Festinul lent

 

 

 

Ieşind dintr-o benzinărie unde se oprise ca să-şi cumpere un pachet de ţigări, sufocat de canicula filtrată generos prin pîcla gazelor de eşapament, Hartan lovi fără să vrea, cu umărul, un ins bătrîior, cenuşiu, neras, îmbrăcat într-un trenci prea gros pentru temperatura de afară, care moşmondea ceva lîngă uşa batantă.

Cenuşiul scăpă din mîini un pacheţel învelit în celofan, care conţinea o chiflă insipidă, tăiată pe lung şi umplută cu o tocătură de-o culoare nedefinită.

– Scuzaţi-mă, spuse repede, aplecîndu-se să ridice obiectul, n-am avut intenţia, nu v-am văzut, am probleme cu percepţia vizuală crepusculară…mi se întîmplă mereu cînd trec de la lumina intensă la cea vesperală, blestemata de ” l’ heure bleu”, cum zic oftalmologii hexagonali!”

-Nu face nimic, răspunse celălalt smulgîndu-i preparatul dintre degete, e-n ambalaj de ţiplă, nu s-a murdărit!

Ca şi cînd ar fi vrut să-i demonstreze valabilitatea spuselor sale desfăcu folia şi muşcă din sandwich. Veşmintele sale emanau un damf acru de urină amestecată cu sudoare.

Hartan îl privi cum mestecă maşinal, triturînd fără poftă îmbucătura, plimbînd bolul, alene, cu limba în spaţiul bucal, apoi tresări şi strigă:

-Bocu, Bocu Salivarinski, dumneata eşti?

Bărbatul în trench înghiţi mestecătura, după toate aparenţele neîmbietoare şi răspunse:

-Da, eu sunt, da’ de ce mă-ntrebi?

-Nu mă recunoşti, sunt eu, Hartan!?

-Ştiu cine eşti, te-am ginit din prima,  de cînd ai intrat…

-Ce faci aici, dragă Bocu?

-Nu se vede, mănînc…

-Nu se poate..dumneata să mănînci chestia asta…ce oroare!

Bocu beli mai mult ţipla, scotoci cu degetul în măruntaiele chiflei, scoase o foaie incoloră de salată, o privi gînditor, apoi scuipă un zgîrci albicios şi îşi supse zgomotos dinţii:

-Mănînc ca să nu mor, ce mare scofală!

-Sandwichul ăsta indigest, să fim serioşi…

-Are calorii! se scuză Bocu.

Se aşezară pe o bancă scundă, plasată dincolo de gardul viu care împrejmuia benzinăria.

-Fă-mi rogu-te o favoare, aruncă porcăria aia şi vino să cinezi cu mine!

-Ce? întrebă monosilabic adeptul caloriilor insipide, continuînd să mestece.

-Cum ce? Orice-ţi pofteşte inima, plătesc eu!

-Nu vin, n-am timp…

-E seară, ce ai în program atît de important încît să nu poţi să…

-Fac un studiu de piaţă. Da’ dacă insişti vin…cu o singură condiţie: să comanzi acelaşi meniu ca şi mine!

Din dorinţa de a-şi epata cunoscutul, Hartan îl conduse la un restaurant recent deschis şi intitulat emfatic ” Amador”. După o scurtă explicaţie cu ober-ul, prilej cu care Salivarinski îmbrăcă un sacou bleumarin şi-şi atîrnă de gît o cravată bleu din recuzita localului, se aşezară la o masă retrasă, pitită după o coloană groasă din marmură compozită.

-Prea aproape de bucătărie, simt miros de untdelemn ars! spuse invitatul după ce se aşezară şi despături şervetul din pînză imaculată, aşezîndu-şi-l pe genunchi.

-Dacă vrei, schimbăm masa! se oferi Hartan.

-N-are importanţă, răul a fost deja făcut!

Un chelner imberb se repezi spre ei cu două liste de menu, groase legate-n piele vişinie. Le  aşeză în dreptul fiecărui comesean şi se retrase la o distanţă respectuoasă, cu mînile la spate şi o mină plictisită.

Salivarinski o împinse dispreţuitor pe cea din dreptul lui în timp ce Hartan o răsfoi curios, citind cu voce tare:

“Calamar del Pacifico gratinado en su jugo… conchas de san jaques a la Santander…filete de atún con salsa tártara…”

Comeseanul său îi smulse volumaşul din mîini:

-Ai uitat condiţia pe care ţi-am pus-o…mănînci ce comand eu, da ?!”

Făcu semn chelnerului care se apropie serviabil.

-Adu-ne o salată rustică: două tomate, filetate circular, jumătate de ceapă tăiată julien, patru, nu…cinci măsline kalamata, da’ vezi să nu fie prea mari sau sărate-n exces, un degetar ulei de măsline extravirgin, cinci picături de acete balsamico de Modena, atenţie nero, nu bianco …şi spune-i cuisinierului chef să nu o amestece cu furculiţa ci cu o paletă din lemn de plop, nouă dacă se poate, iar uleiul să fie la temperatura camerei.

Tînărul îşi notă scrupulos toate indicaţiile:

-De băut ce preferaţi? Să vă trimit somelierul?

Gurmetul îi aruncă o privire distantă:

-Nooo…apă de la robinet, bine frapată cinci minute!

Întinse mîna spre coşuleţul de pîine luă o brioşă, o rupse în două, o unse cu un deget de unt, presără deaupra untului sare şi piper şi o mirosi. Hartan îi urmărea fascinat gesturile.

-Untul e rînced, constată Bocu, aruncînd pîinea unsă înapoi în coşuleţ şi ştergîndu-se pe degete de un colţ al feţei de masă din olandă imaculată . Îi surprinse privirea contrariată şi adăugă:

-Dragul meu, întotdeauna am fost adeptul unui meniu simplu şi savuros…miş-maşurile astea care se servesc în locandele de lux constituie un atac ignobil asupra papilelor noastre gustative: se foloseşte pudră de usturoi în loc de căţei proaspeţi, în sosul de sepia se adaugă tuş chinezesc ieftin în loc să amestece cerneala genuină a animalului, legumele sunt gratinate în margarină în loc de unt…crede-mă ştiu ce-ţi spun, observaţiile mele sunt rezultatul unei cercetări îndelungate! Pe urmă importantă e modalitatea de îngurgitare, masticaţia trebuie să decurgă lent, cu mişcări fireşti, atît pe verticală cît şi oblic, fără a violenta textura alimentului, iar procesul enzimatic de îmbibare cu salivă treptat în etape lungi, fără suprasolicitarea receptorilor linguali…

-Şi totuşi, îmi amintesc că acum un deceniu ne ofereai în cadrul intim al bucătăriei tale adevărate sărbători gastronomice: ierunci şi prepeliţe fezandate în şampanie, rinichi de antilopă la grătar, fileuri de aligator flambate în sos bearnais şi capere siciliene…

-Erori, Hartane, catastrofale erori…nu descoperisem încă bucătăria nucleară…

-În acea epocă am cunoscut la masa dumitale generoasă un personaj enigmatic…cum se numea? Crudo Giuliano, parcă…

-Baronul Krudy Gyula de Sinersig…un grof scăpătat…a murit anul trecut, cancer la colon …

-Găteaţi împreună cele mai neaşteptate vietăţi…îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, de bufniţa umplută cu iarbă de mare şi ficăţei tocaţi de cîrtiţă cu o garnitură de bureţi şi omizi de stejar…un deliciu!

