu avem direcţii, nu mă interezează direcţiile… nu avem mai nimic, nu mă interesează că nu avem mai nimic. Mie îmi basă de elev şi nimic mai mult. Tinere, îţi vreau pinele şi de aceea te bedebsesc acum! Gărsi! Areztaţi-i comisia şi reţinezi-o 24 ore. Vreau anghetă în toată lecea. Corubători şi corubţi… să blătească. Unii se zpetesc în travai, văurind, şudecînd, şi alţii culec ro-a-dele. Rujine! O să vă bedebsesc eu: o să elaporez un project, asfel îngît tonţi elevii să zdudieze la Strassbourg. Ca mine! Îi mut de aici. Să dea un bag fără madrapaslîcuri palcanice!
Cineva deschide o uşă şi altcineva dă sonorul unui radio mai tare:
…O şcoală de tîmpiţi, asta suntem! Şcoala noastră scoate tîmpiţi, în loc să scoată tinichigii şi ospătari de nădejde ce-ţi toarnă devotaţi! Nu mai avem nevoie de filozofi! De ingineraşi! De profesoraşi, ooooooh! De avocăţei! Toată ţara e avocată!
Întreaga asistenţă se schimbă de haine. Pe dedesubt fiecare poartă o ţinută lejeră, protocolară însă, într-o singură culoare. Este culoarea promisiunii suprarealiste, a promisiunii care promite să se trăiască mai bine.
Sistemul este ticăloşit, şi cadrele didactice ştiu bine ce vreau să spun. Eu muncesc aproape 22 de ore pe zi, pe cînd un cadru abia de ajunge la 6. Şi toţi au pretenţii! Eu ştiu că dacă ai pretenţii, trebuie să şi oferi. Ce oferă dînşii? Hahalere, cum spunea un bun amic de şpriţ, ha-ha-ha, halalere în toată regula, nepregătiţi pentru ce-i aşteaptă în viaţă. Dar vă promit că lucrul acesta se va schimba. O să-i spun… o să-i recomand primului să-i treacă pe cea mai de jos grilă de salarizare, pentru penitenţe. Pentru direcţia greşită pe care călăuzezsc…, auzi, domnule!, ei călăuzesc!, îha… îha… îha… cică, învăţămîntul de la noi. Le bag eu minţile în cap! Iar dacă nu, să plece la cules de căpşuni… sau căpşune, cum s-o mai zice, că au bubibăşit cu totul şi limba strămoşească!
Uşa de la intrare se trînteşte de perete şi pătrunde fanfara care intonează Barca pe valuri. Comisia şi alaiul ministerial iau poziţia de drepţi şi salută. Rînd pe rînd, se perindă garda militară, soldaţi de la diferite arme, tehnică de luptă şi de război, blindate, avioane de joasă altitudine din cauza tavanului totuşi scund, ce-a mai rămas din flotilă, nici un submarin, doar cîteva şalupe împrumutate de la patronul unei echipe de fotbal, apoi pedestraşi îmbrăcaţi în culorile armei. După trecerea lor, alaiul ministerial a părăsit şi el casa, deoarece mai erau cîteva controale de făcut.
Cineva din comisie a închis uşile şi s-au veselit cu toţii de atenţia acordată. S-au întins mesele şi de la casele de comenzi au venit… comenzile. Mîncare, lichide, confeti. După ce elevul a fost transportat în alta cameră, li s-a permis şi cîtorva biete animatoare să anime. Şi-au permis peste cîteva minute să-şi dea jos şi al doilea rînd de haine, pentru a rămîne în alb, culoarea păcii neutre care nu face nici o aluzie. Astfel au putut să vorbească în voie şi să-şi desfete anatomia spre sfîrşitul primei jumătăţi de zi a primei probe scrise.
– O băgasem pe mînecă.
– Da, şi eu mă gîndeam că am dat de dracu`.
– Păi n-am dat?
– Lasă că a ieşit bine, o muştruluială mică şi se rezolvă. Sîntem în acelaşi partid, uitaţi?
– Aşa e, corb la corb…
– Dar mai uşor cu puşca!
– Ha-ha-ha!
– Hi-ho-hi-ho!
– Ce faţă a făcut elevul!
– Aia e faţă? Era cu faţa sau cu spatele?
Lumea se amuză.
– Dacă eram în locul lui nu eram în locul meu.
– Sapienţialule!
– Aşa m-a făcut mama mea, ce eşti invidios?
– Şi la anu` care vine…
– Să fim sănatoşi electoral pînă atunci!
Din camera alăturată deschide uşa un jandarm:
– Mă scuzaţi că deranjez, tînărul pare neliniştit. Mi-e teamă să n-o ia razna.
– Nu l-ai legat?
– Ba da dar nu-mi place privirea lui. Parcă e dement.
– Păi, nu spunea şi şefu` la radio despre asta? Despre ce vorbim aici?
– Dom` vice, eu zic să-l audiem acum să vedem în ce ape se mai scaldă.
– Să fie adus!
Jandarmul îl aduce în braţe pe elev. Acesta bolboroseşte şi priveşte fix:
– Trebuie să faceţi ceva, trebuie să faceţi ceva.
– Delirează.
– Trebuie să schimbaţi.
– Delirează, şi eu cred.
– Trebuie schimbat, trebuie schimbat, trebuie schimbat.
– Să-l schimbe cineva. O fi făcut pe el.
– Păi, atîta emoţie, stres şi încordare…
– Nu sînt stresat, domnilor. Sînt doar conştient. Lumea se schimbă în jurul nostru şi noi nu vedem asta. Nu-mi pasă că m-aţi eliminat azi. Nu are nici o relevanţă. Dacă nu vedem schimbarea… viaţa m-ar fi eliminat ea oricum pe parcurs. Sau, poate, nici n-aş fi început vreun parcurs. E criză, domnilor, e criza omului şi criza culturii, nu le vedeţi?
– Nu e nici o criza, elevule! Tu ai o criză. Noi sîntem deasupra oricărei crize. Am ieşit din recesiune, ne îndreptăm către o nouă epocă de aur… dar tu eşti prea crud să vezi asta!
