revista online, seria nouă, nr.01, 2015 – (click pe titlu!)
ISSN 2457-676X
ISSN-L 2457-676X
http://online.pubhtml5.com/paxb/tjds/
//e.issuu.com/embed.html#2417424/12398595
ram şi lege laolaltă în limba lupilor tulburând fuga la zid
„Împliniţi bucuria mea, ca să gândiţi la fel, având
aceeaşi iubire, un suflet, aceeaşi cugetare.”(Filipeni 2, 2)
:rădăcină şi ram de cireş privind între două oglinzi paralele
aerul liber şi matern care refuză să moară pentru a trăi altfel
tu îmi vorbeşti despre acest atât de transparent
marş spre mântuire pe care îl acceptăm şi îl dorim mai puţin
sunet şi mai mult autenticitate şi ax laolaltă dulce şi amar eu
număr oasele identităţii în reflux
dublele explozii ale miresmelor de ceai şi fără să pot să
mă uit cu ură ori mirare la camila
care trece zâmbind prin urechile acului îţi răspund la fel
am greşit veacul dar am aşteptat cu întinsul cu înaltul
cu
struguri cu ieri şi cu mâine cu tot ce mereu n-am ştiut
(şi ce frumos şi ce urât era în istorie
când
ne sărutam cu pumnii cu picioarele)
zilele săptămânii le amestecam cu ierburi amestecam
caii cu cercurile arborii genealogici cu punctele cardinale
apoi creşteau apele vii înăuntrul apelor moarte ca nişte scări
adânci pe malurile cărora dormeau lingura şi strachina
şi mămăliga cu burta la soare ca nişte imperii apuse
întru răsăritul nostru cel falnic si pretheologic
(un piston deflector oscilând într-un motor cu ardere internă
thâgâdâm thâgâdamdam thâgâdâmdamdam)
până când înflorea a doua oară maimuţa
în mierea din sexul cel crud şi advers al vrejului de fasole
a fost iubire sau a fost ce a fost
şi dacă
a fost ce a fost unde e ce a fost
(patria mea dormea cu mâinile-n cruce
eu râdeam când plângeam şi voi la fel)
în faţa celor care au fost şi nu mai sunt dezleg un steag
şi îl iert pe
Dumnezeu pentru toate greşelile lor drepte sau nedrepte
a fost iubire ucisă de iubire şi deşertăciune
a fost
şi vânare preaobsesivă de vânt a mai fost
părăsiţi-vă trufia
în voi înşivă reveniţi
întoarceţi-vă
mereu
şi
mereu
amintind
stau în genunchi lângă o pată de sânge în care nu a fost îngropată nici
o lege
şi nu ştiu căreia dintre icoanele venite în nopţile mele să-i sărut cămaşa
rama y ley junto en lengua de los lobos agitando la fuga
(sonata para hacha lluvia y orquesta. otoño)
de Daniel Vorona (traducido al español por Elisabeta Boțan)
„Cumplid mi alegría, para pensar igual, teniendo
el mismo amor, un alma, el mismo juicio.” (Filipenses 2,2)
: raíz y rama de cerezo mirando en dos espejos paralelos
el aíre libre y materno que para vivir de otra forma rehúsa morir
tú me hablas de esa tan transparente
marcha hacía la salvación que aceptamos y menos lo deseamos
sonido y más autenticidad y eje junto dulce y amargo yo
cuento los huesos de la identidad en reflujo
las dobles explosiones de las fragancias de te sin poder
mirar con ira o asombro a camila
que pasa sonriendo por orejas de aguja te contesto igual
me equivoqué de siglo y esperé con la superficie con lo alto
con uvas con
el ayer con la mañana con todo lo que siempre no supimos
(y que hermoso y que feo era en la historia
cuando nos besábamos con puños y pies)
mezclábamos los días de la semana con hierbas y juntábamos
los caballos con círculos de árboles genealógicos con los puntos cardinales
luego crecían aguas vivas dentro de las aguas muertas como unas escaleras
hondas en las orillas donde dormían la cuchara y el cuenco
y la polenta con la barriga al sol como unos imperios caídos
en nuestro grandioso amanecer
(pistón deflector oscilando en un
motor de combustión interna
brruumm brruumm brruumm)
hasta que florecía por segunda vez la mona
en la miel del sexo aquel cruel y opuesto a las habichuelas mágicas
hubo amor o hubo lo que hubo
y si
hubo lo que hubo donde está
(mi patria dormía con las manos en cruz
yo reía cuando lloraba y también vosotros)
desato una bandera delante de los que han sido y ya nos son
y perdono a
Dios por todos sus errores justos o injustos
hubo amor matado por amor y vanidad
hubo
también hubo tan obsesiva caza de viento
abandonad vuestro orgullo
regresad en vosotros mismos
volved
siempre
y
siempre
recordando
sentado de rodillas al lado de una mancha de sangre donde no ha sido
enterrada ninguna ley
y no sé a cuál de los iconos llegados en mis noches besarle la camisa
@ ”Primero, nos colaremos en vuestros jardines”
collage 2014,
artist Federico Hurtado (Argentina)
https://www.facebook.com/profile.php?id=100008538462955&sk=photos
Comentarii închise la ram şi lege laolaltă în limba lupilor tulburând fuga la zid
profesoara de literatură din noul val
01/29/2015
pe atunci colindam bulevardul grigore bălan fumam fără filtru făceam pe bolnavul
veneau domnişoarele de la ţară şi-şi plimbau câinii prin transpiraţia locului
treceau ba în sus ba în jos dar nu m ă puteam hotărî
aveam o mătuşă grăsuţă care stătea în geam şi mă admira
nu ştiu de ce dar eram sigur că pe deasupra coapselor ei plana un superb elefant
(poate mişcările suple ale nărilor poate bărbia)
capul meu era perfect închis un fel de kukta plină de păsări
auzeam mereu cum crapă ouăle cum ies puii şi urlă de foame
noroc că aveam un culcuş în ap. 31 unde mă retrăgeam obosit
îmblânzeam acolo un berbec minuscul creştea şi el pe unde putea
se scăpa uneori şi-şi înfigea coarnele în tâmplele mele
mă prefăceam că nu observ (eram plin de şmecherii)
de curând mă cuplasem cu o domnişoară sofisticată
o profesoară de literatură din noul val
până să ne dezbrăcăm trebuia să-i admir lacul de unghii
numai şi numai cu aluzii livreşti
(ea făcea atmosferă lăudându-mi gambele)
nici măcar nu transpira noaptea sub plapumă (avea o ţinută oficială)
curcubeul de pe fruntea ei pocnea scurt la capete
şi imediat o vedeam adormind
venea toamna şi începeau cursurile
mătuşa mea grăsuţă se lipise cu totul de geam
nu era în spatele ei nici un elefant admirabil (doar câţiva bărbaţi însuraţi)
profesoara din noul val făcea după-amiezele exerciţii pentru însămânţare
se folosea de leuştean pentru trupul său zvelt
mai trecea şi pe la mine dar mie-mi murise berbecul
cu tristeţe rupeam în bucăţi coarnele lui bronzate
când deschideam ochii vedeam cum domnişoarei profesoare
i se strecoară metri întregi de dantelă neagră printre coapse
o atingeam în treacăt dânsa-mi spunea puţin mai la dreapta puţin mai jos
mă executam
foloseam numai mişcări oficiale
@ ” Protection”,
artist Daria Endresen (Norway)
Comentarii închise la profesoara de literatură din noul val
Mă iartă, nu mă iartă
01/29/2015
Supărată pe mine rău rău ea cânta
când m-am aşezat la masă
nu tu cuţit, nu tu lingură, nu tu pahar
pâinea era netăiată, supa rece, vinul înăcrit
eu nu făcusem însă nimic, de câte ori să-ţi mai spun
că n-am făcut nimic, i-am spus
jur cu mâna pe inimă, mâna mea n-a atins altă inimă
şi ca să vadă ea mai bine că inima mea n-a atins altă inimă
îmi smulg cu delicateţe inima şi i-o pun pe masă
lângă pâinea învechită brusc în faţa mea
lângă farfuria cu supă neagră
lângă vinul care făcea spume în sticlă
cinci minute am stat aşa, cu mâna pe inima mea palpitândă
abia reuşind să-mi stăpânesc inima palpitândă excitată de
imensa zonă de libertate întrezărită brusc pe faţa de masă
cinci minute am stat aşa aşteptând ca ea să-şi termine cântecul
întrebându-mă cu inima strânsă
mă iartă, nu mă iartă
@ ”Cradle”,
artist Marita Milkis (Israel)
http://maritecis50.wix.com/maritamilkisart#!home/mainPage
Comentarii închise la Mă iartă, nu mă iartă
nu moartea, viaţa s-o birui
01/29/2015
în definitiv, ce atâta spaimă?
