Interviu cu CĂTĂLIN TIBORI

 vizionaţi  pe pagina principală, în bara roşie de jos:  ” Vă invităm la spectacol!”

 

 

 

Salutare prieteni!  Bine v-am regăsit, continuăm seria noastră de discuții propunându-vă un interviu de elită cu artistul Cătălin Tibori. Câți dintre voi nu ați fost încântați de frumusețea spectacolelor lui și ale prietenilor săi din proiectul Syncreto?

Pentru început o scurtă descriere pe care Cătălin a avut bunăvoința de a o face într-un interviu anterior,  din anul 2012.

„Am plecat din Orăştie în anul 1996. Unii ar spune că au trecut secole, alţii o eternitate. Pentru mine au trecut doar 16 minute pentru că întotdeauna m-am gândit la orăşelul meu pitit între munţi ca la un loc privilegiat şi unic. Mereu mi-am dorit ca acolo să se întâmple cele mai bune lucruri.”

Cătălin s-a născut la Orăștie în 1977 și este absolvent al Facultăţii de Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca şi masterand al aceleiași facultăți. În paralel, a urmat și cursurile Facultății de Litere din cadrul UBB Cluj-Napoca, secția latină și greacă veche. A fost asistent universitar la facultatea de Filosofie și la cea de Litere din cadrul UBB.

Activitate publicistică selectivă

1. „Zamolxes, adică eu”, volum de poezii, Editura Emia, 1998.

2. „Poema grupului de neuroni catecolaminergici conduși de Artarxerxes față în față cu timpul”, Provincia Corvina, Hunedoara, 1999.

3. „Liber cu-vântul și-ar fi dorit să fugă și să fie”, Discobolul, Alba Iulia, 2000.

4. „Cine trebuie să dețină puterea supremă în cetate?”, studiu în volumul „Filosofia politică a lui Aristotel”, Polirom, Iași, 2002.

D.O. Care este publicul vostru țintă?

C.T. Te salut, dragă Dan. Încă de la început Syncreto și-a propus să ofere spectacole de operă, dans și poezie oamenilor din orașele care nu au operă, filarmonică sau teatru și sunt foarte fericit că, până acum, nu ne-am abătut de la aceast vector de intenție.

 

D.O. Povestea proiectului „Syncreto” a devenit cunoscută publicului, face săli pline și umple sufletele de bucuria pe care o aduce muzica cultă, dansul și poezia. Care este povestea din culise?

C.T. Dacă înainte, în 2012, ne întâlneam înaintea unui spectacol, iată, acum discutăm imediat după spectacolul de la Deva din 27 ianuarie. Este o discuție ”la cald”, cum se spune… Tu ești unul dintre cei care ne-au cunoscut încă de la primul nostru spectacol, atunci când eram doar șase prieteni: Laura, Judit, Aida, Mircea, Alex și Cătă. Acum suntem șapte. Din octombrie, în Syncreto, a venit Alina. Ea se ocupă de mișcarea scenică și de coregrafie. Mai mult, Alina este un dansator incredibil de talentat, iar prin venirea ei, expresia artistică a grupului s-a îmbogățit substanțial. Iată, acum suntem în formulă stabilă și completă și nu nu ne mai lipsește nimic ca să facem spectacole bune și să aducem și mai multă bucurie în

sufletele oamenilor.

 

 

 

.

