Festinul lent

 

 

 

Ieşind dintr-o benzinărie unde se oprise ca să-şi cumpere un pachet de ţigări, sufocat de canicula filtrată generos prin pîcla gazelor de eşapament, Hartan lovi fără să vrea, cu umărul, un ins bătrîior, cenuşiu, neras, îmbrăcat într-un trenci prea gros pentru temperatura de afară, care moşmondea ceva lîngă uşa batantă.

Cenuşiul scăpă din mîini un pacheţel învelit în celofan, care conţinea o chiflă insipidă, tăiată pe lung şi umplută cu o tocătură de-o culoare nedefinită.

– Scuzaţi-mă, spuse repede, aplecîndu-se să ridice obiectul, n-am avut intenţia, nu v-am văzut, am probleme cu percepţia vizuală crepusculară…mi se întîmplă mereu cînd trec de la lumina intensă la cea vesperală, blestemata de ” l’ heure bleu”, cum zic oftalmologii hexagonali!”

-Nu face nimic, răspunse celălalt smulgîndu-i preparatul dintre degete, e-n ambalaj de ţiplă, nu s-a murdărit!

Ca şi cînd ar fi vrut să-i demonstreze valabilitatea spuselor sale desfăcu folia şi muşcă din sandwich. Veşmintele sale emanau un damf acru de urină amestecată cu sudoare.

Hartan îl privi cum mestecă maşinal, triturînd fără poftă îmbucătura, plimbînd bolul, alene, cu limba în spaţiul bucal, apoi tresări şi strigă:

-Bocu, Bocu Salivarinski, dumneata eşti?

Bărbatul în trench înghiţi mestecătura, după toate aparenţele neîmbietoare şi răspunse:

-Da, eu sunt, da’ de ce mă-ntrebi?

-Nu mă recunoşti, sunt eu, Hartan!?

-Ştiu cine eşti, te-am ginit din prima,  de cînd ai intrat…

-Ce faci aici, dragă Bocu?

-Nu se vede, mănînc…

-Nu se poate..dumneata să mănînci chestia asta…ce oroare!

Bocu beli mai mult ţipla, scotoci cu degetul în măruntaiele chiflei, scoase o foaie incoloră de salată, o privi gînditor, apoi scuipă un zgîrci albicios şi îşi supse zgomotos dinţii:

-Mănînc ca să nu mor, ce mare scofală!

-Sandwichul ăsta indigest, să fim serioşi…

-Are calorii! se scuză Bocu.

Se aşezară pe o bancă scundă, plasată dincolo de gardul viu care împrejmuia benzinăria.

-Fă-mi rogu-te o favoare, aruncă porcăria aia şi vino să cinezi cu mine!

-Ce? întrebă monosilabic adeptul caloriilor insipide, continuînd să mestece.

-Cum ce? Orice-ţi pofteşte inima, plătesc eu!

-Nu vin, n-am timp…

-E seară, ce ai în program atît de important încît să nu poţi să…

-Fac un studiu de piaţă. Da’ dacă insişti vin…cu o singură condiţie: să comanzi acelaşi meniu ca şi mine!

Din dorinţa de a-şi epata cunoscutul, Hartan îl conduse la un restaurant recent deschis şi intitulat emfatic ” Amador”. După o scurtă explicaţie cu ober-ul, prilej cu care Salivarinski îmbrăcă un sacou bleumarin şi-şi atîrnă de gît o cravată bleu din recuzita localului, se aşezară la o masă retrasă, pitită după o coloană groasă din marmură compozită.

-Prea aproape de bucătărie, simt miros de untdelemn ars! spuse invitatul după ce se aşezară şi despături şervetul din pînză imaculată, aşezîndu-şi-l pe genunchi.

-Dacă vrei, schimbăm masa! se oferi Hartan.

-N-are importanţă, răul a fost deja făcut!