– Cum să schimbi cînd totul e bine?
– E bine şi nu-ţi dai tu seama.
– Şi nici ceilalţi de vîrsta ta!
– Că sînteţi o generaţie turbată, n-ai auzit?
– Hahalere, n-ai auzit?
– Tîmpiţi!
– Fără viitor!
– Filozofi!
– Ingineraşi.
– Avocăţei!
– Fără procese!
– Vai de capul vostru!
Se pun cu toţii pe rîs. Ciocnesc. Fredonează cîntece tematice. Invocă patriotismul ancestral. Animatoarele scriu numere de telefon. Uşa se deschide din nou şi pătrunde comisia de evaluare formată din doi profesori şi doi membrii. Un profesor citeşte procesul verbal:
În urma evaluării lucrării elevului de faţă – celălalt profesor le arată foaia goală – comisia a notat astfel: evaluator 1, nota 1; evaluator 2, nota 1. Unu plus unu împărţit la doi fac unu. Media 1. Ţinînd cont şi de recomandarea domnului ministru care a fost de data asta vigilent-metodologic, constatăm că elevul a picat această primă probă. Este eliminat din examen pe o perioadă de 2 decenii.
– Este inuman ce faceţi, încearcă tînărul să se apere. Nici măcar nu mi-au dat subiectul. Nici măcar nu mi-am terminat bine copilăria şi mi-au dat exemple de minciună, şi alte-alea negative. Nici măcar nu am intrat în viaţă şi încercaţi să mă scoateţi din ea. Nici măcar nu ştiţi cine sînt, unde locuiesc şi antamaţi într-un incognito. Nici măcar nu sînteţi corecţi cu voi înşivă şi cereţi corectitudine celorlalţi. Nici măcar nu sînteţi comisie normală şi ţipaţi despre normalitate. Nici măcar…
Textul elevului ar fi continuat în aceeaşi notă dramatică, însă membrii comisiei au repornit petrecerea intonînd cîntece mobilizatoare patriotice, despre lapte şi despre miere despre fericire, speranţă, despre un viitor bun, despre sentimente puternice, despre coeziune şi despre adevărata bărbăţie, despre duşmanul politic, despre agenturile străine ce trebuie reduse la tăcere, despre speranţă, despre lapte, despre miere.
Într-o popicărie oarecare, cetăţenii stau care la mese şi consumă o băutură uşor alcoolică sau răcoritoare, care în picioare, dînd cu bila sau aşteptînd să le vină rîndul. Atmosfera este destinsă, de concediu sau de vacanţă.
Îi recunoaştem uşor pe popicari: sînt membrii unei comisii de bacalaureat care au venit să se relaxeze cu banii câştigaţi conform metodologiei de examen. Pe lîngă ei sînt şi oficialităţi cunoscute, persoane publice, cu răspunderi. Pe feţe nu e nici o urmă de încordare, de stres. E zîmbet, e veselie, e bucuria plenară a vieţii. Unii ştiu să arunce bila, au tehnică, o învîrtesc într-un anume fel, şi bila loveşte mereu în centru. Alţii, probabil debutanţi sau lipsiţi de har, n-au nici o tehnică, li se văd picioarele tremurînde înainte să arunce bila, le tremură mîna şi buza de jos. Cu toate astea, bila loveşte mereu în centru şi doboară singurul popic la care se joacă în acea popicărie fenomenală. Este, de fapt, un elev-popic, mai mult apatic decît trist, mai mult singur decît în compania celorlalte 8 popice, un popic cu suflet picat, un popic căzut înainte de a fi lovit de bila ce se rostogoleşte… se rostogoleşte… se rostogoleşte şi care se face din ce în ce mai mare, încît acoperă întreaga pistă.
E imposibil ca popicarul să rateze.
autor Floarea Silvian
Comentarii închise la Popicăria
Popicăria
– Vă spun că pe ordinea de zi stă scris un singur cuvînt: ordinea şi organizarea perfectă. Un singur detaliu dacă lipseşte, ne-am ars cu toţii.
– Domnule vice-preşedinte, dispozitivul este aproape gata. M-a sunat domnul general şi m-a întrebat ce ne mai trebuie? şi dacă am ajuns la domiciliu.
– Ce i-ai spus?
– Că dumneavoastră aţi avut grijă ca toată lumea să fie anunţată şi să fie la domiciliu la ora 8 fix.
– Ce-a zis generalu’?
– Că trebuie vigilenţă maximă, anu’ ăsta nu e de glumă, bacu’ tre’ să fie corect, mai corect decît corectitudinea, chiar aşa a spus, am citat, şi m-a bătut amical pe umărul drept, drept pentru care acesta mi s-a vindecat ca prin farmec, că îmi era anchilozat de la aeru’ condiţionat de la dumneavoastră din birou.
– Eh, unde pune şefu’ mîna…
– Unde pune şefu’ mîna?
Sefu’ pune mîna oriunde vrea, dar trece, asta e!
– Nu mi-a trecut prin cap să-l rog să-mi pună şi mie mîna…
– Taci, nu spune vreo prostie că s-aude şi te trezeşti nedidactic la Cuca Macăii pentru restul zilelor tale. Ia verifică, mai bine, dacă salvarea e.
– Am verificat, au venit o doctoriţă pediatră, două asistente bine, un laborant cam tinerel, dar am auzit că e priceput, au şi salvare cu laborator mişto de te rupe, targă, atele, sînge, ser, glucoză, vată, antibiotice, analgezice, antipiretice, calmante, vasodilatatoare, cîteva aorte de schimb, cică într-un pachet e chiar şi un rinichi dacă e cazu’. Laborantul a zis că ar mai fi trebuit mai multă gheaţă sterilă, dar ar fi durat prea mult pînă să o aducă, se termina naibii şi examenul şi se topea…
– E clar. Jandarmii?
