un tren…

01/14/2015

şi noaptea se cască în guri de canal
cozi grăbite mângâie pământul şi chiţăind dispar
în coridoare
colonii ordonate cu spinări gri
capetele se mişcă brusc stînga-dreapta,urechi ciulite, ochii lor roşii….
vagoanele curg rugină şi scârţâie în noapte
jivine adulmecă iarba pe şine.
chiar şi adierea cea mai tandră a vântului bălăngăne bucata de tablă
literele şterse povestesc destinaţii dispărute.
am stat acolo pe banca de lemn
tu-tu -tu şuiera locomotiva gâfâind
aveam rochie verde cu panglici şi sandale roşii
număram copacii în cap şi braţele lor se scurgeau pe fereastră.
dar cel mai mult iubeam ferestrele în iarnă
cu capul lipit pe gheaţă şi degetul amorţit mergeam aşa pe frunze şi flori
eram regina anotimpului înţepenit
în cap topeam ţurţuri şi inimi
şi voal de mătase peste trupul tulpină
(cîte vise ţineam în buzunare de palton!)
în fuga trenului apoi dus trupul meu de carne
în cap număraţi ani şi pumnii strînşi
cum am dorit să fiu mare dar mică
cum am dorit să plâng.
poate tristeţea e înfiptă în mine şi curge ca un virus prin sânge
dar eu ştiu că anii în clepsidră sunt muţi
şi doar timpul curge.
am stat pe bancheta de lemn şi pe cea de vinilin şi pe cea de catifea roşie
şi vagoanele aveau perdele,
în palmele mele dungi adânci.
cu fruntea lipită de geam aştept ninsori
doar noaptea-mi închide pleoape grele de nori
şi ploi.
unii au plecat deja prin alte gări
cu mâinile goale
şi-au pus oasele să doarmă şi-au tăcut,
alţii stau în staţii obosiţi şi trişti
mulţi moţăie aşa şi mâinile le zvâcnesc de parcă ar visa!
închid ochii şi alerg pe câmp
tu-tu-tu şuieră locomotiva gâfâind
pielea mea biciuită în iarbă şi râd!

 

@ colaj, artist Adriana Moscicki (Israel)