îmi scot singură ghimpii din inimă unul câte unul analizându-i
ca pe nişte pene ciudate în bătaia lunii
în amurgul vieţii
am înţeles că moartea n-are cine ştie ce putere
nu se întinde cât stepa mamei rusii
e scurtă de tot
cât să cuprindă un ţipăt şi …hik!phet!
pe unde trece
moartea îşi lasă mirosul de crin veştejit
nu-ţi vine în prag ca un musafir nepoftit
într-un flash-back final
se face egală cu viaţa
lumina şi bezna se reazemă una de alta
numai privirile noastre rătăcesc printre ceruri
pân’ ce-şi găsesc odihna
moartea, domnilor, e un secerător iscusit
nu lasă în urmă
nici un spic
viaţa,
în schimb,
îţi cotrobăie dureros prin oase
ca un fior rece îţi străbate şira spinării
arzând în profunzime ca un acid coroziv
îţi numără clipele când durerea zbucneşte prin toţi porii
viaţa
umblă cu tot felul de marafeturi
îţi numără dinţii şi kilogramele
te dă cu capul de toţi pereţii
şi la urmă
îţi pune în braţe o hârcă
de stai ca prostul sub clar de lună şi te întrebi buimăcit:
„a fi sau a nu fi?”
@ ”Siamese dream”,
artist Daria Petrilli (Italy)
https://www.facebook.com/pages/Daria-Petrilli/708260665859481?sk=photos
Comentarii închise la nu moartea, viaţa s-o birui
Citește-mă ca să nu pot muri liniștit
că măcar o singură dată nu ai înţeles pe deplin totul
umbra asta albăstrie de praf dintre o literă şi alta
este pielea mea subţire şi fină care îmi acoperă
cu vitejie oasele
sunetul ăsta imperceptibil dintre un cuvînt şi altul
este zgîrciul care îmi ţine urechea lipită de cap foarte strîns
soarele negru care răsare la începutul poemului care tocmai se scrie
cu demnitatea împăratului stăpînind imperii de singurătate
este una din pătrimile inimii mele
soarele alb care vine la mine uneori din miezul luminii
care nu se vede de muritori şi îndeobşte nici chiar de nemuritori
este a doua pătrime a inimii mele
sînt omul cu o jumătate de inimă de cînd am înviat dintre morţii
care îşi iubesc moartea
că măcar o singură dată nu ai înţeles pe deplin totul
pe obrazul meu trec cămilele vieţii şi morţii
de pe un deşert pe altul
unul mai vast decît celălalt
din palmele mele fragede nenăscute încă
cu atît de multă consideraţie
încît mă întreb dacă nu cumva i-am ucis stăpînul
înainte chiar de a mă naşte
întunericul a tăcut
atunci a ieşit din ascunziş poemul care nu vorbeşte
cu niciunul dintre semenii mei
să vrei să mori sub limba mea
luată în palmă
pune inima ta peste viaţa mea să nu mor neacoperit
Comentarii închise la Citește-mă ca să nu pot muri liniștit
sang d’encre
01/29/2015
neam de neamul tău, unul mai întunecat decît altul, nu a cultivat decît doar
întuneric, sub numele de cernoziom, aşteptînd să răsară (de la răsărit), i-
luminarea. cum ai scăpăra un chibrit ca să vezi dacă nu ai uitat, peste noapte, lumina aprinsă,
tot aşa ţi se-arată vedenia: capul golit pe din interior, ca de halloween, iar din creştetul capului
atîrnînd ca un bec de o sută, copilul-minune, cînd stins cînd mai strălucitor ca
niciodată, cu care te baţi cap în cap: băieţel-decreţel, după anul de naştere.
— cum te cheamă, minune cu voie de la primărie născut?
— dacă numele
s-ar lua de prea multă rostire, eu unul n-aş vrea să ajung niciodată pe buzele
tuturora, dar nici chiar aşa (şi arată cu degetu-a “fă-te-ncoa!…”). spune-mi
după tată…
— al cui eşti, păcatule?
— al nimănui!
neam de neamul tău, unul mai (la) răsărit decît altul, nu are
ochi să-l vadă decît prin monoclul eclipsei de soare, decît doar
prin pince-nez-ul eclipsei de soare şi lună, şi-atunci de departe, de parcă privirile li s-ar
pierde-n zare ca sîrmele de tensiune înaltă, şi-avînd doar un gînd: cum ar face să-i ardă
filamentul, cum i-ar (ră)suci, nu de dragul retoricii, gîtul — şi numai să-l schimbe cu lampa
lui ilici! dacă nu cumva el este cel care, sub abajurul calotei craniene,
se slujeşte de tine ca de-un reflector, să le pună lumina în ochi.
şi atunci toată lumea îşi lasă privirea-n pămînt.
şi atunci tuturor li se pune pe ochi cernoziom.
iar ţărîna-şi desface, uşoară, larg braţele a bun venit.
iar ţărîna îşi îndepărtează picioarele: “… nu vă uitaţi că sunt neagră!”
“să ne ţinem de neamuri!”, exclamă şi unii şi alţii, cei întunecaţi împotriva
celor mai răsăriţi, deopotrivă de-ai tăi. om cu scaun la cap, într-un glas te poftesc să iai loc în
capul mesei. şi după, să urci în picioare pe masă — copilul-minune
vede lumea de-a cura-n cap; nu te uita-n ochii lui ca să nu te răstoarne! — şi dacă
nu-l ajungi, să te urci şi pe scaun, că d’aia ai fost invitat, şi abia după ce-l ai la mînă
cei de jos pot să-nceapă-a roti, după acele ceasului, masa, pe cerc: “ora unu
a venit, omu’ negru…”, la capătul numărătorii aflînd cu uimire că-n loc să-l coboare cu tălpile
pe pămînt, ei sunt cei care urcă la cer, fluturîndu-şi picioarele-n aer ca nişte ţarţamuri.
ciucuri-ciucuri, cei întunecaţi laolaltă cu cei răsăriţi, prinşi cu mîinile
de tăblia lucioasă a mesei, ca la parastas, şi pe care o leagănă-a veşnica lui pomenire!
ca o cină de taină luată pe sus, cu apostoli cu tot, şi purtată în slăvi. ridicată —
ce se vede de jos nu sunt mîinile împreunate, pe faţa de masă, în rugă, ci
cum îşi trag, pe sub masă, la gioale — la scara de unu la zece,
de unu la sută,
de unu la mie…
şi acum, că şi unii şi alţii s-au dus de pe capul tău, tocmai de ce ţi-a fost frică mai tare nu scapi:
stai cu fundul pe scaun, la masă, cu capul în aura lui de o sută, pătată de muşte,
aşteptînd să se termine cu pregătirile — becul clipeşte complice, copilul-minune şi el radiază
de plăcere, încît îţi răsare pe frunte un punct luminos, ca şi cum te-ar
fi luat la ochi un lunetist —, să înceapă odată şi-odată proiecţia. stingerea.
pe-un cearşaf alb, întins între maternitate şi morgă, cuvîntul SFÎRŞIT ţine locul
celui care-l citeşte, acum şi cu ochii închişi. pe-ntuneric.
după, titrele (rude, prieteni, un grup de tovarăşi). de-a-ndoaselea,
viaţa ta în descreştere. alte cearşafuri în care-ai rostit alte nume, iar unele s-au şi-ntrupat.
albituri de schimb. nume pe care nu le-ai reţinut. prima oară.
nesfîrşite nopţi albe în care-ai visat o femeie şi n-ai avut parte decît de
(filmuleţul alb-negru se rupe din cînd în cînd. chiote! fluierături!…)
doi pe-un pat, tu şi fratele. una la doi, niciodată a voastră doar, mama.
la braţetă, de mînă, mînuţă, în braţe… nici n-ai prins de veste că, iată,
vă uitaţi la un film cu desene-animate. că altcineva frunzăreşte albumul
de familie: “vai! ce copil minunat…” şi copilul s-a — zis şi făcut — minunat.
să fi fost tu copilul acela? să ţi se fi ţie minunea?
stai în mijlocul casei, în fundul gol. nu te ia nimeni în seamă. eşti — încă unul
la părinţi — ca un dinte de lapte legat de o clanţă, cu ochii pe uşa
de intrare, cînd brusc cineva trage uşa şi — blitzlicht — rămîne în prag.
o femeie, în contre-jour — soarele-i suflă în aur profilul —, prin care
te prevezi se desface de plîns că
nici un vraci n-a putut să… “şi ce mă fac, mamă, cu doi?!”
niciodată n-ai tras o mai crîncenă spaimă. din spaima aceea cumplită se trage
conştiinţa de sine, izbindu-te-n moalele capului: “altul sunt eu!”
data. anul. semnat: băieţel-decreţel
@ ”Hard life but smile on their faces!”,
artist Hámos Gyõzõ (România)
https://www.facebook.com/hgyozo/photos
Comentarii închise la sang d’encre
Carne, durere și vin
01/29/2015
Realitatea arată aşa ca o uşă
de lemn în care cineva bate din când în când şi întreabă
e cineva acolo şi răspund numai eu iar sunetul
se rostogoleşte până la colţ sub un pat acoperit de rufe rămase din alte veri amestecate. Să încerc din nou. Realitatea arată ca un geam îngheţat pe care nu poţi nici măcar să zgârii cu unghia litere mici atunci când ţi se cere să completezi un formular despre tine şi braţul tău drept amputat călătoreşte prin lume într-un cărucior mai mare. Poate, ultima dată îmi iese.
