File întoarse

Uneori, şi muntelui îi e greu să poarte pe umeri atâta zăpadă (rabi Moise)

Bunicul Iosif a cunoscut-o pe Iudith în Slovacia. A scos-o de sub dărâmături. Născuse cu câteva ore înainte la maternitatea din Krupina, apoi nemţii au aruncat spitalul în aer şi totul a devenit o grămadă contorsionată de moloz şi carne.
Oamenii îşi căutau morţii sub ruine, bunicii o căutau pe Iudith, afară ningea la sfârşitul lui februarie, zăpada se amesteca cu sângele şi tremurau cu toţii de groază. Regimentul românesc era de puţin timp în zonă, divizia a 19 a infanterie, iar bunicul Itzac, zărindu-l pe Iosif, s-a pus în genunchi înaintea lui ca să ridice peretele sub care-i gemea fata. Când i-au scos corpul de sub ruine, era doar într-o camaşă de lehuză, iar părul negru era clăit de sânge. El şi-a scos vestonul învelind-o căci mantaua îi era udă de zăpadă dar vestonul era uscat şi cald. Bunica a învelit-o apoi cu o pătură şi greu nu le-a fost să priceapă soldaţilor să caute aripa unde fuseseră nou-născuţii. Scâncetele lor se pierdeau sub huruitul maşinilor grele şi ţipetele mamelor. Erau mulţi refugiaţi de război, iar până când fusese aruncat în aer spitalul, improvizat dintr-o fostă şcoală, zona păruse sigură. Iudith dormea aproape ireal dar se trezi brusc, se smulse din braţe şi începu să-şi caute copilul. Bolborosea cuvinte de neînţeles şi nimeni nu putea să o oprească. Nu simţea frigul, era desculţă, aproape nebună şi striga la soldaţii care scoteau bucăţi de carne de sub ziduri, să-i arate mânuţa ori numărul pe care îl au copiii, dar puţine semne de speranţă veneau de dincolo aşa că mamele îşi smulgeau părul disperate.

Iosif scoase un copil scâncind iar Iudith i-l smulse din mâini plângând fericită, fugi într-un colţ cu pruncul, încercă să-şi stoarcă stropi de lapte şi-l hrăni, legănându-se de parcă ar fi avut o păpuşă. Copilul supse cu lăcomie şi adormi la sân, simţindu-l cald. Bunicii încremeniseră de o aşa minune iar Moise se apropie timid să-l vadă. Chipul bunicii se făcu alb ca varul: nu era copilul lor dar nici nu i-l putea lua cineva din braţe. Îl ţinea strâns, aproape mârâind şi avea privirea tulbure. O femeie se apropie încet, înghenunchie lângă dânsa şi-i cuprinse picioarele. Nu îndrăzni să i-l ia doar o cuprinse în braţe ca pe o soră, aşteptând în tăcere o izbăvire. Iudith păru câteva clipe să nu priceapă ce se întâmplă apoi desfăcu brusc braţele şi-i întinse copilul. Câteva secunde se aşternu o linişte profundă de parcă dezastrul ar fi rămas undeva în urmă ca un vis urât apoi începu să urle, desfăcându-şi pieptul, smulgându-şi mâneca dreaptă de la cămaşă, trăgându-se de păr. O înnebunea ideea că ar fi putut pierde copilul pe care şi-l dorise atât de mult, copilul care rămăsese o ultimă dovadă că Shlomo existase, că universul ei nu era doar un coşmar ireversibil. Se împiedică de ceva prăbuşindu-se în zăpadă, soldaţii primiră ordin să dea la o parte oamenii şi începură să scoată cu grijă pătuţurile dintre cărămizi.
Lui Moise îi curgeau lacrimi amare, se aşeză lângă ea în zăpadă şi începu să se roage. Nu mai avea faţă de copil, trăsăturile lui se schimbaseră brusc, părea bătrân, un bătrân căruia i se citea pe chip liniştea de dinaintea morţii.
Itzac privea descumpănit, fiind depăşit de dezastru. Nu mai avea casă, plecase în fugă la rugămintea lui Shlomo din Kosice, abia avusese timp să-i ia pe Iudith şi pe Moise şi să plece din oraş, apoi a aflat că Shlomo fuese ridicat la câteva ore şi dus într-o direcţie necunoscută, poate că era deja mort la ora aceea şi ei nu aveau nici o veste doar goneau hăituiţi din oraş în oraş prin locuri obscure, era iarnă şi Iudith trebuia să nască, avea nevoie de un medic, întreba întruna de Shlomo, iar el ştia că nu poate să-i ascundă la nesfârşit adevărul.

Stăteau într-un adăpost improvizat, fericiţi că ea era în spital, că avea un pat, un castron cu supă şi o felie de pâine neagră şi că era cald. Nici măcar nu apucaseră să afle dacă afle ce e, băiat sau fată. Voiau să fie orice, doar viu să fie şi să plece din locul acela morbid.
Tremurând, Itzac se apropie de soldat, îi spuse cine este, îi spuse că erau patru şi nu ştiau încotro s-o ia, că femeia aceea care îşi caută copilul e fata lui şi-l rugă să o aducă spre ei căci Iudith urla spre movila cu copii striviţi.
Când Iosif i-a vorbit întâia oară lui Iudith, ea şi-a pipăit sânii :
-Sunt plini de lapte. Pe cine am să hrănesc? şi se prăbuşi într-un leşin vecin cu moartea.
-O să fiu eu copilul tău, a îngăimat Iosif, mângâind-o pe frunte, înţelegându-i nebunia. O să fiu eu copilul tău.
O luă în braţe, apoi porni cu Itzac, cu bunica şi cu Moise după el. Nu ştiau unde-i duce dar ştiau că nu apăruse întâmplător în viaţa lor. Se târau prin zăpadă, nimeni nu îndrăznea să spună nimic până intrară într-o clădire cu curte interioară, urcară scările slab luminate, până sus, într-un pod compartimentat în mai multe odăi.
-Veţi rămâne aici o vreme, regimentul meu pleacă mâine dimineaţă din oraş.
Aduse o lampă, pături, ceru femeii care locuia acolo haine şi pâine cu ceai. Îşi strânse lucrurile, puţine, înghesuindu-le în raniţă, apoi ca şi cum nu ar fi avut nicio importanţă, îşi lăsă solda pe masă. Bunicul refuză banii însă el îi puse înapoi:
– Mâine, în tranşee cu un glonţ în piept nu or sa-mi mai folosească. Mai buni sunt aici, pentru voi.
Itzac vru să-i cuprindă mâinile drept mulţumire însă tremura atât de adânc încât renunţă şi îşi înghiţi lacrimile. Erau vremuri aspre, nu era timp să cedeze. Trebuia să se întoarcă printre ruine să-şi caute nepotul, sa-i pună un nume şi un loc de mormânt.
Iosif se opri în prag luându-şi rămas bun într-o clipă de la fiecare, le zâmbi obosit ca şi cum ar fi ajuns la capătul lumii pe o altă corabie a lui Noe, după un alt potop şi rosti simplu, aproape ca o rugăciune:
-Shalom!
Câteva ore mai târziu, Itzac s-a întors ca un mort de pe cealaltă lume, avea în buzunar o foaie ruptă dintr-un registru, pe care a întins-o bunicii:
-L-ar fi chemat Kafir…

 

 

autor katya kelaro