-O etapă nefericită a vieţii mele..făceam icter mecanic cam o dată pe lună!

Chelnerul sosi cu o salatieră din porţelan fin ornat cu frunze de asparagus şi aragula între care se lăfăiau cîteva felii de roşii şi cinci măsline lucioase.

Salivarinski luă o îmbucătură cu furculiţa, o mestecă îndelung apoi o scuipă în şervetul împăturit.

Hartan dădu din umeri şi începu să înfulece cu gesturi repezi salata. Îi era foame, la prînz mîncase doar un blid cu ciorbă a la grec.

-Ca fel principal ce doriţi? întrebă prevenitor ospătarul, pregătindu-şi carneţelul.

-Un cartof înăbuşit în aburi, nu prea mare şi o tîrtiţă degresată de găină…dar găina să fie de fermă, nu crescută în combinat.

Se întoarse spre amicul său care ştergea dîrele de untdelemn din salată cu o chiflă.

-Cum îţi spuneam, conceptul de gastronomie nucleară e descoperirea mea epocală, după anii îndelungaţi de experimente…se merge la esenţa lucrurilor folosind ingrediente naturale, de cea mai bună calitate… de pildă, dacă mănînc un cartof, vreau să simt în papile explozia de arome ancestrale: gustul nefalsificat de ţărînă răscolită de sapă, sudoarea picurată de pe fruntea fermierului în timp ce planta cuiburile, dacă se poate şi aroma de bălegar pe care-l presară în cuiburi, ca să-ngraşe planta!”

După ce consumară cartoful şi bucăţica de piele onctuoasă, specialistul nu conteni să-l copleşească pe celălalt cu sfaturi: “ nu pune sare, falsifici gustul, mestecă îndelung, apasă bolul de palatin şi-apoi înghite-l încet” şi altele de acelaşi soi. Acesta îşi aprinse un chiştoc puturos de trabuc şi îi spuse chelnerului care aşeză discret nota de plată pe o farfurioară cu margini aurite: -Tinere, fii amabil şi cheamă-l pe chef-cuisinier!

Hartan privi uluit chitanţa, dădu din umeri resemnat şi puse în plicul filigranat cinci bancnote cu portretul lui i.l. caragiale.

Un bărbat scund, gălbejit, cu o tocă înaltă neagră cocoţată pe creştet, îmbrăcat într-o tunică tot neagră şi cu o năframă roşie legată la gît, se proţăpi în dreptul mesei lor. Vîrfurile mustăţii a la Salvador Dali i se zburliseră ameninţătoare.

-Aţi mancato bueno? întrebă el.

-Maître, spuse Salivarinski fără să clipească, aş avea cîteva obiecţii!

-No le gustabo, n-a placut la tine cocina al meu?

-În primul rînd, roşiile au fost recoltate necoapte, iar în loc de măsline kalamata ai folosit olivario de Sardinia, astea au ruinat complet gustul salatei…şi reţine, te rog, la salatele rustice nu se adaugă niciodată oţet balsamic alb ci doar negru distilat din chianti cu ierburi aromatice de Toscana…

Bucătarul scrîşni din măsele, privindu-l fioros ca pe un taur de corida.

-Şi încă ceva: cartofii au fost reci, iar tirsa del pollo insuficient fezandată!

-Pe tartisa ma-tii de exighente, ningún el rey Juan Carlos nu a facud tantos movturile quando gatit la ei!

În drum spre ieşire, Bocu Salivarinski îi spuse lui Hartan:

-Vezi, dragul meu, ăsta-I cusurul birturilor astea cu pretenţii şi trei stele Michelin: nu au personal calificat, falsifică gustul preparatelor şi nu au niciun respect pentru clientelă…totuşi în seara asta am mîncat destul de bine, deşi cuisinier-chef a fost extrem de neglijent.

Acesta se despărţi destul de dezorientat de descoperitorul bucătăriei nucleare şi se îndreptă spre o terasă rustică învăluită în fumul mititeilor şi al ciozvîrtelor din ceafă de porc.

 

autor Rechesan Gheorghe Dan

Fragmente din jurnalul locotenentului Sigmund

Fragmente din jurnalul locotenentului  Sigmund

Linz, 10 august 1881

Cazarma tereziană din Innenstadt, seamănă, aşa cum mă aşteptam, cu oricare dintre cazărmile din imperiu, de la Freiburgul meu natal, pînă în îndepărtatul Krönstadt: un patrulater de  clădiri masive, tencuite-n gri mohorît, cu porţi solide din stejar patinat de ceaţă, încadrînd o curte interioară vastă, pardosită cu dale de piatră lustruite de paşii miilor de recruţi.

Oberst-ul Konrad von Hötzendorf, comandantul garnizoanei, m-a primit în biroul său auster, decorat doar cu portretele imperiale şi cu steagul regimentului 69 landwehr. A aruncat o privire peste actele mele, apoi s-a ridicat sprinten şi s-a apropiat, măsurîndu-mă indulgent prin pince-nez-ul cu rame de oţel. L-am privit la rîndu-mi de sus, fără să vreau, pentru că era scund şi îndesat: craniu brahicefal, pătrăţos, cu muchii bine conturate, ochi reci ca şi granitul, faciesul tipic al obsedatului de disciplină, care iubeşte mai mult ordinea exterioară decît eul lăuntric; probabil visele sale sunt aranjate riguros, ca şi cărţile dintr-o bibliotecă.

„ Evreu, domnule laitnant?”

Avea un defect de pronunţie, sîsîia consoanele, aruncîndu-le grăbit printre dinţi, ca un curent de aer rece trecînd printre crengile unei păduri iernatice.

„ Nepracticant, herr oberstbrigade!”