Realitatea arată ca un perete construit
din carne
din durere
şi vin.
@ ”Fotografía”,
artist Barbara Bezina (Argentina)
Comentarii închise la Carne, durere și vin
gigolo
01/29/2015
Şi eu sunt un gigolo.
ce le oferă plăceri intelectuale
femeilor care n-au avut niciodată
plăceri intelectuale.
Plăceri artistice domnişoarelor
ce nu pot deosebi
un tablou de van eyck
de un tablou de chagall.
Un gigolo
a cărui limbă apucă
măselele de
minte ale adolescentelor ca un
cleşte stomatologic.
Câteodată bat step
pe tastele laptopului,
imitându-l pe fred astaire.
Alteori imit la perfecţie
vocea lui maiakovski.
Îmi place să vorbesc singur
fiindcă îmi place să conversez
cu persoane inteligente.
Am un cap mare şi solid
ca universitatea lomonosov de la moscova
şi nişte picioare înalte şi zvelte
ca turnul de televiziune din berlin.
Şi totuşi, deşi sunt mai bătrân
decât bucur ciobanul,
când îmi pun cămaşa mea roşie
şi pantalonii mei roşii,
când îmi încalţ pantofii cu vârf ascuţit
de culoarea racului fiert,
când îmi leg la gât cravata portocalie
cumpărată dintr-un magazin de pe oxford street
cu 50 de lire eu sunt însuşi orgasmul.
Aş vrea să mai facem
dragoste o singură dată.
După care tu să-ţi arunci
steriletul în budă
şi să pleci
la rudele din provincie.
Iar eu să mă transform,
ca toţi marii criminali ai istoriei,
într-un nor de napalm.
@ ”HUG”,
artist Raluca Turliu Cobilanschi (România)
http://magazinuldedesene.blogspot.ro/
Comentarii închise la gigolo
Soare de noiembrie
01/27/2015
Ce-ţi spune unul din morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi:
„Dragule, în ziua aia când soarele de noiembrie
era călduţ ca un cadavru proaspăt
şi eu îţi muream în braţe
nu-mi închipuiam că aici,
unde totu-i înfricoşător de bine,
e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii
şi-ţi râcâie stomacul, încât te aştept
cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,
mai matolit, mai lihnit.
Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,
eu o duc aici pe picioare
până o să vii tu –
ca ciorba acră după beţia dulce,
ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,
ca glucoza în venele macerate.
Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,
nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor.
Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea,
o să te mănânc din ochi când o să vii,
n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,
însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe
sub soarele călduţ de aici,
şi poate că de data asta o să-mi revin,
îmbrăţişarea ta de mort proaspăt
o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină
în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,
oricât de ridicolă-i chestia asta.”
Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul
aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,
fiert îndelung pentru o masă săracă.
@ „Sans Titre 00011” / 30 x 40 cm / Acrylic on paper / March 2014
artist Eric Lacombe (France)
Comentarii închise la Soare de noiembrie
Eu și culorile
01/26/2015
câteodată îmi vine
să-mi scuip viața-ntre ochi
asta mi se întâmplă mai ales
când îl văd din nou pe copilul
urcat pe acoperișul blocului
de unde vedea tot felul de chestii
pe care le transforma în culori
roșu pentru femei
negru pntru foame
albastru pentru uimire
și gri pentru moarte
pe verde nu l-a înțeles niciodată
iar cu violetul dansa
pe cornișa unei secunde
purtate de vânt
până dincolo de dispariția
celui din urmă inorog
mai alb decât umbra
propriei sale povești
mai visa copilul acela
continente oranj pline de viețuitoare ciudate
ura indigoul
și iubea sclipirea galbenă
a onyxului imperial
din care închipuia case ce semănau
cu imensele galere cu fluturi
care navigau cândva
pe mările subpământene
toate acestea îi intrau cu forța
în ochii mereu larg deschiși
iar de acolo de-a dreptul în creierul
transformat într-un soi de regat
al păsărilor moarte
de boala departelui
iată de ce
atunci când cețurile Pustiei
își reped cohortele
către fruntea mea sidefie
îmi vine din nou
să-mi scuip viața-ntre ochi
fiindcă nu m-a învățat
nici măcar deosebirea
dintre culoare și ton
sau cum să mă apăr
pe mine de mine
Tomis, 24 Ianuarie 2015, ascultându-l pe Vladimir Vîsoțki
@ ”Contact”,
artist Ales Lyalyush (Russia)
Comentarii închise la Eu și culorile
Fiara
01/25/2015
Un ștreang pentru animalul ieșit la soare, nu știu
dacă va ataca, destins lasă impresia unei somnolențe
care te mișcă, nu te gândi, o fiară nu-și pune problema
dacă nu e ridicolă cu atâtea izbucniri ale zilei în jur, nu-i
pasă nici cum hohotul aspru al răului clatină firele de iarbă
pe versant și nici de impresia mea despre asta, fiara este
pentru că traiește numai în absolut, nu o cunoști decât dacă
te devoră, lângă ea aparențele se topesc în propriul lor abis, iar
ea îngroașă peste lume opacul, de asemeni este indestructibilă,
cand moare obiectele sunt fumegoase, le simți zorii, iar asta
te impresioneaza ca o renaștere, cu aerul lor matinal, dar fiara
nu este focul și apa, nici aerul, ea este când tună în tine
un pământ surd și orbești de atâtea șuvoaie pe care lucrurile
le împroșcă posedându-și secretele, este o palpitație grea între
ziduri. Acum somnolează, n-o pot decât imagina și privesc cum
hohotul aspru al răului clatină firele de iarbă de pe versant.
@ ”La Distraccion”,
artist ARZE (Spain)
Comentarii închise la Fiara
Zi şi noapte.
01/26/2015
“încearcă să îţi închipui
cum e să umbli tot timpul
zi şi noapte
oriunde-ai ajunge
cu o bucată de şrapnel viu în cap
pe care nu-l poţi îndepărta
nu-l poţi mişca nici un centimetru
iar atunci când totuşi i se mai domoleşte puterea
e aşa o senzaţie de eliberare
că-mi vine să ţopăi sau să plâng în hohote
dar nu mai ştiu dacă de tot răul şi urâtul ce par micşorate
(dar se vor întoarce, mereu se întorc)
sau de ceea ce mi se pare că a rămas din libertatea pe care mi-o pot lua
faţă de creierul meu ce răcneşte la mine
şi acolo
în filigran
aceeaşi imagine
aceeaşi dorinţă
aceeaşi absenţă impecabilă
iar atunci
încerc să mă înconjor de lucruri
care să mă apere
m-aş agăţa de orice
de o eşarfă, de o carte, de amintirea unei după-amieze
petrecute pe rue des trois frères
de o geacă de fâş în care m-am simţit
protejat pentru o clipă
doar că magia lor se risipeşte
şi rămân iarăşi gol
cu ticurile şi compulsiile
pe care încerc să le controlez
deşi nu mai văd nici un rost să o fac
şi asta nu dispare
cu toate pastilele sau alcoolul
pentru că în mintea mea
e ciobul ăla strălucitor
bucata mea de diamant negru
şi senzaţia de amputare
care mă face să am capul greu, greu, ca al unui ghilotinat
oricâte lucruri aş număra
aş aranja aş extrage din locaşele lor de aer
aş vrea să pot gândi ca un cinic dar
când nu mai sunt coşmaruri
înseamnă că m-am trezit
şi când mă trezesc mă întreb dacă voi mai duce şi ziua asta până la capăt
fără să înnebunesc
şi cred că după ce o să dispar
vor rămâne în lume vinovăţiile şi regretele, tremurul ăsta
de care mâinile mele nu mai scapă
ca nişte căţei închişi într-un sac şi aruncaţi într-un râu îngheţat
dar acum măcar ştiu că nu am urât niciodată
decât un singur om”
– august 2010
@ „Apathy is stronger than gravity”
artist Nuno Tavares (Portugal)
Comentarii închise la Zi şi noapte.
poetul
01/26/2015
a spălat toate cuvintele limbii române
cu trupul lui
cu sângele lui
nu-i de mirare ca s-a betejit
a lăsat limba
cristalină
dalbă
duioasă
şi-a plecat aşa pe viscol prin zăpadă
fără palton
l-au chemat sus la ceruri printre stâncile cele mişcătoare
până la îngeri
să-i curăţească ei trupul
să-i spele îngerii sângele
l-au îmbrăcat cu straie lungi
pe care i-au scris toate poemele
şi când are chef de poezie
dumnezeu îl cheamă la el
eminescu se roteşte încet încet ca într-o horă
şi dumnezeu citeşte citeşte până adoarme
@ ”selfie”,
artist Mircea Lacatus
https://www.facebook.com/mircea.lacatus.5
Comentarii închise la poetul
Seară de seară, cu câtă criminală plăcere
01/22/2015
Descopăr părul ei ud. Ud și arzător, ca o flacără. Ca inima mea pieptănată cu jale peste umărul ei stâng. Peste care trompeta gornistului din cazarma de peste drum așterne o înnoptată melodie. Acest scârbos vierme de tablă chiar crede că ne poate infecta cu somn, când, pentru noi, somnul este curată despărțire.
