Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Clepsidra

Posted in Proză by Hopernicus on 16/02/2013

– Oraşul de care-mi vorbeşti există cu adevărat, sau este rodul imaginaţiei tale? mă întreabă, uşor distrată, tânăra femeie. De unde aveau putere bărbaţii să spulbere betonul şi să aşeze, în locul lui, insule de flori, aduse prin levitaţie dintr-un loc misterios, cunoscut doar de ei? Mi-ai spus că totul a plecat de la un protest organizat de „Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori”; că s-a produs un fel de trezire a bărbaţilor impresionaţi de amploarea mişcării; că stăruie în memoria ta un stop-cadru cu o femeie tânără, care conducea manifestaţia, îmbrăcată într-un veşmânt ţesut din petale viu colorate; că o cunoşteai de undeva; că toate femeile care protestau, purtau diademe de flori… Aparţii acelui oraş, sau eşti un proaspăt venit, mirat, care suferă şocul noutaţii? Poate şocul acesta ţi-a provocat imaginaţia să creeze hiperbole.
– Totul este nou şi ciudat pentru mine, îi răspund. Tocmai am plecat de acolo ca să-mi petrec weekend-ul în natură. Nu mă surprinde prea mult să te întîlnesc aici, la poalele pădurii, nici că semeni atât de mult cu femeia din stop-cadru. Numai că nu înţeleg de ce porţi straie călugăreşti.
Tânăra râde cu poftă şi-mi dă o explicaţie:
– Păi acesta mi-e portul. Locuiesc la mănăstirea din apropiere. Am fost la oraş – nu acela din imaginaţia ta (iar râde cu poftă). Tocmai am coborât dintr-o maşină care m-a lăsat aici şi a mers mai departe, în drumul ei. Am de mers vreo doi kilometri, prin pădure.
– Nu-ţi este teamă? o întreb.
– O, nu! M-am obişnuit, am bătut drumul acesta de multe ori, singură. Îmi place mult pădurea. E un aer atât de curat! Şi mersul pe jos îmi face bine.
– Când o să revin, o să fii tot aici, venind de la oraş. Aşa prevede o schemă a imaginaţiei mele, îi spun zâmbind.
Tânăra, surprinsă de cuvintele mele, râde iar, cu poftă.
– Cine ştie?… îmi zice. Acum plec, sunt aşteptată. Uite, îţi fac un dar.
Îmi dă o clepsidră pe care a scos-o din geanta mare, lăsată alături, pe iarbă.
– Are o anumită semnificaţie? o întreb.
– Desigur! În primul rând, îţi va spune că timpul meu este drămuit. Apoi vei descoperi singur alte semnificaţii. Rămâi cu bine! Doamne, ajută!
Tânăra a plecat, lăsându-mă uşor nedumerit, stare pe care am simţit că trebuie s-o ascund.
– Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc! Şi-ţi multumesc pentru că ai fost bună şi-ai stat cu mine la taifas! Numai bine! Doamne, ajută! i-am răspuns şi-am urmărit-o câteva clipe, cu privirea.
Adevărul este că mi-a făcut multă plăcere să discut cu tânăra călugăriţă şi chiar de a rămas neelucidată asemănarea ei mare cu femeia de la manifestaţie, dialogul cu ea m-a reconfortat şi mi-a creat o stare de bună dispoziţie, care mi-a marcat întreg weekend-ul.
Clepsidra… Am ajuns acasă şi uitasem de ea, o lăsasem în torpedoul maşinii. Stăteam întins pe pat şi mă gândeam la călugăriţă, nu la clepsidra pe care mi-o dăduse. Prezenţa tinerei maici a sporit frumuseţea peisajului de la marginea pădurii. Stăruia în auzul meu râsul ei cristalin, care n-avea nimic indecent în el. Auzeam parcă şi ecoul râsului, ca şi cum pădurea îi răspundea cu aceeaşi bună dispoziţie. Mi-o imaginam mergând singură pe poteca îngustă din pădure, protejată atent de copacii care au ascuns-o privirii mele. La poarta mănăstirii, or fi asteptat-o surorile ei de credinţă, mirate un pic de întârzierea ei. Atunci mi-am amintit de clepsidră, întrebându-mă dacă nu cumva acolo, la mănăstire, timpul se măsoară în acest fel, dacă nu cumva fiecare maică poartă asupra ei o astfel de ustensilă. Poate că aşteptând-o pe sora lor să vină de la oraş, or fi întors o dată în plus clepsidrele. Am zâmbit la acest gând…