Continuam să stau nemişcat, cu călcîiele lipite şi cu palmele lipite regulamentar de vipuşca pantalonilor. M-a invitat să mă aşez într-un fotoliu de stejar negru, a împins o cutie de trabucuri, de pe birou, spre mine, continuînd să vorbească în timp ce se plimba cu paşi apăsaţi în jurul încăperii.

„ Aici, în regimentul meu, nu facem deosebire de naţionalitate, confesiune sau rasă între ostaşii Imperiului; singura mea doleanţă este să participaţi la mesa matinală în capela regimentului!”

„ Am înţeles herr oberst!”

 

„Tatăl dumneavoastră e născut în Freiburg? Am avut un croitor de uniforme excepţional, originar din Freiburg: Friedel, … Friedman, cam aşa ceva!”

I-am răspuns că ştiam vreo două duzini de Friedel-Friedmani, aşa că probabilitatea să îl fi întîlnit pe croitorul domnului colonel era mare.

Am fost repartizat la Reservespithal-ul regimentului, ca asistent al medicului-maior Otto von Brüchner. Iată-mă aşadar, după studii prelungite de neurologie în clinicile vieneze, laitnant-medizinen k.u.k , ajutînd la tratarea băşicilor provocate de rosăturile bocancilor sau la aplicarea de alifii contra rîiei, muntenilor soioşi din Tirol.

Clădirea spitalului militar era lipită de cea a cazărmii, din curtea interioară se ajungea printr-un coridor întunecos, direct în antecamera de triere; saloanele erau curate, cu paturi aliniate în şiruri regulate, cu pereţii de un alb auster, dar cu un instrumentar medical destul de redus. Am primit o cameră împreună cu alţi doi ofiţeri, iar ordonanţa companiei mi-a cărat cufărul pînă sus, la al treilea etaj, unde m-am instalat.

12 august

Am visat-o azi-noapte pe Martha: ţinea în braţe doi copii, un băiat şi o fată, bucălaţi şi frumoşi, bruneţi ca ea, zîmbea enigmatic, curbura buzelor pline îmi amintea de Afrodita lui Praxiteles.

Colegii mei de cameră sunt: locotenentul-conte Sigfried von Wüpertahl, arian, ochi ceţoşi, nibelungici, talie rasată, elastică, strînsă într-o uniformă impecabilă şi căpitanul Jan Matuska, un slovac roşcovan, volubil,  rotofei, din Pressburg. Amîndoi au fost uimiţi de numărul mare de cărţi pe care l-am scos din bagaje.

Uniforma mea feldgrau, cu insemnele din argint ale lui Esculap cusute la rever, e cam motolită, are nevoie de ajustări, iar chipiul regulamentar mă strînge, probabil că media indicelui cefalic în armata chezaro-crăiască este destul de mică.

Am participat la liturghie. Întotdeauna  locurile în care se celebrează un cult al divinităţii mi-au creat anxietate; omul, în subconştient, l-a creat pe Dumnezeu ca să-şi facă nefericirea mai tolerabilă. În aerul mucegăit al capelei, cu adieri insistente de tămîie, priveam frescele decolorate din plafon: îngerii şi sfintele aveau contorsionări baroce à la grande hysthérie. Să nu uit să îi scriu maestrului Charcot.

!3 august

Von Wüpertahl, în ciuda originii sale aristocratice şi a aspectului său rigid, teutonic, este un bun camarad. M-a ajutat să mă instalez şi mi-a împărtăşit cîteva din secretele vieţii cazone. Seara, a comandat, de la un restaurant din apropiere , o cină copioasă doar pentru noi trei: aperitive, stridii ţinute la gheaţă, şniţel cu ciuperci, tournedaut Rossini şi şampanie franţuzească.

Matuska , un mîncău nemaipomenit a apreciat mai mult decît mine acest meniu rafinat; şi-a amintit cum la ultimele manevre a cîştigat un pariu, înghiţind două duzini de stridii Saint Jacques . Am mîncat şi am băut pînă după miezul nopţii; se pare că aceste agape ocazionale nu sunt interzise de regulamentele militare.

15 august

Ieri a fost ziua de naştere a lui Mutti. Pe cînd mai trăia, casa se umplea de arome irezistibile venind dinspre bucătărie: şalău umplut cu stafide, piept de gîscă afumat şi inegalabilele ei ştrudele cu mere; aici în Linz, se mîndresc cu un tort tradiţional, carese prepară după o reţetă neschimbată de sute de ani, mie îmi pare cam uscat şi cu Knödel, banale găluşte din cartofi, prăjite-n pesmet.

Amintirile acestea îmi răscolesc stomacul, la popotă meniul este cam frugal şi mă mă surprind gîndind, că instinctele primare: foamea şi libidoul, care este o tot o manifestare a insaţietăţii, dar sexuale, ne dictează, de la naştere, viaţa.

16 august

Astăzi am avut primul meu caz. Tocmai coboram dimineaţa scările, încheindu-mi grăbit nasturii la veston, cînd în sala de triere a fost adus un ostaş zvelt, brunet, armonios construit, legat peste faţă cu o cîrpă însîngerată. Unul dintre camarazii săi, care-l sprijinea, căci se pare că pierduse mult sînge, îmi spuse că se rănise la ochi, mînuind carabina. L-am întins pe masa de consultaţie şi l-am examinat: o rană adîncă îi brăzda faţa, de la arcada stîngă pînă sub pomeţi, globul ocular era secţionat şi sîngera abundent. Am curăţat plaga şi am suturat-o, dar nu am putut să-i salvez ochiul. Sanitarul Brandt, care mă ajuta, îmi spuse că flăcăul nu se rănise singur în timpul exerciţiului, era „opera” hauptscharführerului Katze, instructorul batalioanelor de recruţi, care-şi cotonogea cu regularitate subordonaţii. Interogîndu-l mai tîrziu pe flăcău, Jancso îl chema, de loc din pusta Szegedului, am aflat şi motivaţia acestui act de-o brutalitate extremă: băiatul îşi găsise o ibovnică, de aceiaşi naţie cu el, printre florăresele care vindeau buchete multicolore pe străzile din preajma cazărmii;  pe fată pusese ochii şi plutonierul; înfuriat că rivalul său se bucura din plin de favorurile focoasei unguroaice, îl lovise peste faţă cu vergeau de oţel care servea la curăţarea armei. Am raportat incidentul colonelului von Hötzendorf, care a hotărît să muşamalizeze cazul, pedepsindu-l pe agresor cu două săptămîni de carceră şi reformîndu-l pe ungur, cu promisiunea unei pensii pentru invaliditate.