– O trupă de elită, doisprezece băieţi pregătiţi de maestrul jandarm-prim, dar n-au arme, doar veste defensive şi ochelari să nu fie recunoscuţi de oricine ca să fie ranchiunoşi pe ei. I-am postat în dispozitiv la colţurile strategice ale casei băiatului, nimeni nu mişcă fără să ştie ei… se ocupă cu legitimarea persoanelor necunoscute, am vorbit cu şefu’ lor să dea telefon să se intereseze de orice intrat şi ieşit din dispozitiv. O echipă de la centru le furnizează tot timpul informaţiile cerute, vă daţi seama, sînt mînă-n mînă cu secu’, cu informaţiile speciale, nici musca nu scapă verificată dacă are aripile din dotare cu ea sau zboară d-alea false.
– M-am prins, ei vezi, d-aia am insistat pe lîngă şefu’ să ieşi dumneata la tragerea la sorţi membru în această subcomisie, că ştiam că eşti competent şi nu laşi nimic la voia-ntîmplării. Alte dispozitive au mai sosit?
– Bineînţeles, dom’ vice. Trupele antitero stau bine pitite, nici eu nu ştiu în acest moment unde s-au camuflat, au şi elicoptere, dar mai presus de toate au echipamentul invizibil de ultimă generaţie, nici dracu’ nu-i vede unde sînt…, poate chiar acum… sînt lîngă noi şi ne monitorizează…
– Da, trebuie să fie aici, dar nu-i vedem noi.
– Cum vă spuneam, la datorie, nimic la voia-ntîmplării.
– Pompierii?
– Încă de aseară s-au instalat în curte, pe acoperiş, cîţiva au dormit în picioare sus pe scară cu furtunile pregătite, alţii cu degetele pe hidrante să fie gata într-o fracţiune de secundă să pornească şuvoiul salvator…, Doamne, ce uniforme frumoase au, roşii ca focul, am pus mîna pe ele, sînt reci ca gheaţa, va daţi seama, oamenii ăştia au venit congelaţi să nu îi afecteze deja văpaia, să rezite incendiului ca un bloc de gheaţă ce nu poate fi pătruns de foc. Unu’ e chiar în camera băiatului, a dormit cu capul pe un extinctor. Au montat detectoare de fum, spuneau că acestea avertizează şi dacă ţi se face dor de-o ţigară, buf!, ţîşneşte stropitoarea de apă! Ce să vă spun, de fapt sînt detectoare puse de toţi, fiecare din ele semnalizează detaşamentului care le-a instalat, diferiţi parametri, sînt senzori şi ochi peste tot!
– Aşa şi trebuie. N-a zis şi generalu’ şi ministru’ că vrea un examen de bac corect? Fără furtişaguri, fără minciuni, fără mită şi aranjamente. Eh, iată că aşa va fi. Băiatu’… baiatu’ ce face?
– L-am zărit pe la 7 jumătate, era gata îmbrăcat, în căruciorul lui de handicapat, părea bine-dispus şi pregătit de examen.
– Trebuie să fim vigilenţi, anu’ acesta nimeni nu va copia, nici el şi nici ăilalţi normalii.
– Da’ ce, domnu’ vice credeţi că mai e vreunu’ normal?
– Ha, ha, ha, ai dreptate aici, sînt o generaţie cam turbată, scăpată de sub control, tocmai d-aia trebuie să le dăm o lecţie, acum la sfîrşit de şcoală…
– Să vadă ei că nu sînt buricul pămîntului, că avem hac de cojocul lor fiţos.
– Corect. Hai să inspectăm camerele video.
Vicele şi membrul subcomisiei de bacalaureat deplasate la domiciliul elevului cu handicap locomotor şi-au început inspecţia cu o jumătate de oră înainte să-l bage pe elev în camera destinată susţinerii primei probe scrise, de fapt livingul familiei pregătite în acest sens: o masă de scris, un scaun, atent verificate de trupele antitero, de pompieri şi de jandarmi, pentru a nu conţine surse de inspiraţie la îndemîna elevului, vizuini nebănuite, confecţionate de mintea poate diabolică a candidatului tentat de diavol să fraudeze prin copiere bacul. Apoi, mai erau în cameră biblioteca familiei asupra căreia trona o pînză care acoperea toate cărţile, ceasul de perete ca un temnicer care n-ar fi permis secundelor să evadeze după scurgerea celor trei ore regulamentare ale probei scrise, două fotolii aduse special de la cea mai apropiată secţie de poliţie pentru confortul supraveghetorilor…
– Ce e cu astea aici? întrebă dom’ vice.
– Pentru supraveghetori.
– Ei, na! Supraveghetorii trebuie să se plimbe prin sală, nu să stea să-i ia somnul în fotolii. Să le fie confortabil?… Ba să le fie inconfortabil, aşa să ştie dumnealor. Să citescă metodologia examenului: nimănui nu-i va fi confortabil, ci toţi trebuie să patruleze de la un capăt la altul al sălii de examen pentru a cuprinde orice unghi care ar putea ascunde frauda. Păi! Să fie schimbaţi, imediat. Sun la inspectorat să anunţ schimbarea. Îi numesc pe şeful gărzii antitero şi pe şeful trupelor speciale de mascaţi, cum le spune?…
– Mascaţi.
– Aşa… mascaţi?
– Mascaţi, eu aşa îi ştiu: mascaţi.
– Bine. Camerele?
– Web. Sînt cele mai tari de pe piaţă. Hi-fi, 1970 de megapixeli, captează şi în 12 D, sunet Dolby A B şi C, bas-reflex, marfă, domnu’ vice.
– Aici se vede specialistul din dumneata, proful de informatică. Camerele să transmită non-stop imaginile prin satelit la inspectorat şi la minister concomitent, domnu’ general şi domnu’ ministru să controleze personal şi pas cu pas corectitudinea şi respectarea consemnului naţional. Ah, era să uit, la ce oră soseşte Fiscul?
– Or să întîrzie fix şapte minute, au o problemă cu un lanţ de magazine, ceva la nivel mare, dar au promis că vin la 9 şi 7 minute. Oricum, totul e OK şi cu ei, le-am trimis declaraţiile pe cont propriu şi mi le-au retrimis tot prin fax completate şi semnate. Nu au rude în examen, conform fişei postului, ei s-au născut fără rude şi cît timp sînt în exerciţiu, n-au rude nici pe mă-sa, nici pe tac-su, ce să mai spun de afini pînă la gradul IV…, nici nu încape confortul aici!