Ești vie, pentru că vreau eu, killer-ul plăcerilor amânate. Eu, care nu amân nimic, lovind cetate după cetate. Luându-te în primire cu tot arsenalul din dotare și cabrându-te până ce doare. Până ce explodezi de viață. Până ce urli. Până când suflul tău, fierbinte, mă lovește în față.
Evident, exagerez. De fapt, nu fac decât să conjug, să declin, să delirez. Evident, părul ei ud nu există. Nici măcar inima mea pieptănată. Nu face altceva decât să continue să bată, meticulos, în cușca simetrică de os.
Evident, exagerez. Curajul de-a inventa este la fel de viril ca și curajul de a trăi. Nu am nici o afinitate pentru respirație, masticație etc. Frecventez imaginația, îmi exercit dreptul de a plăsmui (uneori din nimic) lumea. De regulă, lumea stă cu spatele. Nu suportă descrierea. Sunt doar o fantă, prin care o puteți surprinde, totuși, pentru un moment.
@ ”mixta sobre papel”,
artist Molinarez (Spain)
https://www.facebook.com/jonathansuarezmolinares/
Comentarii închise la Seară de seară, cu câtă criminală plăcere
Fotografii de la sfârşitul lumii
01/18/2015
Nimic nu se naşte în carne,
chiar dacă ochii slabi văd altfel. Cel care
va plînge se va bucura de plînsul lui
şi se va face îmblînzitor de păsări. Iar acela care
rîde nu se va folosi de rîsul lui, căci nimic
nu se naşte din bucurie, chiar dacă cei mici
o fugăresc toată ziua!
Nimic nu se mişcă în carne. Nici viermele orb
nu mişcă în carne, chiar dacă ochii slabi
văd altfel.
Noi nu sîntem în carne. Dacă am fi în carne,
dragostea de Domnul ne-ar mistui ca un foc vesel
de vreascuri şi n-ar rămîne nimic
şi dragostea de Domnul ar rătăci singură pe străzi
ca o sete mistuitoare căutînd pe cineva!
Nici sfîrşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă
ochii slabi văd gunoieri cum deşartă
pe străzi tomberoane de narcise mirosind
a ţărînă. Mulţi nu ştiu asta, dar
sfîrşitul lumii a fost deja de cîteva ori.
Eu am mai multe fotografii cu el.
@ ”Mayan Prophecy”,
artist Andrei Baraboi (România)
Comentarii închise la Fotografii de la sfârşitul lumii
răgușit de dragoste și beție
01/26/2015
în memoria lui Iulian Trașă
prietenul meu punkeru a plecat a îmbrăcat blugii rupți
a luat geaca de piele fără mîneci și o bere din frigider și-a ieșit fără
să închidă ușa așa dus a fost
zgomotul pașilor lui urca scările tot mai greu însoțit de un cîntec
răgușit de dragoste și beție
oare se mai întoarce prietenul meu punkeru cu siguranță
nu se mai întoarce blugii și geaca de piele
erau ale mele ale mele erau
și lacrimile încă neivite ce apar după cîteva sticle de tărie
o vreme pe stradă mașinile au mers fără să facă vreun zgomot
doar cîntecul se-auzea
răgușit de dragoste și beție
mai atîrna de pereți ca o pînză de păianjen ruptă
de vînt și tristețe
prietenul meu punkerul a plecat și nu se știe
dacă vreodată se va întoarce
răgușit de dragoste și beție
el intră în barul murdar cu lumini stîngace și mai cere ceva de băut
după două pahare zîmbește unei tinere cu părul în flăcări și-și arde sufletul
dimineața rămîne singur dar nu-i trece prin cap să se-ntoarcă
își aprinde una fără filtru și cîntă pentru o păpușă stricată cu ochii scoși
o clipă se vede în găurile ei negre cîntă
răgușit de dragoste și beție
prietenul meu punkeru m-a lăsat ca pe-o seringă folosită cu acul rupt
pe etajera din baie în oglinda din baie chipul meu stors
se ascunde sub abur cum cenușa în urnă
mă ghemuiesc sub chiuvetă prietenul meu punkeru nu se mai întoarce
chiar acum dealerii îl lovesc cu picioarele în coaste
și în gură dar el nu se oprește și cîntă
răgușit de dragoste și beție
melodia pe care o cîntam amîndoi la moartea fiecărui prieten
cu paharele pline cu mîini de femeie pe șliț
întreg cerul e plin de comete care se prăbușesc
în calea noastră nici un suspin prietenul meu nu se mai întoarce
și-acum îmi dau seama că prietenul meu sunt eu
și-acesta este cîntecul meu
răgușit de dragoste și beție
@ „disarm„,
artist Titus Toledo (Philippines)
Comentarii închise la răgușit de dragoste și beție
odă prieteniei
01/18/2015
De câte ori îţi iei capul în palme şi plângi unui fluture mic cât o viespe
îi cade-o aripă-n noroi şi vinele grase şi parfumate ale plăcerii
se umflă,
se umflă.
Păşeşti încet prin camera copilului beat şi-ţi reazămi trunchiul de-o bibliotecă de ceară
Ha ha, ha ha, acolo ne vom încălzi cu toţii într-o dimineaţă de iarnă,
albă ca un iepure şchiop. Ne vom ospăta cu sângele şi ficatul
taţilor noştri adoptivi şi vom juca un şotron maro, albastru,
nemaivăzut – pe bani de argilă.
Acolo ne vor găsi pistolarii şi hoţii, mânjii şi corbii
şi ne vor împuşca în inimă şi ne vor venera apoi învelindu-ne într-un cearşaf gros
şi ne vor rostogoli prin cameră.
Nici nu mai ştiu câte degete vom avea la mâini şi la picioare
şi nimeni nu va bănui nimic. Şi eu cu degetele astea voi împleti o cămaşă de noapte
pentru prietenii mei trişti şi la fiecare le voi da un petec călduros
pentru iarnă.
Cu degetele astea voi închiria o cameră şi-o să mă-mbăt în ea
şi o să-ţi spun că te urăsc puţin câte puţin cu fiecare goliciune a mea,
cu fiecare dinte spart, iar păru-ţi mi se va mula pe corp
ca un cearşaf de teracotă caldă şi mă vei împărţi bucată cu bucată
prietenilor mei.