Cinismul acesta nu m-a surprins, pedepsele corporale, deşi interzise din vremea Kaiserului Franz I, sunt frecvente în cazărmile imperiale, dar i-am cerut colonelului permisiunea să-l examinez pe Katze; a ridicat din umeri şi a semnat un bilet care îmi permitea accesul în arestul garnizoanei.

L-am vizitat pe plutonierul-instructor în celula în care îşi ispăşea pedeapsa;  un  exemplar tipic de atavism criminal, demn de clasificarea lui Lombroso: nu prea înalt, dar musculos şi agil ca o pisică sălbatică din Alpi, craniul strîmt, cu fruntea teşită şi arcade proeminente, urechi mici, feline, lipite de scalp şi ochii înguşti, cu irisul galben-verzui, sticlind de-o răutate animalică; o pereche de mustăţi rare, subţiri, roşcate, desăvîrşeau asemănarea cu un linx. I-am spus că am ordin să-l examinez şi s-a supus fără crîcnire; am reuşit să îl hipnotizez cu destulă greutate. Cînd s-a trezit din somnul indus, l-am întrebat ce visase. S-a strîmbat dispreţuitor şi a încercat să se sustragă întrebărilor mele, dar pînă la urmă a recunoscut că visase o capră sfîşiată,  însîngerată. În copilărie păscuse turmele părintelui său pe plaiurile styriene şi de fiecare dată cînd se pierdea vreun animal, căzînd în prăpăstiile muntelui sau pierea ucis de lupi, taică-su îl bătea cu sălbăticie.

18 august

E scrisoare voluminoasă de la profesorul von Brücke. Teoria sa privind tratarea nevrozelor prin stimularea ariilor lui Broca, oricît de seducătoare ar fi prin precizia detaliilor, mi se pare o utopie.

Discut seara cu Siegfried , ne tutuim acum după ospăţul din ziua venirii mele, despre monotonia vieţii de ostaş; originea sa şi educaţia tradiţională l-au împins spre această carieră. Totuşi e sensibil, destul de cultivat şi melancolic, are acea „schwermut” tipic germană şi îşi divinizează  mama, căreia îi scrie săptămînal.

Matuska scoate vioara şi ne cîntă cu virtuozitate Brahms, Variaţiuni după Paganini.

21 august

Îndatoririle de serviciu îmi lasă tot mai puţin timp să completez acest jurnal; seara prefer să recitesc tragediile lui Sofocle sau să răsfoiesc lucrările lui Mesmer, de Puységur, sau Braid. Siegfried şi Matuska joacă stos cu alţi doi camarazii din regiment. Vinul de Moselle şi vizitele săptămînale la bordelul ofiţerilor din Hoffer-Platz, le menţin tonusul psihic, atît de necesar în viaţa de soldat.

25 august

Sunt din ce în ce mai ocupat; şeful meu, maiorul Brüchner a lăsat aproape toate tratamentele în seama mea; pe lîngă faptul că este antisemit, nu-mi poate ierta faptul că în cazul schilodirii băiatului acela ungur, am trecut peste ordinea ierarhică şi am raportat direct colonelui.

Ieri m-a surprins pe cînd efectuam măsurători ale indicelui cefalic unor recruţi. Întrebîndu-mă ce făceam, i-am răspuns că îi că verific să nu aibe paraziţi; nu a sesizat ironia mea sau habar nu are la ce foloseşte un compas antropologic.

Ca şi cum toate acestea nu erau îndeajuns, am depistat cîteva cazuri grave de dezinterie în garnizoană şi îi bănuiesc pe adjutanţii de la intendenţă, care aprovizionează bucătăriile cu alimente alterate.

27 august

Toată ziua mi-o petrec făcînd controlul medical unui batalion de recruţi: munca îmi este îngreunată de faptul că unii dintre ei nici nu vorbesc germana, grosul trupei fiind format din cehi, bosnieci, români sau ruteni.

Seara discut cu Jan Matuşka. În civilie e institutor în Pressburg, are doi copii şi este pasionat de şahul prin corespondenţă, acum tocmai joacă o partidă nemaipomenită cu un poştaş din Malmö.

3 septembrie

Avem o adevărată epidemie de dezinterie: sunt peste cincizeci şi opt de cazuri grave şi probabil de două ori pe atît , cazuri latente. Von Hötzendorf mi-a ascultat argumentele şi a decis instalarea măsurilor de carantină; din cauza lipsei de paturi în infirmerie, cazurile mai puţin grave vor fi transferate la spitalul municipal. Cei mai afectaţi de interdicţia de a părăsi garnizoana, pînă la noi ordine, sunt ofiţerii, care nu mai pot vizita stabilimentul din Hoffer-Platz şi nu mai pot colinda la sfîrşit de săptămînă bodegile şi cafenelele din oraş.

Brüchner a lăsat, bineînţeles, cu perfidie, toată munca de izolare şi dezinfectare  în seama mea.

5 septembrie

Ieri,  von Hötzendorf mi-a solicitat un raport privind situaţia epidemiei. I-am spus că după opinia mea, enterocolitele ar putea fi provocate de bacteriile din pîinea mucegăită furnizată de manutanţă. Există o practică, frecventă pe lîngă marile garnizoane, ca acest aliment să fie preparat din grîu de calitate inferioară sau care a  încolţit în hambare; de escrocherie beneficiază angrosiştii de cereale şi brutarii, prin complicitatea plutonierilor de intendenţă. Solicitat să îşi exprime opinia, hauptmann Schulz, şeful aprovizionării, a negat cu vehemenţă acuzaţiile.

6 septembrie

După părerea camarazilor mei lucrez prea mult în infirmerie, suplinind superficialitatea lui von Brüchner. Majoritatea ofiţerilor din cazarmă, cu excepţia orelor cînd sunt de gardă nu fac mai nimic: dorm, joacă stos sau se îmbată prin cîrciumile din oraş sau în dormitoare. Oricît aş fi de obosit de activitatea din infirmerie, de orele scurse monoton în serviciul de gardă, îmi pun ordine în gînduri. Citind,  de pildă, Oedip rege, cugetam la această mitică figură universală, care alegîndu-şi singur destinul, se automutilează simbolic, acceptînd pedepsa pentru faptul  de a fi ignorat un tabu; atracţia copilului pentru părintele de sex opus  poate dezvolta în adolescenţă o nevroză sui-generis.