– Fiscul e un element foarte important la acest examen, el trebuie să fie vigilent cu cei care fac mişmaşuri, mă-nţelegi, să nu scape de sub control nici o taxă, să fie cu ochii pe toţi cei implicaţi, în special sînul comisia care va fi trecută pe ştatul de plată al examenului, fiecare trebuie să fie plătit pentru ce face aici, dar fiecare să contribuie la taxele din care ne hrănim cu toţii, că fiscalitatea în statul nostru… dar nu mai discut despre asta acum. Fii atent: cînd vin cei de la Fisc, să ai grijă să fie toţi, cu toate dosarele, evidenţele contabile pe ultimii 11 ani, că totul se leagă şi nu putem lucra la voia întîmplării, mă-nţelegi…
– Înţeleg, fără speculanţi, fără să se sustragă cineva de la plată, că Fiscul… Eu m-am gîndit că şi Mita, dacă e prinsă, trebuie să plătească la Fisc 9%. Şi mai m-am gîndit să propun undeva, încă nu ştiu unde, nu m-am hotărît, să fie impozitat şi restul pe care-l primeşte cineva. Ce, ăia nu sînt tot bani? Tot venit? Ce, e plecat? Nu! E venit cu V mare. Cîştigi ceva, plăteşti, nene, impozit pe cîştig, că d-ai ţara asta merge prost că e economie subterană suficientă. Chiar o să scriu un studiu despre impozitland, ca locaţie a bunăstării statului din care ne hrănim toţi cei care trebuie să fim hrăniţi cu grijă!
– Ai idei, ai idei, profesore, eşti un membru de nădejde şi un factor de nonrisc… o să te iau sub aripa mea să creşti, dar acum, ia mai spune-mi despre spitalul de campanie… să fie oricînd pregătit, nu numai elevul se poate îmbolnăvi… şi oricare dintre noi e supus hazardului! Ce, trăim la nesfîrşit?
– Ei, nu!
– Odată ţi se pune pata şi clachezi. Au defibrilator?
– Au de toate, o să vă miraţi, au şi… vibrator.
– Oh, da’ asta spune multe, domnule! Dacă mă uit bine la ceas… e 8 jumătate, adu-l, te rog, pe candidat în sală să-i facem instructajul, că la 9 îi dăm subiectul.
Peste cîteva clipe, doi mascaţi intră în trombă în „sală”, fac două tumpe şi o mişcare de arte marţiale cu scop ofensiv sau defensiv – nu erau cunoscători ai acestor mişcări înăuntru – privesc încruntaţi, poate, în cele patru vînturi, asigurîndu-se că drumul e liber, nepresărat cu primejdii sau ameninţări. După ei intră patru jandarmi care împing şi trag căruciorul care oricum avea rotile şi un fel de volan pentru direcţie, în care stătea cu probleme locomotorii elevul. Candidatul la examenul de bacalaureat din acel an. Cortegiul era încheiat de trei pompieri pregăţiţi cu echipament, cinci asistente şi un doctor cu truse de diferite forme şi greutăţi. Uşa a fost închisă, în cele din urmă de un tip cu totul special, îmbrăcat într-un costum chic, cu ochelari de soare la ochi, uitîndu-se necontenit la ceasul de la mînă, probabil în aşteptarea a ceva.
– Bine-ai venit, elevule la bacalaureat! Eu sînt vicepreşedintele acestei subcomisii deplasate special aici, pentru tine, datorită problemelor de sănătate pe care le ai. Îmi fac datoria de a te informa despre metodologia acestui examen, pentru care însuşi ministrul şi-a pus capul clasic că va fi unul de tip nou, într-un cadru care va respecta binele, frumosul şi, nu în ultimul rînd, adevărul. Iată ce trebuie să ştii: elevul se prezintă la şcoala unde este înscris – în cazul tău… la domiciliu – începînd cu ora 8 ante-meridian. Va intra în sala de examen la 8, 30 fix. Poate nu ştii încă, dar punctualitatea este un lucru esenţial în viaţa unui matur; iar examenul tău este unul al maturităţii…, primul tău examen de maturitate! Eeeh, cînd am dat eu primul examen de maturitate… trăiam în Epoca de Aur şi ne mergea prost! Dar eram tînăr şi nu simţeam greutăţile. Tata mă învăţase să fiu punctual, dar eu nu prea ţineam cont. Era chiar să întîrzii de la balul bobocilor, în primul an de facultate. Că am făcut facultatea imediat după ce am terminat liceul, să nu ard gazut la cîini… să nu tai frunze de pomană… sau cum dracu’ era vorba-aia…
– Să nu tai frunză la cîini…, intervine în cunoştinţa de cauză proful-membru.
– Aşa…, că arde gazul de pomană…, aşa era! Eşti atent, tinere? Comisia, aici de faţă, trebuie să se asigure de corectitudinea identităţii candidatului. Eşti pregătit?
– Da.
– Domnule proces-verbal! Pardon, membru!
– Sînt gata. Actul de identitate!
Elevul duce mîna la buzunarul de la piept. Un mascat, bărbatul în costum şi doctorul se reped şi-l imobilizează pe tînăr. Peste ei se aruncă şi unul dintre pompieri, ceilalţi fiind pregătiţi să intervină în caz de urgenţă. Mascatul îi suceşte mîna la spate, tînărul geme de durere, doctorul îl ascultă cu stetoscopul, suflu sistolic de gradul III, constată el, nu-i nimic grav, poate să dea examen. Bărbatul în costum impecabil îi aprinde o mini-lanternă în ochi, somîndu-l ce vrei să scoţi de-acolo? Spune tot, nu ascunde nimic, noi ştim deja totul!
– Cartea de iden…
– Ce tupeu ai, vorbeşti, spune un jandarm care studiase retras cazul. Eşti membru de sindicat? Cîţi mai sînteţi? Cînd aţi reînceput? Ai autorizaţie? Pînă la ce oră? Vă ştiu eu…
– Domnilor, să ne calmăm, zice calm vice-preşedintele de examen, nu i-am terminat instructajul, nu-l puteţi reţine, e examenul lui.