Un chelner imberb se repezi spre ei cu două liste de menu, groase legate-n piele vişinie. Le  aşeză în dreptul fiecărui comesean şi se retrase la o distanţă respectuoasă, cu mînile la spate şi o mină plictisită.

Salivarinski o împinse dispreţuitor pe cea din dreptul lui în timp ce Hartan o răsfoi curios, citind cu voce tare:

“Calamar del Pacifico gratinado en su jugo… conchas de san jaques a la Santander…filete de atún con salsa tártara…”

Comeseanul său îi smulse volumaşul din mîini:

-Ai uitat condiţia pe care ţi-am pus-o…mănînci ce comand eu, da ?!”

Făcu semn chelnerului care se apropie serviabil.

-Adu-ne o salată rustică: două tomate, filetate circular, jumătate de ceapă tăiată julien, patru, nu…cinci măsline kalamata, da’ vezi să nu fie prea mari sau sărate-n exces, un degetar ulei de măsline extravirgin, cinci picături de acete balsamico de Modena, atenţie nero, nu bianco …şi spune-i cuisinierului chef să nu o amestece cu furculiţa ci cu o paletă din lemn de plop, nouă dacă se poate, iar uleiul să fie la temperatura camerei.

Tînărul îşi notă scrupulos toate indicaţiile:

-De băut ce preferaţi? Să vă trimit somelierul?

Gurmetul îi aruncă o privire distantă:

-Nooo…apă de la robinet, bine frapată cinci minute!

Întinse mîna spre coşuleţul de pîine luă o brioşă, o rupse în două, o unse cu un deget de unt, presără deaupra untului sare şi piper şi o mirosi. Hartan îi urmărea fascinat gesturile.

-Untul e rînced, constată Bocu, aruncînd pîinea unsă înapoi în coşuleţ şi ştergîndu-se pe degete de un colţ al feţei de masă din olandă imaculată . Îi surprinse privirea contrariată şi adăugă:

-Dragul meu, întotdeauna am fost adeptul unui meniu simplu şi savuros…miş-maşurile astea care se servesc în locandele de lux constituie un atac ignobil asupra papilelor noastre gustative: se foloseşte pudră de usturoi în loc de căţei proaspeţi, în sosul de sepia se adaugă tuş chinezesc ieftin în loc să amestece cerneala genuină a animalului, legumele sunt gratinate în margarină în loc de unt…crede-mă ştiu ce-ţi spun, observaţiile mele sunt rezultatul unei cercetări îndelungate! Pe urmă importantă e modalitatea de îngurgitare, masticaţia trebuie să decurgă lent, cu mişcări fireşti, atît pe verticală cît şi oblic, fără a violenta textura alimentului, iar procesul enzimatic de îmbibare cu salivă treptat în etape lungi, fără suprasolicitarea receptorilor linguali…

-Şi totuşi, îmi amintesc că acum un deceniu ne ofereai în cadrul intim al bucătăriei tale adevărate sărbători gastronomice: ierunci şi prepeliţe fezandate în şampanie, rinichi de antilopă la grătar, fileuri de aligator flambate în sos bearnais şi capere siciliene…

-Erori, Hartane, catastrofale erori…nu descoperisem încă bucătăria nucleară…

-În acea epocă am cunoscut la masa dumitale generoasă un personaj enigmatic…cum se numea? Crudo Giuliano, parcă…

-Baronul Krudy Gyula de Sinersig…un grof scăpătat…a murit anul trecut, cancer la colon …

-Găteaţi împreună cele mai neaşteptate vietăţi…îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, de bufniţa umplută cu iarbă de mare şi ficăţei tocaţi de cîrtiţă cu o garnitură de bureţi şi omizi de stejar…un deliciu!

-O etapă nefericită a vieţii mele..făceam icter mecanic cam o dată pe lună!

Chelnerul sosi cu o salatieră din porţelan fin ornat cu frunze de asparagus şi aragula între care se lăfăiau cîteva felii de roşii şi cinci măsline lucioase.