8 septembrie

Profit de o perioadă de ameliorare a stării bolnavilor din infirmerie şi vizitez cazurile de la spitalul municipal; mă însoţeşte un furier care poartă un catastif cu numele celor internaţi acolo. Dacă imperiul se va prăbuşi, va fi şi din cauza birocraţiei excesive; totul este înregistrat, notat, catalogat şi arhivat,  în cît mai multe exemplare, iar ordinele, atît cele militare cît şi cele civile se contrazic şi se intersectează frecvent. Deocamdată profit de birocraţia cazonă şi fac, aproape zilnic,  plimbări prin oraş.

10 septembrie

A trecut o lună de cînd sunt în Linz. Viaţa cazonă nu mi se pare mai insuportabilă decît cea de intern. A fost alegerea mea să vin şi să-mi îndeplinesc îndatorirea civică de ostaş; puteam foarte uşor să obţin un act medical care să mă scutească de serviciul militar, aşa cum a făcut o mare parte a colegilor mei.

Azi noapte am visat-o, pentru a  nu ştiu cîta oară pe Martha; de data aceasta era complet goală, cu trupul ei voluptuos de hamadriadă, sprijinit de o coloană antică în stil doric. Nu-mi analizez aceste vise din prisma conţinutului lor latent, din subconştient, fiind doar nişte proiecţii onirice ale libidoului meu nesatisfăcut.

13 septembrie

Siegfried mi-a cerut o consultaţie. I-am privit chipul slab, dar armonios de arian, căruia  pînă şi cicatricile lăsate de dueluri îi confereau un farmec aspru, irezistibil, şi i-am spus, în timp ce îşi încheia pantalonii:

„Dragul meu, se pare că bănuielile tale se confirmă: e şancru, fără niciun dubiu!”

L-a înjurat pe colonel, care prin măsurile sale de carantină îl obligase să îşi întrerupă vizitele la şantanul unde jumătate dintre actriţe îi erau amante şi să recurgă, incognito, la servicile nocturne ale unei prostituate care făcea trotuarul, în preajma cazarmei.

I-am recomandat spălături cu hipermanganat şi doze moderate de poţiune mercurică.

Situaţia mi se părea destul de hilară, aşteptîndu-mă de la el mai multă tenacitate teutonică în suportarea abstinenţei. Libidoul exacerbat să fie, în cazul său, dovadă a unei traume psihice din adolescenţă?

16 septembrie

Azi dimineaţă, pe cînd treceam prin piaţă, ducînd condica la spital, mi-a tăiat calea o muieruşcă brunetă, cu buze ademenitoare şi ochi de jar, care purta în braţe un coş cu flori.

„Domnu’ doctor nu mă cunoaşte, da  io îl cunosc, de cînd l-o cusut aşe fain pe Jancso al meu!”

Am întrebat-o ce mai face iubitul ei şi a strîmbat cu amărăciune din frumoasele-i buze cărnoase:

„ Amu-i cociş şi s-o jurat că dacă-l prinde pe plotonier, îi taie beregata…”

Mi-a prins  la butonieră o garoafă turcească roşie, ce mirosea ameţitor  a piper dulce şi învîrtindu-şi fustele a dispărut.

17 septembrie

Colonelul s-a interesat din nou de situaţia dezintericilor. Mi-a promis că va ordona o anchetă privind aprovizionarea cu grîu alterat. La plecare, după ce mi-a mulţumit pentru zelul arătat în oprirea epidemiei, mi-a cerut să o consult pe soţia sa, care suferă de migrene repetate. Am convenit să  trec într-o după-amiază de joi, cînd doamna von Hötzendorf îşi primeşte prietenele.

19 septembrie

Vremea se menţine caldă pentru această perioadă a anului, un vînt fierbinte şi uscat înfoaie frunzişul platanilor din Hoffer-Platz; curvele au din nou profit, pentru că la solicitarea mea, comandantul a ridicat interdicţia de a părăsi cazarma.

I-am scris Marthei; nimicuri, anecdote cazone şi asigurarea că după două luni voi primi o permisie şi voi veni la Viena să o întîlnesc.

22 septembrie

Casa Hötzendorf  de pe PrinzEugenstrasse e o vilişoară în stil secession, cu ferestre înalte, tencuită într-un vernil pal, ascunsă după un şir de tei robuşti. Interiorul respiră o opulenţă burgheză învecinată cu kitschul. Se pare că doamna von Hötzendorf, născută Stofelss, a primit-o zestre de la tatăl ei, un cunoscut antreprenor de construcţii în Styria.

Brandt îmi periase temeinic uniforma şi-mi lustruise cizmele, dar mă tem că tot nu am făcut o impresie prea bună  doamnelor strînse în jurul unei măsuţe de servit ceaiul. În general medicii sunt priviţi în înalta societate ca nişte ciudăţenii: nu te poţi dispensa de serviciile lor, dar nici nu poţi să îi tratezi ca pe nişte egali, îi tolerezi la ocaziile mondene, cu condescendenţă.

După plecarea invitatelor, am fost condus în budoar şi am consultat-o pe amfitrioană; e o persoană nevrotică, de constituţie limfatică, cu tenul pal, părul castaniu-roşcat şi ochi cenuşii, foarte trişti. Se plînge de migrene repetate, palpitaţii, sincope şi în general de o anemie progresivă. Am consultat-o cu minuţiozitate şi am detectat toate semnele sindromului Charcot-Weiss-Baker: inflamarea dureroasă a ganglionilor limfatici, puls greu decelabil, atonie progresivă a membrelor, hipotensiune arterială. În timp ce îşi încheia corsetul, am observat pe o măsuţă de marmură din budoar, o sticluţă brună cu dop argintat. La întrebarea mea, mi-a răspuns că este o poţiune pe care i-o prescrisese medicul curant împotriva migrenelor; i-am deşurubat dopul şi am mirosit conţinutul: era laudanum. Am rugat-o să renunţe la acea poţiune şi am strecurat flaconul în buzunarul vestonului.

Între timp ajunsese acasă şi colonelul. A ascultat diagnosticul meu, încruntat, muşcîndu-şi mustaţa scurtă, aspră, cenuşie, iar cînd i-am recomandat să îşi ducă soţia la Marienbad, mi-a replicat că îi este imposibil pentru că peste două săptămîni vor avea loc manevrele de toamnă la care va participa însuşi alteţa-sa imperială, arhiducele Karl-Ludwig.

23 septembrie

Von Hötzendorf şi-a ţinut promisiunea, a ordonat o anchetă şi escrocheria celor de la manutanţă, care achiziţionau grîu alterat a fost dată în vileag; se pare că toată operaţiunea se efectua prin complicitatea lui Schulz care încasa sume frumuşele din toată afacerea. Dacă nu izbucnea epidemia de dezinterie nimeni nu ar fi aflat nimic şi matrapazlîcurile ar fi continuat.