@ ” we are fragile”,
artist Marioni Monica (Italy)
Comentarii închise la odă prieteniei
Poem
01/18/2015
violența, noul sex
violența noastră cea de toate zilele
nu ne lăsa fără ea
lasă-ne să ne bălăcim în ea
să juisăm
să strigăm more more more
vrem să fim ca Bonnie and Clyde ca Taxi Driver vrem să fim în scena din baie a lui Hitchcock cu muzica lugubră cuțitul apa
vrem să privim estetic sângele împroșcat pe pereți ca și cum nu există în realitate
să ne curgă balele să privim cu gura căscată imaginile în care Guy Richie filmează detaliul violent sacadat imaginile în care Quentin Tarantino împușcă țestele bandiților în filmele lui
vrem Nymphomaniac să ne șocheze să simțim Doamne să simțim ce nu mai putem simți lasă-ne ororile noastre de laborator
nici nu ne trece prin cap ce ar fi dacă ne-am afla chiar acolo pe bune într-o oroare atât de șocantă încât ne-ar pocni inima de frică
vrem să ne trezim ca și cum nimic nu s-a întâmplat ca și cum niciodată nu am văzut avioanele alea intrând ca niște cuțite în trupul clădirilor Gemene și cum ne-am imaginat zgomotul acela asurzitor intrând în plin în inox geamuri securizate beton armat iar nenorociții prinși acolo se aruncau în gol înnebuniți de frică
zgomotul trupurilor căzând pe asfalt
nu vrem să știm nimic despre cele 2000 de trupuri de copii femei și bătrâni uciși dantelați cu gloanțe sfârtecați de gloanțe îngeri plâng lângă trupuri dar violența noastră cea de toate zilele e noul nostru sex
televizoare unele peste altele până în cer turnul babel al televizoarelor cu sunetul dat la maxim să nu ne mai auzim dacă ar fi liniște am auzi plânsetul copiilor și al femeilor îmbrăcate în negru din cap până-n picioare plânsetul sfâșietor ca un vaiet dintr-un capăt al pământului până în toate marginile lui
trupurile mor de durere inima se oprește durerea în starea ei pură hidoasă nu e(ste) estetică nu e nici măcar estetica urâtului e sângele inima oasele carnea ochii mâinile murind
murind cu adevărat nu e ca în filme nu e violența aia de teatru pe care o sfidăm stând în fotoliile noastre moi din catifea
murind cu adevărat suntem morți încă din secolul trecut de când am adus violența în casele noastre în paturile noastre în capul copiilor noștri și nu mai știm unde începe și se termină inima unde începe și se termină sufletul unde începe și se termină trupul
în secolul ăsta copiii se detonează singuri trăim cu toții în violența joc global
nu ne lăsa fără violența noastră cea de toate zilele
fără violența noastră cea de toate zilele am fi obligați să ne privim ochi în ochi să ne vorbim să ne iubim să ne ascultăm
lasă-ne violența noastră și când nu mai suportăm viața ne vom detona în fața iubiților noștri copiii în fața părinților mamele în fața copiilor femeile în fața bărbaților
de frică cumpărăm ziare mărșăluim umăr lângă umăr ca și cum am putea să speriem Zeul crimei care bântuie lumea
miroase a sânge a praf de pușcă a metal contorsionat
sufletele noastre se contorsionează precum metalul un urlet prelung al durerii copiilor împușcați în țările groazei
sufletele noastre se contorsionează în fiecare zi în fiecare secundă în care violența este noul sex
frica intră în suflete ca un glonț care rupe tot sufletul sufletului je suis charlie e ca un râs hidos al sufletelor în care mai pâlpâie speriată o urmă de iubire frica și violența cu care trebuie să trăim pentru că ne frică să trăim fără frică și violență
cum ar fi să dispară dintr-o dată toate imaginile cu sânge cu țeste crăpate cu trupuri sfârtecate toate filmele artistic de criminale toate știrile toate armele toți nebunii radicali extremiști cum ne-am trezi noi fără violența noastră cea de toate zilele cum am trăi noi fără să ne ascundem după toate astea cum ne-am mai păcăli noi unii pe alții cum am putea noi altfel să stăpânim lumea asta să avem tot pentru că vrem tot aurul toți banii diamantele petrolul wall street rolls royce spațiul subsolul aerul totul femeile bărbații
frica asta ne-a intrat în fiecare celulă s-a cuibărit în fiecare celulă care respiră violență aruncând în afară cancerul puturos care dospește se întinde se insinuează în toate subsolurile se cațără ca o iederă otrăvitoare până la ultimele etaje ale zgârie norilor aproape de cer de unde îngeri ne privesc ducându-și mâna la gură îngroziți acoperindu-și ochii și urechile să nu mai vadă să nu mai audă să nu simtă mirosul de carne fumegândă atinsă de gloanțele kalașnikoavelor mirosul pe care îl lasă în urmă proiectilele care străbat aerul ducând moartea ca o scrisoare de adio
lasă-ne în ispită căci fără ea am fi ca îngerii ar trebui să ne auzim să ne vedem să ne vorbim să ne vindecăm sufletele inimile trupurile
pâinea noastră cea de toate zilele este violența noastră cea de toate zilele
aici e împărăția violenței sexul nostru urletul nostru zgomotul furia deznădejdea
ți-ai întors fața de la noi ne-ai lăsat să ne cufundăm în violența noastră cea de toate zilele
tu niciodată nu ne asculți
@ ”abandon”
artist Nastas Brătescu Liliana (România)
http://cititordeproza.ning.com/profile/NastasBratescuLiliana
Comentarii închise la Poem
femeia în roz
01/14/2015
n-am mai ştiut că suntem copii
o văzusem cu un picior peste altul
avea sâni mari
şolduri mari
ochi mari
sprâncene mari
încăpeam toţi să o privim de la tălpi înspre coapse
cum stătea sprijinită ori chiar pe inimile noastre
pe pupilele noastre
priveam ca viţeii nebunatici la ugerul vacii
unuia mai isteţ i se ridicase pantalonul
parcă îi crescuse un băţ în buzunar
nu am râs
eram prea ocupaţi să-i privim firul fin de ciorap
nervul tăiat între piciore
fanta negră de sub rochia eterată
am privit-o atât de adânc
încât ni s-au întărit privirile am umblat pe
pielea ei tânără
ne-am bălăcit ca porcii pe pântecul ei
fiecare în felul lui
uitând unul de altul
a trecut primăvara printre castani
unde sta ea s-a întins vara
în spatele ei străzile au curs înspre
toamnă
pe noi ne-a învelit iarna
ea încă n-a plecat nu vrea nu vrea să plece
brusc am simţit cu totul
acel fir subţire ţesut cu migală pe feţele noastre
lângă ea pictorul bea absint
zâmbeşte trist şi
ne priveşte de sub pălăria lui largă
@ foto artist Natalie Schor (Israel)
Comentarii închise la femeia în roz
Alunecătorii
01/14/2015
Suntem în aceeași oală, ne încălzim cu aripile
căzute din îngeri înfiați pe de rost din tratate tot mai lucioase,
suntem siamezi uniți de aceeași dublă tristă ce ne înghesuie
capetele și siluetele blurate într-o ne-felicitare de sărbători,
suntem asemenea, eu suflu în lumânarea ta, tu cauți umbrele pe perete.
Dincolo de jocul luminiscent e liniștea
care ne trebuie, dincolo suntem Noi din noi,
alunecătorii,
desăvârșiții
patinatori ai abisului
pe spinările peștilor fosforescenți care ne schimbă
sângele și ne trec
din adânc în adânc.
Suntem în aceeași oală, ne topim
zăpezile pe care nu le-am cerut.
Poemul ne trage după el, ambii am rămas ologi,
am rămas fără trup, fără minte, doar cu umbra ca o ambră,
târșâindu-și îndelungul pe un drum
nemarcat.
Am țintit prea înăuntru, prea sus, fără să știm
că suntem singuri în jocul ăsta
care durează de atâtea vieți
și peste cincizeci de ani,
din frământările noastre de pension
nu va rămâne nici măcar o scrisoare
pe care s-o prăfuim între degete,
o dată cu tinerețea pierdută.
@ „Transition”
artist Krzysztof Iwin (Poland)
Comentarii închise la Alunecătorii
Poemul inutil
01/14/2015
arbori ardeau lent în savanele cerului
foşnetul marilor reptile se auzea din incintele băilor publice
şi zarurile de os cădeau dar nimeni nu îndrăznea
să treacă vreun râu
ah, nici un astru nu bănuia oceanele de umbră
pe care le purta lumina lui.
singur, înconjurat de animale sacre
luminat de aurul mormintelor, de ieftine bijuterii de sticlă
de fulgerul căzând în carierele de marmură
auzeai tristeţea purtându-şi fregatele prin lagunele cărnii
târându-se cum cârtiţele prin galerii de foc
ca înecaţii purtaţi de reflux sub lumina de lună
în timp ce o femeie te aşteaptă într-un oraş îndepărtat
în care neliniştea ţâşneşte cum gheizerii pe străzi şi-n încăperi
umbra ei dă foc scrisorilor şi cuvintele ard
asemenea unor porumbei surprinşi pe rug ciugulind
şi lacrimile ei cad în palma unor milogi adormiţi
amin.
orbii cântând la flaut
de pe terasa unei case desluşesc părul ei ca o flacără
strălucind între stelele firmamentului
atunci poemul acesta îşi dovedeşte inutilitatea
face o plecăciune şi se retrage spunându-vă tuturor
bună seara.