***

De ce erau atât de multe femei şi atât de puţini bărbaţi? mă întrebam în gând, întorcându-mă atent în trecutul recent. Mi-am imaginat că puţinii bărbaţi erau cei care fuseseră primii marcaţi de dramatismul şi ineditul protestului. Fiind mai sensibili, au conştientizat rapid cât de neatenţi au fost cu femeile lor.
O femeie tânără era în centrul atenţiei tuturor. Era îmbrăcată în petale de flori felurite, prinse unele de altele cu migală şi rafinament al potrivirii culorilor, dând forme unei rochii splendide, reflectând halucinant lumina. Aş fi fost îndreptăţit să cred că oraşul celebra venirea primăverii, că anotimpul revitalizării şi al exploziei energiilor naturii îşi concentrase frumuseţea şi potenţialul în fiinţa tinerei femei. În următoarele zile, oraşul a fost invadat de flori, ca şi cum grădini întregi s-ar fi mutat în oraş. La toate florăriile erau puse anunţuri ca acesta: „Avem flori minunate pentru fiinţele dragi vouă!” Parcă niciodată nu am văzut atât de mulţi bărbaţi stând la rând. Asemănarea derutantă dintre călugăriţă şi tânăra din centrul manifestaţiei, contrastul mare dintre îmbrăcămintea lor, îmi creau preocuparea insistentă şi solicitantă de a evalua logic conexiunile bizare ale unor tablouri din memoria mea. Imaginaţia nestăpânită, incitată de mister, nu mă ajuta absolut deloc să rămân în realitate. La un moment dat, mi-a venit să râd. „Ia uite ce mă frământă pe mine! Parcă n-aş avea la ce altceva să gândesc.” mi-am zis în gând. Înţelegeam, totuşi, că insistenţa preocupării venea din faptul că am fost foarte încântat de aspectul celor două personaje feminine (erau două personaje, sau două ipostaze ale aceluiaşi personaj??).
Clepsidra… Am aşezat-o pe biroul meu şi priveam distrat curgerea nisipului. Îmi părea că aud o foşnire, deşi eram conştient că nici un sunet nu reuşea să străbată din compartimentele de sticlă. „Poate că e foşnirea clipelor care trec.” mi-am zis. Sticla avea nuanţa bleu şi răspândea pe colile albe, de scris, reflexii albăstrii, jucăuşe, care îmi încântau privirea şi mă înviorau. Când curgerea nisipului a încetat, am avut vagul sentiment că timpul s-a oprit. Eram satisfăcut de asta, încercând o plăcută senzaţie de veşnicie. Am numit „prezent” compartimentul de sus, şi „trecut” compartimentul de jos. Prezentul se golise şi am întors clepsidra. Am înţeles că realitatea vie se desfăşoară într-un prezent continuu; că trecutul este o lume virtuală, înmagazinată în memorie; că viitorul este tot o lume virtuală, produs al capacităţii creierului de a anticipa. Am înţeles că doar prezentul este un timp real, viu, că trebuie valorificat cu înţelepciune, că de modul în care ne trăim prezentul depinde devenirea noastră. Clepsidra drămuia timpul măicuţei care s-a grăbit să plece pentru a ajunge la liturghie. Călătoria la oraş fusese programată să se desfăşoare între utrenie şi liturghie, cu respectarea orarului acestor ritualuri. Paşii ei au trecut grăbiţi pe poteca din pădure, n-a mai avut răgazul ca altădată, să admire frumuseţea naturii şi să se lase energizată de viaţa frenetică şi tainică a pădurii. Parcă îmi părea rău că am reţinut-o. Dar mă şi bucuram că am întâlnit-o.
Au trecut trei săptămâni în care timpul meu a fost atent supravegheat de clepsidră. Am devenit mai harnic şi mai ordonat în treburile zilnice şi mă bucuram din acest motiv. În spatele clepsidrei parcă o vedeam pe tânăra măicuţă cu arătătorul mâinii drepte întins către cer. O fi vrut să-mi spună că timpul ne este oferit de sus, că cineva veghează atent şi observă modul în care-l valorificăm? „De-ai şti cât timp am pierdut eu, măicuţă, visând la femei frumoase ca tine!” – ziceam în gând. „Eşti singura care a reuşit să mă scoată din inactivitate. Ai avut o idee fericită cu clepsidra asta.” Îmi părea că ea aude gândurile mele şi că, uneori, râde cristalin, iar obiectele din cameră sunt învăluite de râsul ei ca de ceva cald şi catifelat… Aveam impresia că o ştiu dintotdeauna, deşi nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Gândul se întorcea mereu la femeia îmbrăcată în petale viu colorate, înconjurată de tinere care purtau diademe de flori. Spectacolul era superb, inedit, cum să-l poti uita? Credeam că de aici trebuie să plec pentru a elucida misterul. Clepsidra m-a ajutat să nu cad în visare inactivă, astfel că ritmul vieţii mele, în ultimele trei săptămâni, a fost unul dinamic, fapt pentru care eram încântat şi foarte mulţumit.