Salivarinski luă o îmbucătură cu furculiţa, o mestecă îndelung apoi o scuipă în şervetul împăturit.

Hartan dădu din umeri şi începu să înfulece cu gesturi repezi salata. Îi era foame, la prînz mîncase doar un blid cu ciorbă a la grec.

-Ca fel principal ce doriţi? întrebă prevenitor ospătarul, pregătindu-şi carneţelul.

-Un cartof înăbuşit în aburi, nu prea mare şi o tîrtiţă degresată de găină…dar găina să fie de fermă, nu crescută în combinat.

Se întoarse spre amicul său care ştergea dîrele de untdelemn din salată cu o chiflă.

-Cum îţi spuneam, conceptul de gastronomie nucleară e descoperirea mea epocală, după anii îndelungaţi de experimente…se merge la esenţa lucrurilor folosind ingrediente naturale, de cea mai bună calitate… de pildă, dacă mănînc un cartof, vreau să simt în papile explozia de arome ancestrale: gustul nefalsificat de ţărînă răscolită de sapă, sudoarea picurată de pe fruntea fermierului în timp ce planta cuiburile, dacă se poate şi aroma de bălegar pe care-l presară în cuiburi, ca să-ngraşe planta!”

După ce consumară cartoful şi bucăţica de piele onctuoasă, specialistul nu conteni să-l copleşească pe celălalt cu sfaturi: “ nu pune sare, falsifici gustul, mestecă îndelung, apasă bolul de palatin şi-apoi înghite-l încet” şi altele de acelaşi soi. Acesta îşi aprinse un chiştoc puturos de trabuc şi îi spuse chelnerului care aşeză discret nota de plată pe o farfurioară cu margini aurite: -Tinere, fii amabil şi cheamă-l pe chef-cuisinier!

Hartan privi uluit chitanţa, dădu din umeri resemnat şi puse în plicul filigranat cinci bancnote cu portretul lui i.l. caragiale.

Un bărbat scund, gălbejit, cu o tocă înaltă neagră cocoţată pe creştet, îmbrăcat într-o tunică tot neagră şi cu o năframă roşie legată la gît, se proţăpi în dreptul mesei lor. Vîrfurile mustăţii a la Salvador Dali i se zburliseră ameninţătoare.

-Aţi mancato bueno? întrebă el.

-Maître, spuse Salivarinski fără să clipească, aş avea cîteva obiecţii!

-No le gustabo, n-a placut la tine cocina al meu?

-În primul rînd, roşiile au fost recoltate necoapte, iar în loc de măsline kalamata ai folosit olivario de Sardinia, astea au ruinat complet gustul salatei…şi reţine, te rog, la salatele rustice nu se adaugă niciodată oţet balsamic alb ci doar negru distilat din chianti cu ierburi aromatice de Toscana…

Bucătarul scrîşni din măsele, privindu-l fioros ca pe un taur de corida.

-Şi încă ceva: cartofii au fost reci, iar tirsa del pollo insuficient fezandată!

-Pe tartisa ma-tii de exighente, ningún el rey Juan Carlos nu a facud tantos movturile quando gatit la ei!

În drum spre ieşire, Bocu Salivarinski îi spuse lui Hartan:

-Vezi, dragul meu, ăsta-I cusurul birturilor astea cu pretenţii şi trei stele Michelin: nu au personal calificat, falsifică gustul preparatelor şi nu au niciun respect pentru clientelă…totuşi în seara asta am mîncat destul de bine, deşi cuisinier-chef a fost extrem de neglijent.

Acesta se despărţi destul de dezorientat de descoperitorul bucătăriei nucleare şi se îndreptă spre o terasă rustică învăluită în fumul mititeilor şi al ciozvîrtelor din ceafă de porc.

 

autor Rechesan Gheorghe Dan