– Dar noi…, încercară în cor ceilalţi.
– Dumneavoastră veţi veghea în continuare şi vă mulţumesc pentru promptitudine. Să-i scoată cineva cartea de identitate, uşor, cu grijă, cu două degete, apucaţi doar de colţul din stînga sus, acolo nu vi se vor întipări amprentele… Ştiţi cum e cu suportul ăsta din plastic!
– Daţi-mi voie, zice proful-membru, iar ceilalţi se îndepărtează cu circumspecţie de tînărul elev invalid. Toţi stau însă gata să intervină. Au văzut ei la instructajul de la Inspectorat cînd generalul le-a pus un CD cu un pui de gazelă, rănit şi înfometat care agoniza în deşert, iar cîţiva vulturi pleşuvi sau condori, nu scria ce erau, aşteptau să-i bea sîngele. Vulturii au fost daţi ca exemplu, parabolic bineînţeles, de tact şi de răbdare. Îi scoate cartea de identitate din buzunarul de la piept şi citeşte CNP-ul, seria, numărul, unde a fost eliberată, cînd a fost eliberată, pînă cînd este valabilă. Alte date nu mai sînt, conchide el.
– Păi, nu ne-aţi spus numele candidatului, domnule profesor, domiciliul, prenumele părinţilor. Vi se par date lipsite de importanţă?
– Nu deconspiraţi nimic, sare ca ars bărbatul în costum impecabil, îndesîndu-şi profesional ochelarii heliomatici pe nas. Mă ocup personal de aceste detalii.
– E-n regulă, numai că trebuie să vă grăbiţi, mai sînt nouă minute şi îi aducem plicul sigilat cu subiectul la prima probă.
– Voi fi scurt. Dacă avem de-a face cu alt candidat? Cu o sosie care dă bacul în locul adevăratului candidat? Numele tău este cel real?
– Da, mă cheamă…
– Nu spune nimic, omule! Tu poţi spune orice, eu pot crede orice. Adresa ta este cea reală?
– Locuiesc pe strada…
– Nu începe iar cu detalii dacă nu eşti capabil să le susţii indubitabil.
– Ce înseamnă indubitabil, domnule? întreabă elevul.
– Asta ar trebui tu să ştii şi să scrii răspunsul corect pe foaia tipizată de examen. Vedeţi, ce v-am spus? Cunoaşte subiectele şi vrea să-i suflu. Poate fi exact prima întrebare de la subiectul unu: daţi sinonimul popular al neologismului indubitabil, prezent în text. Întrebarea mea este: de unde a ştiut elevul ce poate conţine primul subiect? Plicul încă n-a sosit, plicul încă nu a fost desigilat, plicul încă nu a dezvăluit ce subiecte ascunde, şi cu toate aceste circumstanţe… elevul ştie prima întrebare. Cine este acest elev trebuie să ne întrebăm!
– Este cine? întreabă debusolat tot grupul asistent.
– Eu cred că are o criză de identitate, intervine medicul, fapt ce destabilizează percepţia elevului faţă de realitatea examenului cu care el crede că se confruntă. Am mai întîlnit asemenea cazuri şi le-am diagnosticat pe toate ca fiind sindromul examenului ascuns de toţi ceilalţi către sine înşine. Lucru ciudat, dacă raportăm la vîrsta pacientului. Vedeţi…, el crede că crede, ca să mă exprim eufemistic…
– De unde cunoaşteţi acest termen? sare bărbatul în costum impecabil. Ce dracu v-a apucat azi pe toţi, sîntem la lecţia de neologimie?
– Neologimia este ştiinţa care se ocupă cu studiul, intervine una dintre asistentele medicale aflate în preajmă. Ştiu asta că am făcut la Facultatea de Litere, în prima mea tinereţe.
– Domnişoară, nu ne interesează punctul dumneavoastră, fie el ce literă o fi de la Litere. Că e a, că e be, că e ce sau ge. Ce dracu! Şi nici criza lui de identitate. El are deja o identitate şi asta e tema noastră. S-o verificăm. Deci, tinere, ce ne poţi spune despre numele tău, fără să-l rosteşti.
– Este un nume frumos cu care m-am obişnuit.
– Altceva…
– M-i l-au pus părinţii, bunicii au fost de acord, apoi naşii i-au lăudat pentru iniţiativă, mai ales seamănă izbitor cu al lor. Eu n-am avut încotro, l-am acceptat şi pe cel de familie şi pe cel mic, căruia i se spune prin părţile noastre prenume. Familia îmi stîlcea uneori acest nume, făcîndu-mă să par mai mic decît mă simţeam eu în realitate. Dar, este un fenomen cunoscut şi acceptat deoarece băieţilor mici nu le place să li se dulcegărească numele, să se subţieze substanţa masculină. Diminutivele sînt lucruri dăunătoare pentru băieţi, îi ţin strîns în chinga sindromului oedipian.
– Altceva…
– Puteţi să-mi spuneţi oricum. Nu mă deranjează. Nu sînt ambiţios-onomastic. Onomastica-ambiţioasă este o ştiinţa ocultă şi nedemnă. Să ţii foarte mult la rostirea corectă a numelui tău e un semn de dependenţă. Eu nu depind de un nume. Şi, cînd spun asta, nu mă dau mare să-l parafrazez pe Shakespeare cînd spunea în „Romeo şi Julieta” că ce contează-un nume… Ei, bine, consideraţi că nici nu v-am spus asta ca să nu-i eclipsez pe cei care nu l-au citit pe dramaturgul englez, deşi e greu de presupus că cei de faţă şi de pe la colţuri nu l-au citit pe Will…
– Stai, opreşte-te! Aduce-ţi o lampă cu un halogen puternic. Aşa. Acum, aprindeţi-vă ţigările şi daţi fumul către acest tînăr. Aşa. Cineva să aducă şi cîteva alămuri din orchestra fanfarei locale şi bateţi lîngă urechea externă a tipului. Aşa. Acum le rog pe tinere asistente medicale să se dezbrace de textile şi să se plimbe încet prin faţa individului. Da, da, de toate textilele, ce… n-au ce arăta? Aşa. Ia uite, dom’ne ce au fetele astea! Oau! Sînteţi incredibile!. Aşa. Acum vreau să toarne cineva apa dintr-un pahar în altul lîngă cealaltă ureche externă a elevului. Aşa. Susţii în continuare tot ce ai afirmat despre numele tău?