***

S-a întâmplat să merg din nou la pădure, de data aceasta la propunerea unui grup de amici. Cinci din ei au încăput în maşina mea: doi bărbaţi şi trei femei foarte vesele şi guralive. „Ce poftă de viaţă au!” – mi-am zis în gând. La scurt timp de la plecare, m-am conectat cu imaginea călugăriţei şi dispoziţia mea s-a schimbat. Conduceam absent şi distrat, aspect care nu a scăpat celei din dreapta mea.
– Cosmin, mamă, pe unde pluteşti? mă întreabă ea.
– Sunt atent la traseu, e simplu de dedus. Destinul v-a încredinţat astăzi în mâna mea. Trebuie să vă duc în siguraţă şi bune condiţii până la marginea pădurii. De cum ajungem, nu mai sunteţi în răspunderea mea, îi spun şi zâmbesc de circumstanţă.
– Ei, lasă, te-a copleşit răspunderea?! îmi zice cu glas mieros, prefăcut. Nu cumva vecina de la IV e de vină?
Îi povestisem că o vecină de la etajul IV îmi zâmbeşte când o salut. E drăguţă şi am aflat că locuieşte singură. Este nou venită în bloc şi mi-am propus ca, într-o zi, să deschid un dialog cu ea.
Întrebarea a stârnit replicile celorlalte două din spatele meu.
– Cosmin, eşti îndrăgostit? Vă cununăm noi! Cum faceţi, te muţi tu la IV, sau vine ea la II? Mai bine să vină ea, că urcăm prea mult până la IV!
– Eu vă botez primul copil. Ce faceţi mai întâi, nunta sau cumetria?
Nu auzeam nici o voce de bărbat, bănuiam că ei zâmbesc. „Uite, bărbaţii sunt mai seriosi.” mi-am zis.
– Am dreptul să nu vă răspund, le spun.
Chiar am tăcut, iar ele s-au mai distrat câtva timp pe seama mea, până când au schimbat brusc subiectul. Nu mai eram atent la cuvintele lor. Într-o lume virtuală, care îmi capta mult atenţia, schema imaginaţiei mele, conform căreia o voi întâlni din nou pe călugăriţă la marginea pădurii, funcţiona. Amestecul de speranţă şi curiozitate mă ţinea departe de discuţia din maşină.
După ce am urcat un deal, am virat la stânga de pe şosea, intrând pe drumul forestier care traversează pădurea şi, după vreo sută de metri, am oprit maşina la umbra copacilor, foarte aproape de o poiană frumoasă, în care erau deja venite câteva familii ca să petreacă weekend-ul.
– Până aici aţi plătit, le spun. Debarcarea! Nu mai sunteţi în răspunderea mea.
– Ne-am simţit bine cu tine. Dacă vrei, te putem primi să stai cu noi, îmi zice, spre amuzamentul celorlalţi, cea cu glas mieros şi prefăcut.
Ne-am luat genţile din portbagaj şi am invadat poiana în veselia guralivelor noastre prietene. M-am oferit să aduc apă de la şipotul care se află la vreo trei sute de metri depărtare de poiană, pe poteca ce duce către mănăstire. Eram bucuros că am găsit un motiv întemeiat să evadez câtva timp din anturajul meu, să rămân singur, cu gândurile mele. Am coborât încet pe cărarea care duce către şipot, temperându-mi graba interioară, înţelegând că e de preferat să rămân lucid, că realitatea nu se supune imaginaţiei mele. Totuşi, când am ajuns la vreo cincizeci de paşi de izvor, am putut s-o văd clar pe măicuţă! Se odihnea? Îi vedeam profilul distins, meditativ, parcă preocupat de ceva. „În mod sigur vine de la oraş.” – mi-am zis. „Pare că nu se odihneşte, ci aşteaptă ca ceva să se întâmple.” Se aşezase la umbră, pe o piatră mare, cioplită ca să fie scaun temporar celui care bea apă şi se aşează un pic să-şi tragă sufletul. O rază a soarelui a străpuns frunzişul şi i-a luminat chipul. Câteva clipe, am avut impresia că a prins viaţă desprinzându-se de pe un iconostas. Nu privea către mine, dar aveam sentimentul că simte apropierea mea. Când am ajuns la câţiva paşi de ea, s-a uitat, în sfârşit, spre mine şi mi-a zâmbit. Dar părea un zâmbet de circumstanţă fiindcă distingeam pe chipul ei o tristeţe blândă, suavă…
– Sărut mâna! i-am zis, nefiind sigur că aşa se salută o măicuţă.
– Bună ziua! mi-a răspuns. Ai fost profet!
– Toate împrejurările au lucrat în favoarea revederii noastre. E ca şi cum altcineva ar fi decis în locul meu. În mintea mea, nu eram sigur că te voi revedea cu ocazia acestei ieşiri, dar sufletul îmi spunea cu certitudine că aşa va fi.
Dispoziţia măicuţei s-a schimbat brusc şi râsul ei năvalnic a înviorat pădurea.
– Te apreciez mult că spui lucrurilor pe nume! mi-a zis. Şi eu ştiam, într-un fel, că o să apari. Piatra aceasta a fost, astăzi, loc de aşteptare.