Sanitarul Brandt mi-a şoptit azi dimineaţă, că her hauptman Schultz umblă spumegînd de furie prin garnizoană şi jură că îi va tăia urechile jidanului de doctor, care îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala; din moment ce sunt singurul doctor militar evreu din Linz, presupun că se referea la mine.

25 septembrie

Continui să o vizitez săptămînal pe doamna von Hötzendorf. De cele mai multe ori consultaţia mea se rezumă la examinarea pulsului, dar îi face plăcere să-mi povestească întîmplări din tinereţe. Ieri m-a rugat să o examinez şi pe o bună prietenă de a ei, văduva bancherului Feuehrig. Dacă lucrurile merg tot aşa, pînă la terminarea stagiului voi deveni un medic monden.

26 septembrie

Ceea ce era inevitabil să se întîmple, s-a petrecut ,pe neaşteptate, azi dimineaţă. Tocmai treceam grăbit prin coridorul care lega infirmeria de curtea cazărmii, grăbindu-mă să examinez un nou lot de recruţi, cînd m-am ciocnit fără să vreau de Schulz. S-a clătinat greoi şi m-a privit cu ochii săi porcini, cred că era încă beat decuseară, rîzînd prosteşte :

„ Jidane, în armata imperială un ofiţer nu îşi îmbrînceşte superiorul fără să îşi ceară scuze!”

I-am replicat că nu îl văzusem din pricina obscurităţii şi oricum nu avusesem intenţia să ne ciocnim. Asta a fost tot, dar după prînz am fost vizitat de un locotenent de la intendenţă şi un căpitan de artilerie, martorii individului , care veneau  să pretindă satisfacţie în numele său. Siegfried, care are nenumărate dueluri la răboj, a discutat cu ei şi s-a oferit să mă reprezinte. M-a sfătuit să aleg spada şi nu pistoletul, Schulz fiind prea bătrîn şi prea gras ca să poată para atacurile mele. Iau lecţii de scrimă, cîte două ore pe zi sub îndrumarea lui şi ideea de a-l ciopîrţi pe porcul acela nesimţit, tocmai eu un mînuitor al bisturiului, mă face să mă amuz teribil.

28 septembrie

Am primit în sfîrşit răspunsul, printr-o epistolă foarte protocolară, de la profesorul Charcot: mă anunţă că ar fi onorat, ca anul viitor, să devin bursierul său. Salpetrière j’ arrive!

Toată cazarma nu vorbeşte decît despre duelul nostru; se pare că s-au pus pariuri, inclusiv printre subofiţeri. Evenimentul va avea loc peste cinci zile.

29 septembrie

Fac o vizită doamnei Feuerhig, văduva unui industriaş bogat, pe care am cunoscut-o  în casa Hötzendorf. M-a primit  în salonul ei ticsit de antichităţi, întinsă pe un  recamier stil deuxiéme empire, într-un negligé vaporos din mătase ecru,moarată, care se potriveşte de minune cu tenu-i oacheş.

Fără pălărie si corset, cu buclele mătăsoase căzîndu-i pe umeri, cu faţa proaspătă, nefardată, pare mai tînără şi mai apetisantă decît la prima noastră întîlnire.

E italiancă din Bolzano, Tirolul de sud, vorbeşte germana cu un accent cîntat, fermecător şi în afara unei evidente neurastenii nu suferă decît de spleen.

Îmi vorbeşte agitată despre viaţa vieneză, despre baluri şi călătorii în sudul însorit. Fără nicio tranziţie, îi propun să-mi povestească ultimul ei vis. Roşeşte cochetă, îmi spune „mio caro dottore”, dar în cele din urmă îmi descrie un labirint oniric în care revine, obsedantă, imaginea unei coloane de marmură, încălzită de soarele sudic.

1 octombrie

Von Hötzendorf se interesează din nou în legătură cu starea de sănătate a trupei; se apropie data cînd sunt programate manevrele de toamnă şi acest fapt determină o stare de nervozitate în rîndul corpului ofiţeresc. După ce îi citesc datele din voluminosul catastif pe care îl completez zilnic, îmi prezintă o doleanţă a doamnei colonel care mă roagă prin intermediul său să fac o vizită medicală la mănăstirea de călugăriţe carmelite din Lustenau.

Cred că Şlomo Herkovitz, rabinul nostru din Freiburg, s-ar tăvăli pe jos de rîs dacă ar auzi că voi consulta nişte călugăriţe.

Sunt destul de uimit că nu mă chestionează în legătură cu apropiatul duel, despre care în mod cert a fost informat.

2 octombrie

Duelul s-a desfăşurat mai rapid şi mai simplu decît prima mea participare la o disecţie.

La miezul nopţii, în sala de arme a cazărmii, ne-am întîlnit doar noi şi martorii. Siegfried von Wüpertahl a prezentat spadele şi a repetat condiţiile duelului; în mod firesc la astfel de înfruntări este prezent şi un medic, dar von Brüchner a refuzat să asiste.

Ca în transă, am apucat mînerul greu al spadei şi m-am îndreptat spre mijlocul sălii. Un uşor tremur îmi zgîlţîia muşchii gambelor şi ai braţelor şi ca prin ceaţă auzeam ultimele indicaţii ale lui Siegfried.

Ne-am încrucişat spadele; Schulz, gras şi crăcănat, mă privea cu o ură evidentă, greţoasă, în ochii înceţoşaţi de alcool ( ulterior am aflat că băuse mai multe şnapsuri ca să-şi tempereze teama)pe deasupra lamelor albăstrii. Am parat din reflex primul său atac, am făcut o eschivă, apoi o paradă, doi paşi laterali pe parchetul de pin înnegrit de vreme, am atacat, şi brusc, schimbînd direcţia lamei cu o arcuire din  pumn, am fandat, lovindu-i umărul; lama i-a străpuns deltoidul, sîngele a ţîşnit maculîndu-i cămaşa albă, a scăpat arma cu un vaiet surprins şi împleticindu-se, a căzut greoi în genunchi. Secunzii săi s-au repezit să-l sprijine, eu mi-am scos mănuşa groasă din piele de bou şi le-am spus să-l cheme pe Brandt, cu feşe, iod şi apă caldă. De fapt, bătrînul sanitar aştepta deja pregătit cu toate în dosul uşii. Am oprit hemoragia, rana nu părea a fi gravă, i-am administrat un calmant şi l-am pansat; două ordonanţe care erau şi ele prin preamă, l-au cărat, după ce şi-a revenit pînă în camera sa.

Siegfried entuziasmat, m-a felicitat în felul său:

„Sigmund, dacă nu aş ştii că eşti pasionat de medicină, ţi-aş prevedea o carieră de spadasin !”