Cu ochii micşoraţi în lampa cu halogen, cu nările înfundate de fumul ţigărilor pufăite spre el fără oprire, cu zgomotul timpanelor fanfarei în timpane, cu imaginea goliciunii tinerelor asistente umflîndu-i pantalonii, cu şipotul apei dintr-un pahar într-altul în cealaltă ureche externă, tînărul candidat reuşeşte să articuleze:
– Da.
– Validez răspunsul, se încumetă vice-preşedintele să intervină. Identitate verificată. Mai departe, domiciliul.
– Lăsaţi-l, asta e treaba mea. Sa formulez eu altfel: domiciliul!
– Locuiesc…
– Să numeşti domiciliul fără să-l rosteşti.
– O să încerc: locuiesc într-o casă.
– E un început!
– Casa mea e formată din mai multe camere ,unele de locuit, altele de serviciu, altele de trecere. Ca orice casă, ea este supusă perimării. Şi peste casa mea trec anii, dar asta nu se vede încă. Trecerea anilor este un concept metafizic greu de prins. Nici o definiţie nu-l cuprinde, nu-l defineşte definitoriu. A trece nu înseamnă a trece, aşa cum a veni nu înseamnă a trece. Nimic nu înseamnă a trece. Analogia este o suită de relaţii bazate pe trecerea din ceva în ceva. Dar nu e clar nici ceva şi nici ceva. Sînt sigur că înţelegeţi şi de aceea trebuie să fiţi de acord că eu locuiesc.
– A trecut prima oră, anunţă membrul. Candidatul mai are la dispoziţie încă două.
– Dar nu mi-aţi dat subiectul, domnule profesor.
Iată plicul, îi arată vece-preşedintele subcomisiei de examen, îl vom desface după ce verificăm datele dumitale personale şi orice ar putea să încurajeze frauda. Continuă despre adresa dumitale.
– Adresa mea este într-adevăr cea înscrisă în cartea de identitate, măcar pentru simplul motiv că nu am alta, ceea ce ar trebui să recunoaşteţi că este suficient de logic.
– Stai, nu te grăbi, că îmbătrîneşti înainte de termen, spune bărbatul în costum. Un pompier să pună tunul cu apă pe el. Aşa. Un mascat să-i strîmbe mîinile şi pi…, mîinile. Aşa. Un jandarm să-şi scrîşnească dinţii şi măselele la urechea mijlocie a tînărului. Aşa. Doctorul să constate despre bărbăţia candidatului în cifre. Aşa. Să fie adusă o pisică. Aşa. Acum cineva să o ţină bine şi altcineva să o tragă de coadă dureros. Acum îţi menţii afirmaţiile făcute? Adresa ta e bună? Locuieşti aici?
– Dar nu am primit încă subiectul…
– După ce verificăm, ţi-am mai spus…, ce… tu nu vorbeşti limba maternă?
– Lăsaţi-l, domnule vice, e în timpul anchetei mele, spune, domnule, susţii?
Cu trupul aproape găurit de apa tunului, schingiuit de forţa mascatului, cu scrîşnitul măselelor în urechi, ghearele pisicii adînc înfipte în carne, cu palmarea jenantă a medicului îmbujorîndu-i obrajii, tînărul reuşeşte să articuleze iarăşi:
– Da.
– A trecut şi a doua oră, candidatul mai are una, anunţă profesorul-membru.
– Validez şi acest răspuns, spune vice-preşedintele. Au mai rămas doar cîteva răspunsuri scurte pe care candidatul trebuie să le ofere cu sinceritate comisiei. Comisie pe care o rog să-şi noteze aceste răspunsuri în clar, astfel încît să se poată întocmi un proces-verbal complex şi edificator. Candidat, eşti pregătit?
– Dar subiectul meu…
– Prima întrebare: consideri că te-ai încadrat corespunzător în timpul celor patru ani de liceu în procesul de învăţămînt de la noi din ţară? Nu uita, răspunsuri scurte!
– Întotdeauna am crezut…
– A doua întrebare; te-am rugat, scurt, scurt de tot. Consideri că domnul ministru al învăţămîntului a eliminat frauda în acest an de la examenul pe care îl susţii prin metodele, procedeele şi strategiile normate şi aplicate metodologic?
– Scurt, scurt de tot.
– Ce răspuns e ăsta?
– Păi, aşa mi-aţi sugerat…
– Of! N-ai înţeles mai nimic. Repet: a eliminat frauda?
– Corect, n-am înţeles mai nimic!
– Of! Nu eşti atent! Fii atent: subiectele crezi că sînt formulate corect?
– N-am înţeles nimic.
– Îţi trebuie?
– Nu-mi trebuie.
– Ai vrea altfel?
– Oriunde e mai bine.
– Baremul?
– De corectură?
– Da.
– Nu.
– Eşti sigur?
– Cîte două puncte, respectiv patru.
– Dar un punct?
– Pentru ce?
– Pentru tentativă de răspuns.
– Incomplet.
– Aşa.
– Cine întreabă?
– Eu.
– Aştept, mai am un sfert de oră.
– Domnule vice, ce ziceţi, să desigilăm subiectul?
– De ce? Vreţi să se afle secretul plicului? Înăuntru poate fi un blestem.
– Eu nu vreau să fie deschis plicul.
– Nici eu nu vreau să fiu blestemat.
– Ce ne trebuie nouă acel secret? Aţi văzut ce fac faraonii?
– Brrrrrr!
– Uha-uha-uha-ha!
– Buli-bu, buli-bu, naşpa!
– Aha-ha!
– Eu nu strivesc corola de minuni a lumii!
– Bine faci, las-o aşa secretoasă, că uite noi ne jucăm cu secretele şi sîntem blestemaţi.
– Dar mai am cinci minute, pot să fac măcar primele trei subiecte că sînt uşoare…
– Aha, primele trei… sînt uşoare, de unde ştii asta? Nu v-am spus eu că ştie dinainte subiectele?