– Este minunat! Totuşi liniştea nu poate veni decât în urma clarificării lucrurilor, i-am zis.
Chipul ei a redevenit meditativ şi am observat pe el, din nou, acea umbră suavă de tristeţe.
– Da, liniştea… Ce multă dreptate ai! E bine că ai intrat în felul acesta în miezul lucrurilor, chiar dacă asta va scurta cumva timpul conversaţiei noastre. Da, e bine! Pentru clarificare, trebuie să ne întoarcem în timp, cu câţiva ani în urmă. Eram elevă la liceu, în clasa a XI-a…
Ochii ei mă priveau cercetător.
– O, Doamne, tu eşti?! am exclamat uimit. Cum de nu te-am recunoscut până acum?
Scenele se derulau cu repeziciune în mintea mea: eram la aniversarea unui prieten… nu eram însoţit… am cunoscut acolo o fată care m-a impresionat mult cu frumuseţea ei şi purtarea aleasă… am dansat mult cu ea, am discutat… Eram un pic derutat de lumina venită brusc peste amintiri. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă să întâlnesc persoane care au exercitat asupra mea o atracţie fascinantă. Am fost stângaci şi neîncrezător în mine, nu ştiam dacă atracţia este reciprocă şi totul a rămas suspendat între posibilitate şi imposibilitate.
– Nu te-am mai văzut de atunci! am rostit îngândurat.
– Ai lăsat ca totul să se termine repede, prea uşor! Ca şi cum zorii zilei te-ar fi trezit la o altă realitate. Niciodată nu m-am simţit atât de bine în compania unui bărbat. Mi-am zis că eşti un fluturaş care zboară din floare în floare, care nu obişnuieşte să ia lucrurile în serios. Îmi părea nespus de rău pentru tine…
– Zburam inconştient. De multe ori am resimţit dramatic imposibilitatea recuperării timpului. Ce a mai fost dupa aceea?
– Ei, am terminat liceul, am mers la facultate… În familia mea, viaţa monahală este o tradiţie veche. Multe din rudele mele au îmbrăţişat-o. De mică m-am simţit foarte atrasă de această viaţă. Cu timpul, atracţia s-a amplificat. Nu a fost vreun obstacol în calea chemării mele. Trebuie să fiu sinceră şi să-ţi spun că, în noaptea în care am dansat amândoi, au fost momente în care chemarea s-a îndepărtat de mine…
– Aşa! am rostit încurcat.
– Despărţirea de viaţa de mireană trebuia marcată într-un fel…
– Înţeleg. A fost ceea ce imaginaţia mea a numit „protest organizat de Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori”.
Chipul călugăriţei s-a înseninat şi iarăşi am auzit râsul ei năvalnic şi cristalin, care s-a înălţat printre crengile copacilor ca un clinchet de clopoţei.
– Acum trebuie să plec. Rămâi cu bine! Când ajungi acasă, să aşezi clepsidra pe orizontală, să vezi ce-ţi va spune! Doamne, ajută!
– Lumina aduce linişte, împăcare…, am spus. Mergi cu bine! Doamne, ajută!
Călugăriţa a plecat în lumea ei plină de mister, ocrotită atent de pădurea care fremăta cuprinsă de o boare de vânt. Mi-am imaginat că vietăţile pădurii păstrau momente de tăcere când ea trecea îngândurată pe potecă. Eu m-am reîntors în poiana în care prietenii mei se distrau în necunoştinţă de faptul că în sufletul meu se ţesea povestea pe care v-o spun. Se ţesea cu lumină, cu duioşie, cu regrete… Trecutul îmi acapara cu aviditate simţirea, voind să transforme totul în amintire, dar sufletul încerca firav să se opună în timp ce mintea îmi spunea că viaţa se desfăşoară doar la timpul prezent, într-un prezent continuu… Clarificarea ce survenise în păienjenişul gândurilor mele m-a ajutat să mă integrez oarecum repede în atmosfera relaxantă a poienii şi să contracarez în mod inteligent şi glumeţ săgeţile guralivelor mele prietene. Am acordat mai multă atenţie discuţiei cu bărbaţii, aşa că am spus bancuri, am vorbit despre fotbal, handbal şi despre câte-n lună şi-n stele, până când s-a hotârit de comun acord plecarea către case. Prietenele au fost mai tăcute pe drumul de întoarcere şi au vorbit mai mult bărbaţii. „E rândul nostru,” mi-am zis şi m-am pomenit cu chef de vorbă. Cea din dreapta mea părea cufundată într-o visare ciudată şi privea distrată spre nicăieri.
– Pe unde pluteşti, soro? o întreb zâmbind.
– Secret! îmi răspunde ea, continuând să viseze.
I-am dus pe toţi pe la casele lor şi am observat că s-a înserat în timp ce conduceam către domiciliul meu, unde nu exista cineva care să mă aştepte…