Revin la întrebarea ta, Dan. Îmi place să-mi imaginez ”culisele” la care te-ai referit ca la un spațiu intim al artistului, un spațiu ferit de ochii lumii în care acesta crează. În această accepțiune, povestea este minunată, plină de pasiune și pare să nu se sfârșească niciodată, pentru că, acolo, ”the sky is the limit” (trad. doar cerul este limita). Acum îți voi spune ceva despre mine. După ce spectacolul s-a terminat iar reflectoarele se sting unul după altul, mă simt pustiit și gol. Aproape devastat. Este ca și cum n-aș mai exista sufletește. Noaptea care urmează spectacolului este foarte grea. Îmi este imposibil să dorm. Pentru mine, un spectacol înseamnă un consum fabulos de energie psihică și un abandon total al propriei mele ființe. Aceasta este condiția primă prin care se pot exprima Prințul din Levant, poetul francez care scrie cea mai frumoasă poezie de dragoste din lume sau Vânătorul care, îndragostit de pasărea măiastră, o ucide pentru a o avea tot timpul aproape de el. Sunt roluri care mă solicită teribil și în afara scenei. De multe ori, la vreo cafenea din Timișoara, am senzația că beau o cafea cu Prințul  sau mă trezesc brusc că vorbesc și fac gesturi asemănătoare Vânătorului din poezia lui Philippide. A doua sau a treia zi, după spectacol, încep să lucrez din nou, să explorez și să merg și mai departe cu toate personajele mele. Uite, pentru spectacolul de la Deva, care tocmai s-a încheiat, m-am gandit că ”Mistrețul…”, ar trebui să primească și o altă valență, în afară de faptul că îl ucide pe Prinț. Așa că l-am introdus pe ”mistreț” în scenă. Alina face un rol fabulos: un amestec de sălbăticie tenebroasă, erotism și mister, iar Alex este exact servitorul perfid și fără scrupule. Toată această investire de atribute conduce spectatorul spre a descoperi o coaliție funebră între servitor și mistreț. Doinaș nu a spus explicit acest lucru, însă, dintotdeauna am avut, senzația că acest poem minunat are ”o cheie” mult mai complexă decât ni se arată la prima lectură. Astfel că, am adus cele două personaje secundare în prim plan și am re-dat poemului un alt înțeles. Toate aceste detalii ”de culise” ne-au luat ore de încercări și sondări a celei mai potrivite expresii vocale sau corporale, cea mai potrivită săritură a mistrețului, dar și cele mai potrivite gesturi ale servitorului față de prințul muribund. Deși ”Mistrețul…” reprezintă un moment explorat în detaliu, totuși simt că încă mai ascunde câteva taine. Spre deosebire de ”Mistreț…”, ”Je t’aime” a lui Paul Eluard, este un moment de improvizație. Acolo, știm personajele și stările pe care le vom atinge în anumite momente cheie. În rest, suntem liberi să facem ce vrem, pentru că, în fond, iubirea este liberă și te face să te simți liber: dilige et quod vis fac, spunea AugustinIn Epistulam Joannis ad Porthos. Prin urmare, am decis să ne comportăm liber și pe scenă și să nu încorsetăm momentul în canoane clasice. Cu alte cuvinte, cred că scena trebuie cu necesitate să urmărească viața așa cum este ea acum, altminteri discursul scenei devine neinteligibil, fals sau anacronic. Sunt mulți regizori care fac eforturi teribile să îl monteze pe Molière folosind aceeași partitură emoțională ca și în secolul XVII și nu realizează că își proiectează spectacolul într-un muzeu. Alți regizori se străduiesc să reinterpreteze în cheie postmodernă opere deja clasicizate. Am văzut spectacole de ”Carmen” care abundă în sâni dezgoliți și în nuditate gratuită al cărei scop este doar să șocheze. Pe de altă parte, am văzut un spectacol de operă a lui Silviu Purcărete, ”Artarxexes”, cu Philippe Jaroussky, la Teatrul din Nancy. Acest spectacol reprezintă, pentru mine, o lecție de estetică teatrală: nimic în plus doar de dragul că ”dă bine”, erotismul goliciunii transformat magistral în senzualitate, crima în act cultural, nebunia în genialitate, ca și la Dostoievski. Avem un potențial uriaș în țară, însă, iată, regizorii români de valoare montează în străinătate. Cred că este și un detaliu de management cultural, dar, și un statut extrem de fragil al unei alte instituții – instituția biletului.Trăim intr-o lume paradoxală în care oamenii își doresc spectacole de calitate, dar pe de altă parte afirmă că biletul este prea scump deși costă cât un pachet de țigări. La prima vedere această afirmație pare un truism, însă cărțile sunt piratate de pe internet, filmele la fel, muzica se downloadează de pe torenți, după cum spectacolul este mai accesibil dacă ai ”invitație”. Cred că se impune cu necesitate să restaurăm, în mentalul nostru colectiv, legitimitatea raportării la actul artistic. Numai așa putem readuce, din nou, arta în cetate.

 

D.O. Ce faci ca atunci când intrii pe scenă să transmiți mesajul frumosului?

C.T. Nu sunt deloc liniștit înainte să înceapă spectacolul, dimpotrivă, sunt teribil de agitat. Cu cinci minute înainte de spectacol mă liniștesc brusc. Întotdeauna fumez o țigară, singur. Departe de agitație. Sunt chestiuni intime, care țin doar de mine și de viața mea interioară pe care nu aș vrea să le expun într-un spațiu public. Cele mai importante sunt săptămânile dinaintea spectacolului. Atunci, îmi doresc să am cât mai mult răgaz ca să pot să gândesc ce am de făcut. Sincer să fiu, sunt foarte rare momentele în care mă deconectez total, pentru că pentru mine spectacolul care urmează este tot timpul cel mai important. Nu are importanță că rolul a ieșit bine înainte cu două săptămâni. Trecutul este trecut! Nu știu ce fac când intru pe scenă, pentru că pe scenă nu este Cătă, ci altcineva. Eu nu îmi abordez personajele emoțional, nu rațional. Nu mă gândesc nici o clipă: aici trebuie să îmi duc mâna la tâmplă, aici trebuie să ridic glasul. Gesturile îmi vin pur și simplu, însă au în spate multe ore de antrenament, de cele mai multe ori în fața unei oglinzi.

 

D.O. Știu că nu te consideri un VIP, dar care sunt calitățile unei persoane care devine din un simplu cetățean o persoană publică cunoscută, totul se întâmplă așa peste noapte sau trebuie să faci ceva?

 

C.T. Ah, dragă Dan, dar eu nu sunt un VIP – nu mi-am propus și nici nu mi-am dorit vreodată să devin așa ceva. Eu sunt ”Cătă” pentru toată lumea, adică un om obișnuit care face ceea ce îi spune inima și pasiunea. Pentru spectacolul de la Deva am avut parte de o expunere mediatică fără precedent în istoria proiectului Syncreto, este adevărat. Asta nu mă face cu nimic mai special față de oricare spectator din sală, pentru că, în fond, umanitatea mea este identică cu umanitatea lui, iar exercițiul meu ca și actor nu este cu nimic mai presus față de exercițiul lui ca și spectator. Cred că, în mod esențial, totul se bazează pe respect și reciprocitate. Simt extrem de multă recunoștință față de toți cei care vin la spectacolele noastre. Nu pot să-ți descriu în cuvinte ce emoții trăiesc când văd sala plină și cât de copleșit sunt de iubirea și bunătatea care mi se oferă. Uneori mă întreb: ”Ce am făcut eu ca să fiu demn de asta?”

 

D.O. Care îți sunt planurile de viitor. Mai ai timp pentru tine, pentru scris?

C.T. Planurile mele de viitor sunt legate exclusiv de Syncreto. Este cel mai important proiect din viața mea profesională. Știu că suntem pe un drum bun, avem din ce în ce mai multe spectacole, iar asta mă bucură enorm. Nu mai am timpul liber din trecut, ajung foarte foarte târziu acasă și sunt frânt de oboseală, tocmai de aceea am un nou proiect poetic pe care l-am denumit ”Poeme pe iPhone”. Așa că am renunțat, cu greu, la tabieturile mele de scriitor, și am început să scriu poezii pe telefon, oriunde aș fi. Așa a apărut, de pildă ”Brocart și dantelă”.

 

Pisoii cu gheare de fildeș
Aruncă pe nări flăcări de rouă.
Crini de smântână  tresaltă vorace
Peste mâna ta orfană și crudă.

Nori de ghimbir peste amanții umezi –
Arome brutale de carne în paturi ovale…
Unghiile vinete în unghiuri lubric-perfide
Rup piele de humă din pereți stafidii.

Tablou afumat de țigări și de vremuri,
Atârnă de-un cui ruginiu și bontit,
Iar paharele goale, în clinchete vesel amare
Așteaptă ca strugurii grei să se toarne havuz.

 

 

 

D.O. Vii des „acasă”, la Orăștie ce vezi tu schimbat și ce ai dori să se schimbe?

C.T. Vin mult mai rar decât mi-aș dori decând am început proiectul Syncreto. Mă bucur mult că centrul orașului a devenit un spațiu pietonal, de promenadă. Pe de altă parte, nu ascund faptul că mi-aș dori să existe o sală de spectacole care să ofere condiții bune și spectatorilor și artiștilor. Îmi doresc enorm ca Orăștia să redevină un centru cultural important. Avem în spate energia unei moșteniri culturale fabuloase pe care, este păcat, să o ignorăm. Bunăstarea cetățenilor nu trebuie să se limiteze doar la slujbe bine plătite, ci și la bogăția spirituală. ”Săracii oameni bogați” pare a fi o expresie care tinde să devină un stigmat pentru orașele mici, pentru că lipsa activității culturale și a alternativelor la spectacolul TV duce, în mod implicit, la șubrezenie emoțională, la valori caduce și expunerea vieții personale într-un mediu citadin lipsit de valoare. Putem face atât de multe lucruri pentru orașul nostru drag dacă rămânem uniți, unul lângă celălalt. Să fim mândri și demni că aparținem acestui loc atât de special pentru istoria acestei țări și să nu-l adâncim în anonimat.

D.O. Un gând pentru lumea de azi, pentru vremurile actuale.

C.T. Cel mai potrivit gând, este acela cu care închei toate spectacolele Syncreto. Viața merge înainte…Fiți fericiți!

 

autor  Dan Orghici

 

 

 

 

Zumzet de tristeţe

 

Îmi este dor, un dor nebun, după clipa ce tocmai a trecut. A fost clipa în care te strângem în braţe, dor nebun după absolut. Mi-e tare dor de drumul tare şi plin de praf de la ţară pe care mergem mână-n mână, dor eu şi tu. De tălpile roase de pietrele moi,ce parcă… plămădite din aluatul bunicii, ar fi lespezi ce stau de-a valma pe mărgini de  râu.

De uliţa cu tină, în care parcă picioarele se afundă, intrând parcă în străfund de pământ, pe care-l străbăteam desculţ, doar în vis, cum altfel, doar de strajă la uşă sta bunica. Mi-e dor de tine tinereţe, zile de mult petrecute, ani în care ne ţinem de mână eu şi cu tine, vis plăpând de altă lume.

Mă dor, de dorul anilor trecuţi. Tare mi-e dor, durere, de toate zile trecute, de glasul moşului, ce drept dojană avea doar două cuvinte : „şezi prunc”.

Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu fost-a lângă noi.

De multe ori mă-ntreb, unde se duc?

Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vre-o dată.

Mă-ntreb unde se duc?

Coli albe acoperite de clipele ce tocmai au trecut.

Unde se duc?

Nuanţă poate, de trecere pe care nu vrei să o simţi făcând probabilă, orice necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti?!

Se duc?

Nu clipa plecă.

Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales, duc clipa petrecută în mine, o duc cu mine, o pun poate în locul celor doi dinţi căzuţi, dinţi din faţă.

Şi parcă-n zare, un zumzet trist de păsări ce pleacă, se aude. Călătoare păsărele ce duc cu ele alte anotimpuri ce n-or mai veni. Şi tot mai tare-mi este dor de toamna ce s-a dus, de urma paşilor mei pe nisipul fierbinte al vieţi. Nu, nu regret, dar îmi dor de ce puteam să fac şi nu am făcut, îmi este dor-durere de câte am făcut şi nu trebuiau. De ziua în care am auzit prima dat glasul tău, ca mai apoi să nu-l mai pot uita.

Mi-e dor! Vârtos îmi este dor de tot ce-a fost şi nu-i-mai. De „dragostea din tei”. De chipul tatei ce-n mine nu s-a stins, de cei ce fosta-u printre noi mai ieri. Mi-e dor… amarnic de dor!!!

Mă dor de cât îmi este de dor.

Mă tulbură durerea dorului de cei ce nu-s, de cei ce însorita-u răsăritul meu în viaţă. Dar,…, s-au dus, dusu-s-au la fel clipelor ce nu se mai regăsesc în amintirea nimănui, şi nu sunt pierdute, deoarece ele au fost trăite de cineva. Dar altcineva nu mai doreşte să şi le amintească.

Clipă îndoită, până aproape de frânge, dar nu ruptă. Clipă ce parcă-i trasă să se lungească, de gumă clipă. Acea clipită ce parcă ai dori să o trăieşti o veşnicie.

Nu, nu clipa pleacă, plecăm doar noi. Murim, iar moartea este de fapt acea stare de care noi oamenii râdem cel mai puţin, ne este frică de necunoscutul pe care nu dorim să-l distingem. Puţin umorişti au scrie glume morbide, dar şi mai puţin au râs la auzul lor.

Timpul trece şi nu întristează prin trecerea lui. Chiar ne dorim uneori să treacă mai repede

El doar defineşte, dând stărilor de fapt valoarea. Trăire sau mai bine sălăşuire vremelnică în încercarea (nereuşită până acum) de a deveni nemuritori fizic, trântă inegală cu divinitatea. Este ca şi cum ai face din materie ceva, un acel ceva util şi ai observa că-i prea târzie zămislirea mâinilor tale. Utilitatea obiectului a devenit inutilă. Căpeneag după ploaie!

Cum de sau de ce?

Păi vezi tu: „trecută clipită”!

Şi vezi, tot tu sau altul, atât de tare mi-e dor de oameni. Şi cumplit de tare toate, mă dor.

Te salut clipă de dor al durerii ce vine, cu bine timp trecut ce mi-ai fost dat să te trăiesc!

 

 

autor Dan Orghici