@ ” Viziune”,
artist Gina Baranovschi (România)
Comentarii închise la Poemul inutil
Meanwhile in the Tower of London
01/14/2015
a woman is caressing the scaffold laughing
here, she says to her servants, here i shall rest my wrists and my chin over here
and in between
there shall be nothing but the lump in my throat
I have a little neck
which shan’t bleed fear nor blood
then she pulled off her pearls which bounced around shining like the droplets of rain
amongst the ravens gathering at her feet
she reaped off her dress stitched in gold
and nursed the tired arm of the executioner
who was sharpening his blade sobbing
she threw her crown to the crowds
their screams made her laugh yet again
dozens of women were now unplaiting her hair
which smelled of His hands still
they were washing her face with the water He brought from the well
whispering the words from His book
caressing the lips oozing down a breast
and as the sun was melting the chain in her ankle
she was wondering of the beauty of the sky
above and bellow
and the corner of her left eye nested in
the hand that was raising rightfully and surely
above her head
in clothes of hay she then raised above the crowds
and said:
in heresy the power of love
kneels and prays
in heresy the power of love
kneels and repeats:
„Jesus, save Mylord, my goodliest and gentlest Master of all times
Jesus, save Mylord my goodliest and gentlest Master of all times
Jesus, tell Mylord my goodliest and gentlest Master of all times that I …. …”
*
-Baby!
-Mylord?
-Wake up! You’re dreaming.
în limba română:
o femeie mîngîie eșafodul și rîde
aici, spune ea supușilor, aici îmi voi odihni mîinile și bărbia aici
și-n golul dintre
nu va rămîne decît nodul din gît
am un gît mic
din care nu va curge nici sînge nici frică
apoi își smulse perlele ce săreau lucind ca stropii de ploaie
printre corbii adunați la picioarele ei
își rupse rochia cusută în fir de aur
și bandajă brațul obosit al călăului
care-și ascuțea plîngînd în hohote barda
coroana o aruncă mulțimii
și țipetele lor o făcură să rîdă din nou
zeci de femei îi despleteau acum părul
care încă mirosea a mîinile Lui
și îi spălau fruntea cu apa scoasă din fîntînă de El
îi șopteau cuvinte din cartea Lui
și mîngîiau buzele prelingîndu-se leneș pe-un sîn
și cum soarele îi topea lanțul în gleznă
ea se minuna de frumusețea cerului
dedesubt și deasupra
iar coada ochiului stîng se cuibări în
mîna ce se ridica drept și sigur
deasupra capului ei
în haine din paie se înălță atunci peste lume
și spuse:
în erezie puterea dragostei
se așază în genunchi
și se roagă
în erezie puterea dragostei
se așază în genunchi
și repetă:
„Jesus, save Mylord, my goodliest and gentlest Master of all times
Jesus, save Mylord my goodliest and gentlest Master of all times
Jesus, tell Mylord my goodliest and gentlest Master of all times that I …. …”
*
-Baby!
-Mylord?
-Trezește-te! visezi.
@ ”Derută – III”
artist Spiridon Râmniceanu (România)
http://cititordeproza.ning.com/profile/SpiridonRamniceanu
Comentarii închise la Meanwhile in the Tower of London
încă un jurnalist a fost omorât
01/14/2015
încă un jurnalist a fost omorât
moartea nu a mai fost atât de aproape
o urmărim în direct de la Kiev
uite oamenii
uite coasa
uite automatele kalaşnikov
uite nu mai sunt oamenii
uite cum moartea se întinde pe jos
într-o baltă
vie
cu sufletul la gură
oamenii înconjuraţi de baricade
cântă
poze
filme
oameni vii
oameni plini de sânge
aceiaşi oameni
deja cadavre
mor
scrie Olesea Zuhovskaia
sângele îi ţâşneşte din gât
lunetistul a fost bun
deşi n-a nimerit în
crucea rosie
din piept
încă un jurnalist a fost omorât
e un titlu
un titlu
ce se repetă
destul de des
seara
sau dimineaţa
se numără
25
30
100
şi toţi morţi
Igor Kostenko
22 de ani, jurnalist
mort
fiii lui ianukovici
au fugit din Ucraina
curul gras
nu
atâţia lunetişti
atâtea cartuşe
ar fi trebuit
un lunetist
un cartuş
Trăiască Ucraina!
sportivii ucraineni
de la soci
se întorc acasă
să poarte banderole
de doliu
o poză
un preot
masca de gaze la gât
crucea la gât
crucea în mână
scutul
apărător de gloanţe
în spate
Biserica Ortodoxă
nu se mai roagă
pentru conducerea ţării
lukaşenko îi transmite condoleanţe lui ianukovici
ianukovici îl sună pe putin
oamenii din Dnepropetrovsk
se culcă pe calea ferată
tancurile nu trebuie
să ajungă la Kiev
Kiev
capitala Ucrainei
se vede din spaţiu
de la cauciucurile arse
cât mai mult foc
mai mult fum negru
oamenii cară cadavre printre gloanţe
îi adună la un loc
îi pomenesc
lunetiştii trag salve
direct în inima Ucrainei
avioanele private
ale oligarhilor
ies
din Ucraina
ar trebui să mai iasă
doar unul
exact ca ceauşescu
bisericile s-au umplut de cadavre
şi de
răniţi
e ceva greu şi pentru Dumnezeu
a mai trecut o zi
20 02 14
Ucraina
nimeni nu vrea să moară
moartea-i peste tot
@ „I’ll not sing in your church” conte and oil wash on paper, 2009
artist Guy Denning (France)
Comentarii închise la încă un jurnalist a fost omorât
Câmpia din inima mea
01/14/2015
cum mureau gutuile la fereastra mea
din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară
şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună
căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea
venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare
şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare
iar dorul tău nu doare doar te moare /câmpie din inima mea
împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine
pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi de un apus de soare
aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă
ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne udă /câmpia din noi
cum alergam pe uliţe cu praful fierbinte trecut peste glezne
în urma noastră nori groşi de ţărână de ziceai
că trec avioane sălbatice prin sat,
pe uliţă, cum se scurgeau din tâmplă până în suflet /până la glezne
cum spuneam, împleteam broboanele de lumină până când
se făcea un întuneric ud sub geana de lună
peste câmpia din noi, peste satul din umbră
peste păsările cerului peste amintirile cu miros de brumă
zi cu zi noapte cu noapte /până când se stinge
şi lacrima îţi curge tot mai grea
mie câmpia îmi vorbea
cu grâul ei cu păsările ei /cu batalioanele de maci
şi câmpul bântuit de umbre
şi vorbele ei sirene flămânde
după ce se hrăneau cu lumina-mi din ochi
mi se lipeau de suflet ca un timbru
de eram bolnav îşi schimbau cumva culoarea, putrezeau
atunci câmpia mirosea a cruce /văd îngeri învăluiţi în mov şi molii cu zăbale
din tălpi îmi creşteau rădăcini de maci peste smoală
pe umeri deodată răsărea luna ca o rană de aur /înmugurea lampa a fitil
mama aprindea candela să-mi descânte frica /fugi frică din carne din vămi
îmi zicea de deochi de spaimă şi ură
îmi stingea cărbuni în apă sfinţită
apoi aprindea tămâie
şi abia atunci îngerul cu o singură aripă în vrie venea la mine
nici nu începuse dimineaţa
când deodată clopotul spart de aer
a lovit vântul în dungă b-a-n-g, b-a-n-g!
mama scotea din ştergar pâinea să o închine
apoi îmi rupea din ea o fărâmă
îngerii mai dormeau încă pe umărul de humă
în lăstărişul subţire de sub prunii stingheri
undeva la marginea câmpului de cânepă udă
uf, cum ţâşneau păsări măiestre din lanuri
pe sub gene până în ochiul înrudit cu plânsul
– îţi răzuiai ochii de lumină într-un alt timp într-o altă lume
aici în câmpie în vremurile vechi ne năşteam din lumină
câinii nopţii se înfigeau în noi a neputinţă
balaurii bătrâni cu paloşe lungi din argint
tu trăgeai cocoaşele puştii şi ţipai glonţul zbir
în oasele lunii, te aud parcă a moarte venind
întunecai şi lumea şi cerul şi focul sfânt
grâul se făcea întuneric în hambare
morile măcinau deodată prunci
ies mamele la marginea cerului să îşi boteze fiii
hei, voinice voinicele te scoală şi seceră grâul
cu lancea de fier cu braţul stâncă!
– noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet
@ ”In the Begining”,
artist Nick Sava (România)
Comentarii închise la Câmpia din inima mea
Nights in Black Satin
01/14/2015
cândva am avut parte de poeţi blestemaţi şi iluminaţi
de bărbaţi ahtiaţi după sinele lor ca după o femeie fatală şi sinucigaşă
drept care adesea călătoream şi mă împătimeam
după zgâlţâielile vieţii care mă zgândăreau în piele.
blestemaţii de odinioară erau bărbaţi trecuţi de treizeci de ani
alcoolici fumători chiar morfinomani
cu toate acestea nu miroseau urât
ci doar a altceva decât eram obişnuită
miroseau a moarte dorită şi parţial sfinţită
spre deosebire de poeţii de astăzi care miros
a trufie stătută.
cititorule ai priceput deja
bărbaţii vizionari de odinioară erau pentru mine
nişte făpturi dostoievskiene care mă fascinau
creierul mi se desfăcea în petale de cuarţ
doar când îi auzeam vorbind despre poezie
ca despre o javră superbă şi trădătoare.