Clepsidra… Mânuind-o, ai vaga impresie că poţi jongla cu timpul tău, că-l poţi stăpâni, că-l poţi opri… E suficient s-o aşezi pe orizontală şi realizezi un stop-cadru. Ai o amintire deosebită, care revine insistent din memoria ta, solicitându-ţi sensibilitatea, dorinţa de frumos? Înseamnă că, atunci, clepsidra timpului tău subiectiv s-a aşezat pe orizontală. Stop-cadrul s-a realizat, iar clepsidra s-a ridicat pentru a marca din nou curgerea timpului. Dar, pentru câteva momente, timpul tău s-a oprit! Lumina acelor momente pare că are puterea minunată de a răscumpăra viaţa. Într-o clepsidră aşezată pe orizontală, nisipul este inutil şi se dematerializează, iar compartimentele ei se umplu cu nostalgie…
Ce putere au amintirile măicuţei când stă singură în chilie? Viaţa monahală poate refula amintirile frumoase din viaţa de mireană? Răspunsul acestor întrebări este o taină. În noaptea în care am dansat împreună, clepsidra timpului ei a refuzat de mai multe ori verticalitatea. Clepsidra timpului meu se rotea buimacă. Am ridicat distrat clepsidra pe care mi-a dat-o în dar măicuţa. Mi s-a părut firesc să las nisipul să curgă…

 

Cosmin Predaautor Cosmin Preda

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Clepsidra

%d blogeri au apreciat asta: