Poemul inutil

01/14/2015

arbori ardeau lent în savanele cerului
foşnetul marilor reptile se auzea din incintele băilor publice
şi zarurile de os cădeau dar nimeni nu îndrăznea
să treacă vreun râu
ah, nici un astru nu bănuia oceanele de umbră
pe care le purta lumina lui.
singur, înconjurat de animale sacre
luminat de aurul mormintelor, de ieftine bijuterii de sticlă
de fulgerul căzând în carierele de marmură
auzeai tristeţea purtându-şi fregatele prin lagunele cărnii
târându-se cum cârtiţele prin galerii de foc
ca înecaţii purtaţi de reflux sub lumina de lună
în timp ce o femeie te aşteaptă într-un oraş îndepărtat
în care neliniştea ţâşneşte cum gheizerii pe străzi şi-n încăperi
umbra ei dă foc scrisorilor şi cuvintele ard
asemenea unor porumbei surprinşi pe rug ciugulind
şi lacrimile ei cad în palma unor milogi adormiţi
amin.
orbii cântând la flaut
de pe terasa unei case desluşesc părul ei ca o flacără
strălucind între stelele firmamentului
atunci poemul acesta îşi dovedeşte inutilitatea
face o plecăciune şi se retrage spunându-vă tuturor
bună seara.

 

@ ” Viziune”,

artist Gina Baranovschi (România)

http://cititordeproza.ning.com/profile/GinaBaranovschi