Exagerează, bineînţeles, Schulz e un adversar insignifiant şi toţi sunt uşuraţi că lupta s-a încheiat astfel.

3 octombrie

M-am trezit tîrziu, colegii mei au ţinut să mă sărbătorească cu prelungi libaţiuni de muscat italian. Cu capul încă înceţoşat de vin, am coborît la infirmerie şi l-am căutat pe sanitar.Cu un zîmbet complice, pe faţa-i ridată, bătrîna cătană m-a asigurat că rănitul se simte bine, a cerut o găină friptă la dejun şi mi-a întins un teanc gros cu bancnote de 100 de koroane ; era remuneraţia cuvenită mie în urma plăţii pariurilor. Am izbucnit într-un rîs isteric, era pentru prima dată cînd eram plătit pentru rănirea unui semen de-al meu şi nu pentru vindecarea sa; am luat banii fără nicun scrupul, era o sumă destul de însemnată, în total vreo 8 000 de koroane, ceea ce reprezintă echivalentul soldei mele pe 10 luni.

În mod sigur, von Hötzendorf a fost informat în legătură cu duelul, dar nu am suportat nicio consecinţă a acestei întîmplări. La trei zile  după acest eveniment, Schulz, cu braţul atîrnat într-o eşarfă neagră, a părăsit garnizoana, fiind mutat la  cazarma din Kronstadt în Transilvania.

5 octombrie

După această victorie, o vizitez după-amiază pe doamna Feuerhig. Toată protipendada Linzului a aflat de duel. Graţioasa Rosanna, ne tutuim acum, mă ceartă că m-am riscat viaţa în numele onoarei, dar totodată e măgulită de aura mea de spadasin, iar eu simt că Marte îi deschide drum lui Eros.

De pe vremea cînd omul trăia în peşteri, masculul cel mai puternic din trib, cel care îşi altoia mai zdravăn rivalii se bucura cel mai deplin de favorurile reprezentantelor sexului opus.

 

6 octombrie

Aşa cum am promis doamnei von Hötzendorf, fac o vizită stareţei de la San Florian. Abaţia este foarte bine întreţinută prin donaţiile familiilor bogate din oraş, e decorată cu nişte coloane de marmură roz şi  are o orgă minunată la care a concertat Bruckner.

Maica superioară mă conduce din capelă, printr-un coridor îngust la chilii; se opreşte în faţa unei uşi groase din stejar şi înainte de a o deschide cu o cheie mare, mă roagă să-i promit că nimic din ceea ce voi vedea nu va trece dincolo de zidurile mănăstirii. Îi amintesc de jurămîntul lui Hipocrat şi intrăm.

Într-o sală destul de încăpătoare, un soi de infirmerie după cîte am înţeles, pe trei paturi joase, legate cu funii şi cearşafuri răsucite se zvîrcolesc trei călugăriţe. Una dintre ele scoate nişte sunete ciudate, miorlăituri pisiceşti, grohăieli şi  lătrături sacadate, cealaltă urlă, scrîşnind din dinţi: Abigor, Abraxas, Asmodei, Astaroth,Behemot, Beelzebub, Belial, Bifrons… şi aşa mai departe, tot alfabetul demonic, iar cea mai tînără dintre ele, o femeie brunetă, cu o faţă armonioasă şi ochi mari, cafenii, cu poalele rasei ridicate, geme şi gîfîie, contorsionîndu-şi şoldurile goale şi pîntecul, ca şi cum ar încerca-o extazul amorului.

După părerea stareţei toate trei sunt posedate, dar chemarea unui exorcist implică formalităţi birocratice, ca pretutindeni în imperiu. În opinia mea sunt doar trei cazuri de isterie religioasă, pe fundalul reprimării libidoului. Nu pot să fac mai nimic pentru ele, la plecare las flaconul cu laudanum ce-l luasem de la doamna von Hötzendorf, cu recomandarea să le administreze cîte o lingură, la două-trei ore.

7 octombrie

Primesc un billet doux de la doamna Feuerhig; doreşte să mă vadă înainte de începerea manevrelor. Ce gînduri sumbre s-or fi instalat în căpşorul ei drăgălaş, e doar un joc de soldaţi, nu mă paşte niciun pericol real, deşi von Brüchner, profitînd de autoritatea sa, m-a propus ca şef al eşalonului sanitar.

Mă întorc după miezul nopţii, euforic: am cules rodul strădaniilor mele! Matuska, mucalit, mă miroase ca un copoi, parfumul duceag, de violete al Rosannei Feuerhig mi s-a lipit de piele, şi-mi spune zîmbind:

„ Pevezenghiule miroşi ca lenjeria unei baroane…deşi eu aş fi preferat în locul tău o cameristă, sunt mai sincere şi nu dau bătăi de cap! Idealul meu e camerista unei baroane!”

Culmea e că nu am niciun scrupul deontologic, consider că satisfăcîndu-i libidoul, nu fac altceva decît să-i tratez nevroza.

8 octombrie

Von Hötzendorf a convocat toţi ofiţerii, ca să împartă responsabilităţile care le revin în timpul desfăşurării marilor manevre de toamnă. Ne anunţă, dar şi ăsta e un secret al lui Polichinelle, că la desfăşurarea de forţe a regimentului 69 landwehr va asista însuşi alteţa-sa imperială, arhiducele Karl-Ludwig. Aşa cum fusesem anunţat de şeful meu, maiorul von Brüchner ,  voi conduce eşalonul sanitar, ceea ce înseamnă că mă voi hurduca într-un furgon tras de patru cai de povară, în urma trupelor, înghiţind tot praful şi toate mirosurile lăsate-n urmă de răcani. Siegfried nu este nici el mai norocos, a primit comanda unui batalion care se va desfăşura în ariergardă, doar Matuska are motive de exuberanţă, el se va ocupa de popota şi de satisfacerea tuturor cerinţelor  înaltului oaspete.

Ofiţerii  îşi inspectează trupa şi fac pregătiri de plecare pentru a doua zi, în bucătărie e o larmă de oale şi crătiţi ciocnite, se taie găini şi purcei de lapte, ordonanţele aleargă dintr-o parte în alta, la intendenţă răcanii stau la coadă să-şi ia raţiile de pesmeţi, majurii urlă în dreapta şi stînga, e un haos de zici că a izbucnit o bătălie adevărată şi nu se pregăteşte doar un joc de-a războiul. Toţi fac exces de zel, nu e niciun secret pentru nimeni că nişte manevre reuşite pot ridica în grad ofiţerii, sau pot catapulta în ierarhia militară, comandanţii.