îi iubeam pentru alienarea lor de jaguari
erau un fel de taţi tineri
de care mă-nconjuram ca de nişte brăţări magice
iubeam şi femeile lor de plastiglas
frumoase urâte deştepte proaste
le iubeam fiindcă îi ajutau să mai trăiască un pic pe bărbaţii aceia
fiindcă-i spălau îi hrăneau îi pieptănau
fiindcă le tăiau unghiile.
nu le iubeam atunci când le tăiau părul şi bărbile
şi asta fiindcă întotdeauna am fost vrăjită de părul bărbătesc.
părul lor era o plapumă stelară
în care îmi plăcea să mă-nvelesc la miezul nopţii.
dar să mă întorc la călătoria spre Naiba.
aveam nouăsprezece ani când am pornit-o mai mulţi zurbagii
spre vestul imperiului
era un oraş se zvonea mai viu căruia nu-i căzuseră dinţii de tot
şi-odată ajunşi aici a început o rătăcire în noapte
de haimanale şi câini peregrini.
cât despre mine să zicem că eram suprema normală.
dar oare lucrurile chiar aşa au stat?
deja în amurg oraşul se preschimba într-o zonă
cu sufletul tăiat şi mărunţit ca ceapa pentru tocăniţă
vreau să spun că o ceaţă de hrubă
şi o singurătate aţoasă prindeau contur şi intrau în pori
lihnite şi cu limba scoasă.
eu ştiam însă că nu mi-era frică ori că nu mi-era scârbă
trupul mi se preschimba într-un strălucitor melc uriaş cu care alunecam
pe şinele de tramvai împiedicându-mă
din pricina bocancilor cu ţinte şi a beretei gavroche.
oraşul era în acele vremuri când s-a petrecut călătoria mea la Naiba
un tărâm doldora de recidivişti
care scriau chestii în transă provocată.
mă lingeam pe buze
şi îmi spuneam iată nişte indivizi care simt nemaivăzut şi nemaiauzit
iată cum creierul lor a devenit foiţă de biblie.
două nopţi la rând am rătăcit prin odăile unor alcoolici
care recitau cu un satâr în mână poeme despre crimă şi pedeapsă
sau care ascultau muzici bolborosind mantre
două nopţi am băut absint preparat clandestin şi coniac de casă
două nopţi am ingerat poezie până maţele mi-au pleznit de cuvinte noi
două zile şi nopţi am vrut să rămân
în pielea de vagaboandă cu gura lipicioasă de poftă sonoră
ca să simt nemaivăzut şi nemaiauzit
precum bărbaţii dostoievskieni din acel oraş.
era între ei unul cu arsură în inimă
o dihanie cu putere lăuntrică de grizzli
ar fi putut să fie oricând un raskolnikov
ar fi putut oricând să aibă trupul şi sufletul într-o carte celebră.
nu îmi aduc aminte dacă am mâncat sau am vorbit în zilele acelea
am în nări doar un miros de icre sintetice
şi văd totul în mov de parcă aş fi un stânjenel bolnav.
peste ani noul raskolnikov a murit
a avut loc şi o revoluţie cu destui morţi în imperiu
iar poeţii de odinioară care recitau crime şi pedepse cu un satâr în mână
au prins cheag în altă parte ori au îmbătrânit definitiv.
au mai rămas aici doar şinele de tramvai
ca nişte schiuri fluorescente pe care încă mai călătoresc la Naiba
călare pe strălucitorul melc uriaş
din craniul meu psihedelic.
(versiune a poemului cu același titlu inclus în volumul de poezie ”COMA”, Editura Vinea, 2008)
@ by artist Noell S. Oszvald (Hungary)
Comentarii închise la Nights in Black Satin
Mda!
01/14/2015
păi, era clar de la început şi,
deştepţi au fost cei care au ştiut că
arta nu se compune din bune intenţii
şi nici din închegarea unui spirit producător pe
ce se cere sau
mulat
pe ce dracului vor unii sau alţii,
ca să-ţi numească produsul,
mda, o arhitectură
artistică, de calitate (aşa ca la „sell inventories”).
Până la urmă, uită-te în jurul
tău,
vei descoperi valuri de cuvinte, propoziţii
texte, titluri, autori,
subiecte pe măsură
şi un ocean tâmpit de mare
de oameni ca şi
firele de nisip,
pe care calci când te duci să mai iei o
bere,
păi nu?!
Aşa zişii cititori
pe care în fiecare dimineaţă încerci,
tu, artistule!
să-i îngropi cu vocea ta,
vocea ta ca şi
uraganul ce inventează
continente
sparge cuvinte, amintiri,
vieţi,
tu,
îi auzi ţipând, de sub tine?
Comentarii închise la Mda!
un tren…
01/14/2015
şi noaptea se cască în guri de canal
cozi grăbite mângâie pământul şi chiţăind dispar
în coridoare
colonii ordonate cu spinări gri
capetele se mişcă brusc stînga-dreapta,urechi ciulite, ochii lor roşii….
vagoanele curg rugină şi scârţâie în noapte
jivine adulmecă iarba pe şine.
chiar şi adierea cea mai tandră a vântului bălăngăne bucata de tablă
literele şterse povestesc destinaţii dispărute.
am stat acolo pe banca de lemn
tu-tu -tu şuiera locomotiva gâfâind
aveam rochie verde cu panglici şi sandale roşii
număram copacii în cap şi braţele lor se scurgeau pe fereastră.
dar cel mai mult iubeam ferestrele în iarnă
cu capul lipit pe gheaţă şi degetul amorţit mergeam aşa pe frunze şi flori
eram regina anotimpului înţepenit
în cap topeam ţurţuri şi inimi
şi voal de mătase peste trupul tulpină
(cîte vise ţineam în buzunare de palton!)
în fuga trenului apoi dus trupul meu de carne
în cap număraţi ani şi pumnii strînşi
cum am dorit să fiu mare dar mică
cum am dorit să plâng.
poate tristeţea e înfiptă în mine şi curge ca un virus prin sânge
dar eu ştiu că anii în clepsidră sunt muţi
şi doar timpul curge.
am stat pe bancheta de lemn şi pe cea de vinilin şi pe cea de catifea roşie
şi vagoanele aveau perdele,
în palmele mele dungi adânci.
cu fruntea lipită de geam aştept ninsori
doar noaptea-mi închide pleoape grele de nori
şi ploi.
unii au plecat deja prin alte gări
cu mâinile goale
şi-au pus oasele să doarmă şi-au tăcut,
alţii stau în staţii obosiţi şi trişti
mulţi moţăie aşa şi mâinile le zvâcnesc de parcă ar visa!
închid ochii şi alerg pe câmp
tu-tu-tu şuieră locomotiva gâfâind
pielea mea biciuită în iarbă şi râd!