– Chiar aşa, tinere! Cum faci tu trei subiecte în cinci minute?
– N-are cum!
– Poate că sînt predicate şi nu mai avem despre ce să vorbim, oameni buni! Hai să-i dăm plicul.
– Aşa, să i-l dăm, să şi-o facă cu mîna lui, că a vrut bac!
– Ei, că a vrut nu e nimic, să vedem ce-o să facă cu el…
– Ei, o să facă!
– Şi tu zici la fel?
– Domnilor profesori, primele trei sînt foarte uşoare, le făceam mereu repede cu doamna în clasă.
– Făceai cu doamna… uitaţi-vă dragi colegi unde s-a ajuns, nu vă spuneam eu deunăzi că e debandadă mare în şcoală?
– Rezolvam, reformulez.
– Tinere, nu fi impertinent! Ia plicul ăsta şi rezolvă că mai ai 20 de secunde.
Elevul ia plicul şi încearcă să-l desfacă. În acel moment, pe uşă intră în trombă însuşi ministrul însoţit de cele două doamne, cu ochii injectaţi şi bulbucaţi de încrîncenare şi îl imobilizează pe elev, cuprinzîndu-l în mîinile-i trandafirii de şef de promoţie.
– Obriţi frauda, strigă domnia-sa. L-am brins la zdupul cu miere, cu mîinile be blicul zigilat, încercînd să afle zegretul atîtor ani de curriculă! Şi tumneavoastră, ge faceţi? Briviţi gomplice la acest festăn vraudulos? Phiscul să intre în atripuţiuni. Să phiscalizaţi orice mită, căutaţi-le prin busunare, veţi găsi! Iar pe gandidat… este esclus din egzamen, să fie trimis acază!
– Dar e deja acasă la el, am verificat, domnia-ta.
– Atunci să fie isgonit de acază! Nu mai are voie… nu mai ai voie, tinere, să zusţii acest sfant egzamen, acest vital egzamen pentru ceneraţia voastră de… aşa cum este ea… timp de două decenii. Da, ai auzit pine: două decenii îţi va fi suficiente să meditezi, să meditezi la ce ai văcut, la violarea unui zistem care lucrează pentru tine… zistemul nostru, chiar eu am văcut asta, este agzat pe elev. Elevul este totul. Nu avem brograme, nu mă interesează brogramele… nu avem direcţii, nu mă interezează direcţiile… nu avem mai nimic, nu mă interesează că nu avem mai nimic. Mie îmi basă de elev şi nimic mai mult. Tinere, îţi vreau pinele şi de aceea te bedebsesc acum! Gărsi! Areztaţi-i comisia şi reţinezi-o 24 ore. Vreau anghetă în toată lecea. Corubători şi corubţi… să blătească. Unii se zpetesc uncind, văurind, şudecînd, şi alţii culec ro-a-dele. Rujine! O să vă bedebsesc eu: o să elaporez un project, asfel îngît tonţi elevii să zdudieze la Strassbourg. Ca mine! Îi mut de aici. Să dea un bag fără madrapaslîcuri palcanice!
Cineva deschide o uşă şi altcineva dă sonorul unui radio mai tare:
…O şcoală de tîmpiţi, asta suntem! Şcoala noastră scoate tîmpiţi, în loc să scoată tinichigii şi ospătari de nădejde ce-ţi toarnă devotaţi! Nu mai avem nevoie de filozofi! De ingineraşi! De profesoraşi, ooooooh! De avocaţi! Toată ţara e avocaţi!
Întreaga asistenţă se schimbă de haine. Pe dedesubt fiecare poartă o ţinută lejeră, protocolară însă, într-o singură culoare. Este culoarea promisiunii suprarealiste, a promisiunii care promite să se trăiască mai bine.
Sistemul este ticăloşit, şi cadrele didactice ştiu bine ce vreau să spun. Eu muncesc aproape 22 de ore pe zi, pe cînd un cadru abia de ajunge la 6. Şi toţi au pretenţii! Eu ştiu că dacă ai pretenţii, trebuie să şi oferi. Ce oferă dînşii? Hahalere, cum spunea un bun amic de şpriţ, ha-ha-ha, halalere în toată regula, nepregătiţi pentru ce-i aşteaptă în viaţă. Dar vă promit că lucrul acesta se va schimba. O să-i spun… o să-i recomand primului să-i treacă pe cea mai de jos grilă de salarizare, pentru penitenţe. Pentru direcţia greşită pe care călăuzezsc…, auzi, domnule!, ei călăuzesc!, cică, învăţămîntul de la noi. Le bag eu minţile în cap! Iar dacă nu, să plece la cules de căpşuni… sau căpşune, cum s-o mai zice, că au bubibăşit cu totul şi limba strămoşească!
Uşa de la intrare se trînteşte de perete şi pătrunde fanfara care intonează o melodie protocolară. Comisia şi alaiul ministerial iau poziţia de drepţi şi salută. Rînd pe rînd, se perindă garda militară, soldaţi de la diferite arme, tehnică de luptă şi de război, blindate, avioane de joasă altitudine din cauza tavanului totuşi scund, ce-a mai rămas din flotilă, nici un submarin, doar cîteva şalupe împrumutate de la patronul unei echipe de fotbal, apoi pedestraşi îmbrăcaţi în culorile armei. După trecerea lor, alaiul ministerial a părăsit şi el casa, deoarece mai erau cîteva controale de făcut.
Cineva din comisie a închis uşile şi s-au veselit cu toţii de atenţia acordată. S-au întins mesele şi de la casele de comenzi au venit… comenzile. Mîncare, lichide, confeti. După ce elevul a fost transportat în alta cameră, li s-a permis şi cîtorva biete animatoare să anime. Şi-au permis peste cîteva minute să-şi dea jos şi al doilea rînd de haine, pentru a rămîne în alb, culoarea păcii neutre care nu face nici o aluzie. Astfel au putut să vorbească în voie şi să-şi desfete anatomia spre sfîrşitul primei jumătăţi de zi a primei probe scrise.
– O băgasem pe mînecă.
– Da, şi eu mă gîndeam că am dat de dracu’.
– Păi n-am dat?
– Lasă că a ieşit bine, o muştruluială mică şi se rezolvă. Sîntem în acelaşi partid, uitaţi?
– Aşa e, corb la corb…
– Dar mai uşor cu puşca!
– Ha-ha-ha!
– Hi-ho-hi-ho!
– Ce faţă a făcut elevul!
–
– Dacă eram în locul lui nu eram în locul meu.
– Sapienţialule!
– Aşa m-a făcut mama mea, ce eşti invidios?
– Şi la anu` care vine…
– Să fim sănatoşi electoral pînă atunci!
Din camera alăturată deschide uşa un jandarm:
– Mă scuzaţi că deranjez, tînărul pare neliniştit. Mi-e teamă să n-o ia razna.
– Nu l-ai legat?
– Ba da, dar nu-mi place privirea lui. Parcă e dement.
– Păi, nu spunea şi şefu’ la radio despre asta? Despre ce vorbim aici?
– Dom’ vice, eu zic să-l audiem acum să vedem în ce ape se mai scaldă.
– Să fie adus!
Jandarmul îl aduce în braţe pe elev. Acesta bolboroseşte şi priveşte fix:
– Trebuie să faceţi ceva, trebuie să faceţi ceva.
– Delirează.
– Trebuie să schimbaţi.
– Delirează, şi eu cred.
– Trebuie schimbat, trebuie schimbat, trebuie schimbat.
– Să-l schimbe cineva. O fi făcut pe el.
– Păi, atîta emoţie, stres şi încordare…
– Nu sînt stresat, domnilor. Sînt doar conştient. Lumea se schimbă în jurul nostru şi noi nu vedem asta. Nu-mi pasă că m-aţi eliminat azi. Nu are nici o relevanţă. Dacă nu vedem schimbarea… viaţa m-ar fi eliminat ea oricum pe parcurs. Sau, poate, nici n-aş fi început vreun parcurs. E criză, domnilor, e criza omului şi criza culturii, nu le vedeţi?
– Nu e nici o criza, elevule! Tu ai o criză. Noi sîntem deasupra oricărei crize. Am ieşit din recesiune, ne îndreptăm către o nouă epocă de aur… dar tu eşti prea crud să vezi asta!
– Cum să schimbi cînd totul e bine?
– E bine şi nu-ţi dai tu seama.
– Şi nici ceilalţi de vîrsta ta!
– Că sînteţi o generaţie turbată, n-ai auzit?
– Hahalere, n-ai auzit?
– Tîmpiţi!
– Fără viitor!
– Filozofi!
– Ingineraşi.
– Avocăţei!
– Fără procese!
– Vai de capul vostru!
Se pun cu toţii pe rîs. Ciocnesc. Fredonează cîntece tematice. Invocă patriotismul ancestral. Animatoarele scriu numere de telefon. Uşa se deschide din nou şi pătrunde comisia de evaluare formată din doi profesori şi doi membri. Un profesor citeşte procesul-verbal:
În urma evaluării lucrării elevului de faţă – celălalt profesor le arată foaia goală – comisia a notat astfel: evaluator 1, nota 1; evaluator 2, nota 1. Unu plus unu împărţit la doi fac unu. Media 1. Ţinînd cont şi de recomandarea domnului ministru care a fost de data asta vigilent-metodologic, constatăm că elevul a picat această primă probă. Este eliminat din examen pe o perioadă de 2 decenii.
– Este inuman ce faceţi, încearcă tînărul să se apere. Nici măcar nu mi-au dat subiectul. Nici măcar nu mi-am terminat bine copilăria şi mi-au dat exemple de minciună, şi alte-alea negative. Nici măcar nu am intrat în viaţă şi încercaţi să mă scoateţi din ea. Nici măcar nu ştiţi cine sînt, unde locuiesc şi antamaţi într-un incognito. Nici măcar nu sînteţi corecţi cu voi înşivă şi cereţi corectitudine celorlalţi. Nici măcar nu sînteţi comisie normală şi ţipaţi despre normalitate. Nici măcar…
Textul elevului ar fi continuat în aceeaşi notă dramatică, însă membrii comisiei au repornit petrecerea intonînd cîntece mobilizatoare patriotice, despre lapte şi despre miere, despre fericire, speranţă, despre un viitor bun, despre sentimente puternice, despre coeziune şi despre adevărata bărbăţie, despre duşmanul politic, despre agenturile străine ce trebuie reduse la tăcere, despre speranţă, despre lapte, despre miere.
Într-o popicărie oarecare, cetăţenii stau care la mese şi consumă o băutură uşor alcoolică sau răcoritoare, care în picioare, dînd cu bila sau aşteptînd să le vină rîndul. Atmosfera este destinsă, de concediu sau de vacanţă.
Îi recunoaştem uşor pe popicari: sînt membrii unei comisii de bacalaureat care au venit să se relaxeze cu banii câştigaţi conform metodologiei de examen. Pe lîngă ei sînt şi oficialităţi cunoscute, persoane publice, cu răspunderi. Pe feţe nu e nici o urmă de încordare, de stres. E zîmbet, e veselie, e bucuria plenară a vieţii. Unii ştiu să arunce bila, au tehnică, o învîrtesc într-un anume fel, şi bila loveşte mereu în centru. Alţii, probabil debutanţi sau lipsiţi de har, n-au nici o tehnică, li se văd picioarele tremurînde înainte să arunce bila, le tremură mîna şi buza de jos. Cu toate astea, bila loveşte mereu în centru şi doboară singurul popic la care se joacă în acea popicărie fenomenală. Este, de fapt, un elev-popic, mai mult apatic decît trist, mai mult singur decît în compania celorlalte opt popice, un popic cu suflet picat, un popic căzut înainte de a fi lovit de bila ce se rostogoleşte… se rostogoleşte… se rostogoleşte şi care se face din ce în ce mai mare, încît acoperă întreaga pistă.
E imposibil ca popicarul să rateze.
autor Floarea Silvian
Comentarii închise la Popicăria
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la aproape diplomaţii / reclame