Profit de zarva generală şi fug să-mi iau rămas bun de la Rosanna; voi lipsi din Linz vreo patru zile şi acesta e un pretext bun să mai primesc o porţie de amor.

9 octombrie

Pe la orele 5 dimineaţa, întrega garnizoană este trezită de sunetele stridente ale trompetelor; reîncepe foşgăiala, se înhamă caii, se încarcă armele în căruţe şi pe nemîncate, întregul regiment iese încolonat pe porţile cazarmei şi se înşiră pe drumul ce şerpuieşte printre dealuri spre Mathausen-Gusen. Căruţele cu prozivii şi furgonul sanitar încheie acest boa în culori feldgrau, care se tîrăşte prin peisajul autumnal.

După trei ore de marş susţinut, batalionul din faţa mea începe să se destrame; sărmanii flăcăi, încărcaţi cu raniţele pline de fleacuri cazone, nemîncaţi şi uscaţi de sete, căci nimeni nu s-a gîndit să aducă provizii suficiente de apă, încep să se împleticească ca nişte muşte pe o hîrtie lipicioasă; cîţiva cad leşinaţi şi trimit sanitarii să-i ridice, se produce o busculadă, feldwebelli se opun şi îi altoiesc ca să se scoale. În cele din urmă cu ajutorul lui Siegfried von Wüperhtall, care încheie coloana, ordinea se restabileşte.

Pe la prînz toată armia se opreşte; se pregăteşte cantonamentul, se descarcă bucătăriile mobile de campanie, miroase a obiele transpirate şi a rîntaş.

Marşul continuă pînă spre seară, cînd toată suflarea regimentului soseşte la Leonding şi se culcă nemîncată, proviziile neajungînd decît pentru ofiţeri şi subofiţeri. Matuska are o teorie interesantă privind alimentaţia pe vreme de război: ostaşul k.u.k. luptă mai bine cu burta goală, decît cu stomacul îngreunat de mîncare; motivul e simplu pretinde el, tot răcanul se grăbeşte să-şi dovedească adversarul sperînd să-i şterpelească proviziile!

Adorm în furgon, unde Brandt a aşternut un braţ mare de fîn înmiresmat şi visez sînii cărnoşi şi fierbinţi ai Rosannei; mă joc cu ei ca şi un sugar cu sfîrcul mamei.

10 octombrie

Dis-de-dimineaţă tot regimentul e în picioare şi pleacă în grabă spre cîmpul de manevre. Corpul nostru de armată, comandat de însuşi arhiduce, primeşte cocarde roşii şi se va lupta cu albaştrii conduşi de kronprinzul Rudolf.

Trupele primesc muniţie de manevră şi se aşează pe poziţii, după toate regulile  artei războiului. Apuc să îl zăresc de la distanţă pe arhiduce, un tip înalt şi corpolent strîns într-o redingotă roşie cu fireturi aurii.

Sunt aduse primele victime ale conflictului simulat, patru flăcăi cu membrele zdrobite de un cheson de artilerie răsturnat; am făcut rost de nişte morfină şi le alin durerile în timp ce sunt pansaţi.

Lupta continuă, din locul unde stau nu zăresc decît o îmbulzeală de uniforme gri-verzui, albastre şi negre. După patru ore de atacuri şi retrageri de ambele părţi se face o pauză. Trupele primesc în sfîrşit prima masă a zilei. Îl zăresc în treacăt pe Siegfried teribil de marţial, cu uniforma murdară de praf şi cu sabia în mînă; îmi zîmbeşte şi promite să-mi aducă urechea unui husar care l-a insultat, strigîndu-i că e un fătălău.

După ce şi-au potolit foamea ostaşii încep din nou joaca, se mai trag cîteva salve în vînt, un hauptmann gras cade de pe cal şi-şi rupe un picior; eu m-am plictisit de spectacol stau în furgon şi citesc din Höderlin. La căderea nopţii luptele se încheie, se ridică bivuacuri, armele sunt puse în piramide, trupa primeşte papricaş de cartofi şi rachiu, iar domnii ofiţeri împreună cu alteţele lor şi comandanţii se retrag la Leonding unde iau cina la un restaurant.

 

11 octombrie

Cu armele încărcate-n furgoane regimentul se întoarce la Linz. Nu am aflat de partea cui este victoria, dar se pare că-n timpul supeului arhiducele şi-a exprimat satisfacţia că au fost nişte manevre foarte reuşite. Au fost acordate şi o droaie de medalii, printre evidenţiaţi fiind şi Matuska pentru sufleul de raci cu anghinare servit  la cină. Principalul beneficiar al jocului de-a războiul este însă von Hötzendorf care va primi probabil galoanele de general.

Nu reuşesc să o văd pe Rosanna, îi trimit doar cîteva bilete de amor,sunt ocupat cu răniţii ; celor cei striviţi de tun le-am amputat picioarele, încă un semn că manevrele s-au desfăşurat bine.

10 decembrie

Nu am mai scris în acest jurnal de vreo două luni. Proaspăt avansat general, von Hötzendorf este noul şef de Stat major al armatei chezaro-crăieşti. Rosanna a plecat imediat după manevre la Marienbad,  însoţind-o pe doamna general. Adevăratul motiv al plecării doamnei Feuerhig îl cunosc doar eu: o sarcină inoportună.

Am reuşit să obţin mutarea mea la Viena la Spitalul militar „Arhiducesa Sophie”, loc care îmi permite să îmi continui studiile neurologice, voi mai purta uniforma încă jumătate de an, dar apartenenţa mea la grupul ofiţerilor va fi una pur formală.

În ultima noapte petrecută în cazarmă  am avut un vis straniu: mă plimbam pe străzile din Freiburgul natal şi într-o piaţetă, pe lîngă hala de peşte, am zărit o statuie pe al cărei piedestal, săpat în piatră, mi-am citit numele. Nu trebuie să fi psihanalist ca să interpretezi acest vis; întotdeauna am avut conştinţa valorii mele şi certitudinea că am să las ceva imuabil în urma mea.

Linzul rămîne în urmă, o etapă din viaţa mea, o amintire a unor poveşti cazone de spus nepoţilor în serile de iarnă.

Anul viitor, în vară sper să ajung la Paris, asigurările lui Charcot fiind ferme: voi fi bursier şi intern la Salpetrière.

Acum aştept, cu nerăbdarea unui copil sărbătorile de iarnă. Ca un adevărat ateu, voi petrece Hanucka împreună cu familia, iar Crăciunul cu Martha şi  cu prietenii mei.

 

 

 

autor Rechesan Gheorghe Dan