Nights in Black Satin
01/14/2015
cândva am avut parte de poeţi blestemaţi şi iluminaţi
de bărbaţi ahtiaţi după sinele lor ca după o femeie fatală şi sinucigaşă
drept care adesea călătoream şi mă împătimeam
după zgâlţâielile vieţii care mă zgândăreau în piele.
blestemaţii de odinioară erau bărbaţi trecuţi de treizeci de ani
alcoolici fumători chiar morfinomani
cu toate acestea nu miroseau urât
ci doar a altceva decât eram obişnuită
miroseau a moarte dorită şi parţial sfinţită
spre deosebire de poeţii de astăzi care miros
a trufie stătută.
cititorule ai priceput deja
bărbaţii vizionari de odinioară erau pentru mine
nişte făpturi dostoievskiene care mă fascinau
creierul mi se desfăcea în petale de cuarţ
doar când îi auzeam vorbind despre poezie
ca despre o javră superbă şi trădătoare.
îi iubeam pentru alienarea lor de jaguari
erau un fel de taţi tineri
de care mă-nconjuram ca de nişte brăţări magice
iubeam şi femeile lor de plastiglas
frumoase urâte deştepte proaste
le iubeam fiindcă îi ajutau să mai trăiască un pic pe bărbaţii aceia
fiindcă-i spălau îi hrăneau îi pieptănau
fiindcă le tăiau unghiile.
nu le iubeam atunci când le tăiau părul şi bărbile
şi asta fiindcă întotdeauna am fost vrăjită de părul bărbătesc.
părul lor era o plapumă stelară
în care îmi plăcea să mă-nvelesc la miezul nopţii.
dar să mă întorc la călătoria spre Naiba.
aveam nouăsprezece ani când am pornit-o mai mulţi zurbagii
spre vestul imperiului
era un oraş se zvonea mai viu căruia nu-i căzuseră dinţii de tot
şi-odată ajunşi aici a început o rătăcire în noapte
de haimanale şi câini peregrini.
cât despre mine să zicem că eram suprema normală.
dar oare lucrurile chiar aşa au stat?
deja în amurg oraşul se preschimba într-o zonă
cu sufletul tăiat şi mărunţit ca ceapa pentru tocăniţă
vreau să spun că o ceaţă de hrubă
şi o singurătate aţoasă prindeau contur şi intrau în pori
lihnite şi cu limba scoasă.
eu ştiam însă că nu mi-era frică ori că nu mi-era scârbă
trupul mi se preschimba într-un strălucitor melc uriaş cu care alunecam
pe şinele de tramvai împiedicându-mă
din pricina bocancilor cu ţinte şi a beretei gavroche.
oraşul era în acele vremuri când s-a petrecut călătoria mea la Naiba
un tărâm doldora de recidivişti
care scriau chestii în transă provocată.
mă lingeam pe buze
şi îmi spuneam iată nişte indivizi care simt nemaivăzut şi nemaiauzit
iată cum creierul lor a devenit foiţă de biblie.
două nopţi la rând am rătăcit prin odăile unor alcoolici
care recitau cu un satâr în mână poeme despre crimă şi pedeapsă
sau care ascultau muzici bolborosind mantre
două nopţi am băut absint preparat clandestin şi coniac de casă
două nopţi am ingerat poezie până maţele mi-au pleznit de cuvinte noi
două zile şi nopţi am vrut să rămân
în pielea de vagaboandă cu gura lipicioasă de poftă sonoră
ca să simt nemaivăzut şi nemaiauzit
precum bărbaţii dostoievskieni din acel oraş.
era între ei unul cu arsură în inimă
o dihanie cu putere lăuntrică de grizzli
ar fi putut să fie oricând un raskolnikov
ar fi putut oricând să aibă trupul şi sufletul într-o carte celebră.
nu îmi aduc aminte dacă am mâncat sau am vorbit în zilele acelea
am în nări doar un miros de icre sintetice
şi văd totul în mov de parcă aş fi un stânjenel bolnav.
peste ani noul raskolnikov a murit
a avut loc şi o revoluţie cu destui morţi în imperiu
iar poeţii de odinioară care recitau crime şi pedepse cu un satâr în mână
au prins cheag în altă parte ori au îmbătrânit definitiv.
au mai rămas aici doar şinele de tramvai
ca nişte schiuri fluorescente pe care încă mai călătoresc la Naiba
călare pe strălucitorul melc uriaş
din craniul meu psihedelic.
(versiune a poemului cu același titlu inclus în volumul de poezie ”COMA”, Editura Vinea, 2008)
@ by artist Noell S. Oszvald (Hungary)
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la Nights in Black Satin