@ colaj, artist Adriana Moscicki (Israel)
Comentarii închise la un tren…
Odă frumuseţilor apuse
01/14/2015
Odă frumuseţilor apuse
în care nu am apucat să dizolv esenţa nemuririi,
care nu au colindat lumea pe la concursuri de miss
nu au militat pentru cauze umanitare,
frumuseţi strivite dimineaţa de geamul murdar al tramvaiului 40
trecând prin visele singuraticilor cu încetineala
cu care treci dintr-o galaxie
în altă galaxie
dintr-o emoţie de toamnă
într-o emoţie de tinichea,
frumuseţi risipite în pahare de alcool metilic
şi apoi împroşcând inestetic cauciucurile unui bmw rătăcit în banlieue
frumuseţi depozitate la morga unui spital
cu plăcuţe de înmatriculare indescifrabile
aşteptând să fie recunoscute şi reabilitate măcar pe ultimul drum,
frumuseţi neîncoronate
neaplaudate
nerecompensate cu contracte pe tărâmuri exotice
şi promisiunile unei tinereţi eterne,
frumuseţi zăcând în sertare ca un flacon
în care parfumurile au îngheţat
e inutil să le asortezi cu o rochie de seară
cu care o frumuseţe a cucerit cândva lumea,
tu, frumuseţe suferind de cancerul minţii,
tu, frumuseţe vicleană şi nerecunoscătoare
târâtă prin toate procesele ca prin nişte abatoare
unde laşi mereu amanet câte ceva din tine
oh, ce n-aş da frumuseţe de duzină
să-ţi fiu acordorul care-ţi strecoară otravă în vocea
cu care provoci dezastre ecologice
oh, frumuseţe de cartier,
ce n-aş da să-ţi fiu muezinul ce te ademeneşte în amurg
în rugăciuni pe lăturalnice poteci,
oh, frumuseţe de judeţ,
ce n-aş da să-ţi fiu împiegatul ce vesteşte sosirea
unui tren pe peronul din inima mea ,
frumuseţe revendicată şi apoi lăsată în paragină de noii şi orgolioşii stăpâni
în căutarea altei frumuseţi abandonate pe peronul unei gări …
frumuseţi care n-aţi ştiut că sunteţi muritoare
când vi se aşeza pe părul vopsit cu l’oreal nr 6, diadema nemuririi
frumuseţi care v-aţi lăsat clonate pe sticlă sub aplauze curgând
prin conducta spartă a realităţii,
odată cu moartea ultimului instalator ce v-ar fi putut salva de înec în uitare,
ce jurat vă mai ştie adevărata măsură a sutienului şi
adevărata rotunjime a buzelor pline de botox,
ce pictor se mai poate mira dorind să le imortalizeze,
frumuseţi târâte în arenă la jocurile foamei de un public flămând şi însetat
frumuseţi atârnând de ziduri ca un grafitti obscen anonim ,
când hingherii-restauratori rataţi descuamează zidul până la sânge
sperând să elibereze frumuseţea irosită în fiecare noapte
la mese de joc improvizate sub poduri în ruină,
frumuseţi blamate şi niciodată salvate de
prezidenţialele şi decadentele decrete
pe hîrtie cerată împodobind pereţii unui muzeu ruinat
II
Dacă n-aş fi crescut în grădina Mona Lisei
şi n-aş fi primit lecţii de pictură de la Da Vinci
n-aş fi ştiut niciodată ce este adevărata frumuseţe,
m-aş fi hrănit cu frumuseţe sintetică de două ori pe zi
şi aş fi trecut nepăsător pe lângă frumuseţile boticelliene
ori pe lângă cele rafaeliene căutând mereu femeia
de dincolo şi de dincoace de canoane
femeia strălucind la mijloc de rău şi bine
imposibil de captat într-o culoare, sunet sau formă
e doar ideea de frumuseţe ce-o însoţeşte ispitor
printre canoanele mereu schimbătoare, frumuseţe
scoasă mereu la lecţia esteticii şi pusă să scrie
de 365 de ori pe an La beauté, c est moi,
frumuseţea este refuzul de a spune nu până la capătul serii
şi oboseala de spune da în cuvinte,
frumuseţea e umbra ce cade pe chipul madonelor lui Fra Angelico
şi, la sage Helois,, şi la roine Blanche comme un lis,
frumuseţea e cheia cu care deschid seara grădina cu les fleurs de mal
şi mă ascund a l’ombre de jeunnes filles en fleur,
frumuseţea e doza de otravă cu care mă imunizez zi de zi
împotriva ne-frumuseţii ce pândeşte în spatele
fiecărei parole sparte…
@ portret expresionist ”Ochii verzi”,
artist Daniela Isache (România)
Comentarii închise la Odă frumuseţilor apuse
Copiii mei spun că repet aceeaşi propoziţie
01/14/2015
Copiii mei spun că repet mecanic
aceeaşi propoziţie defectivă de predicat
în care nu se întâmplă nimic
maşina nu mai intră-n viteză
gândurile se abat tot mai rare în cutia cu roţi dinţate
unde colţii de fier scuipă amintirea halatelor albe
din jurul stomatologilor cu lămpi, cleşti,
pansamente provizorii şi xilină pentru amorţitul durerii durerilor
copiii mei şoptesc în noaptea către luni
că am alzheimer şi uit când m-am născut
că m-am născut de fapt
pentru ce să fi făcut-o? tot mă întorc în netimp –
să mă fi născut? oare…
după care schemă logică, pe ce ramură iterativă?
schimbă critici în pat tot între ei
după ce mi-am luat somniferele ca să fie siguri
că nu îi aud, dar eu îi visez în felul de vise de dragoste
ce mi-au mai rămas după putrezirea adolescenţei –
în fiecare dimineaţă ştiu totul, le-am trăit până la năucire
profeţii mei spun că îmi voi pierde inima în nepoţi
sângele lor va fugi cu mine în toate arterele
şi voi găsi adăpost,
între timp voi fi uitat că am fost,
urmele vor fi şterse din pragul uşii bondoace
primăvara şi toamna şi vara se vor încolăci pe rug
peste un fulg de zăpadă primul de la-nceput
copiii mei cred că nu mă pot adapta liniştii universale
următorii mei spun să nu mai urc scările
depozitul de amintiri se revarsă aluat supradimensionat
sisific cobor, arborat e steagul cărunt
cobor cobor cobor
unde rămân singură ca într-o ţeavă de tun.
@ ”Outcry”,
artist Liviu Acasandrei (România)
https://www.facebook.com/LiviuAcasandreiGraphics
Comentarii închise la Copiii mei spun că repet aceeaşi propoziţie
Rainbow Light
01/14/2015
My elder brother during the last part
of his life tried to live like a tree.
One day I saw him
standing in the strong sun outside
and sweating.
When I asked why
he answered he is trying
to eat like a tree,
sucking the sun in.
That was the fifth day of his fasting,
and he believed in it.
Once I read a story of a Buddhist Monk
who died in his small hut,
and as they came for his body
they found nothing but his hairs and his teeth.
His whole body has transformed into
a rainbow light.
Soon the God particle experiments
will prove all these stories
a reality hard to digest,
these stories of matter to antimatter.
And then you have to pay taxes
for the sun in your backyard.
Better enjoy it as long as it is free.
@ ”Călătoria”
artist Corina Raiciu (România)
Comentarii închise la Rainbow Light
din poveștile nopților cu ploi nesătule
01/14/2015
cineva ne citea cu voce tare dintr-un pergament
ne îndesa acarieni în memorie (eram supărați tare și noi și acarienii)
gramofoanele se topeau ca niște înghețate
din haine curgeau toate obiectele (de la chei la telefoane mobile)
noi
căutam fântâna aceea plimbătoare în care nu s-a înecat nimeni
ne strângeam lacrimile ca niște bomboane skittles în batiste de lemn lasă
ne uităm la ele altădată
eu eram aici tu tot aici dar foarte departe
soarele trecea prin dreptul unor geamuri murdare
ne întâlneam din când în când cu rucsacuri mari cât niște urși atârnând de glasuri
și atunci ne salutam în tăcere ca oamenii de munte cu experiența strânsă într-un toiag
(odată am visat că dormeam lângă călcâiul tău de godzilla
dar asta e altă poveste se făcea că te stropea o mașină de pompieri doar doar
pleci și lași orașul sau te trezești și faci dragoste cu mine)
obosit mă așezam seară de seară în fotoliul din mijlocul câmpiei
pe care o duceam la piept pe un lanț și
mă lua dorul de tine la el acasă zicea
spune tot spune și urlam ca o fotografie în care eram copil
și ajungeam unui mastiff napoletan până la bot
cei din jur nu interveneau nici pentru ei
stăteau la stop sau treceau cu barca sâmbăta pe lac
eu mă țineam de oasele mele ca la cutremur ca într-un tren în plină deraiere
spune tot spune și țipam
nu era nimeni să-mi astupe gura cu pâine
când se linișteau apele îți scriam din stațiunile cu vedere la carne
stăteam în camera mea de hotel acoperită cu piele de om
să vezi măduva nu zicea nici pâs
mă prindea dimineața adormeam pe schele lângă muncitorii veniți să termoizoleze clădirea
@ ” Stanza n° 2”, 2012; polimaterico su tela, cm.80 x 80
artist Giuseppe Inglese (Italy)
http://www.giuseppeinglese.com/
Comentarii închise la din poveștile nopților cu ploi nesătule
Smoke of Radical Aggression
01/14/2015
Struggling against the smoke of myself
Suddenly a late afternoon in spring
I mystically become my other self,
Or perhaps dialectically my alter ego
Lining my soul, lungs and stomach with rebellious smoke,
The smoke of radical soot
The history of a love-hate dynamic
Each time from another illusion of naiveté
But reality is a “public toilet” of subliminal games
I am skeptical that no one knows the true meaning of life
Between the expert compilations and plagiarists
Flanked by the misery of faux-academia and molecular art
Among the merchants of speculative thought
Surrounded by jesters and clowns of popular culture
Between organic life and chemical misery
Amid forgetful atavism and temporary amnesia
Doomed to self-promotion as a style of life
Restlessness of a soul in chains and handcuffs
Take it from this poet in Absurdistan, New York,
Who wants to exchange a poem for a vagina
As if there were some kind of logic to it
In our decorticated world of possessions
I will write my last poem against myself
To bring doubt and skeptical cynicism….
Living in a post-consumerist culture
Post-dada, post-evolution, post-everything
It appears that “everything” does not make too much sense.
@ ”Bong&Sex” collage
by Valery Oisteanu (U.S.A)
Comentarii închise la Smoke of Radical Aggression
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la revista online, seria nouă, nr.01, 2015 – (click pe titlu!)