Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Zumzet de tristeţe

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 21/08/2011


 

Îmi este dor, un dor nebun, după clipa ce tocmai a trecut. A fost clipa în care te strângem în braţe, dor nebun după absolut. Mi-e tare dor de drumul tare şi plin de praf de la ţară pe care mergem mână-n mână, dor eu şi tu. De tălpile roase de pietrele moi,ce parcă… plămădite din aluatul bunicii, ar fi lespezi ce stau de-a valma pe mărgini de  râu.

De uliţa cu tină, în care parcă picioarele se afundă, intrând parcă în străfund de pământ, pe care-l străbăteam desculţ, doar în vis, cum altfel, doar de strajă la uşă sta bunica. Mi-e dor de tine tinereţe, zile de mult petrecute, ani în care ne ţinem de mână eu şi cu tine, vis plăpând de altă lume.

Mă dor, de dorul anilor trecuţi. Tare mi-e dor, durere, de toate zile trecute, de glasul moşului, ce drept dojană avea doar două cuvinte : „şezi prunc”.

Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu fost-a lângă noi.

De multe ori mă-ntreb, unde se duc?

Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vre-o dată.

Mă-ntreb unde se duc?

Coli albe acoperite de clipele ce tocmai au trecut.

Unde se duc?

Nuanţă poate, de trecere pe care nu vrei să o simţi făcând probabilă, orice necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti?!

Se duc?

Nu clipa plecă.

Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales, duc clipa petrecută în mine, o duc cu mine, o pun poate în locul celor doi dinţi căzuţi, dinţi din faţă.

Şi parcă-n zare, un zumzet trist de păsări ce pleacă, se aude. Călătoare păsărele ce duc cu ele alte anotimpuri ce n-or mai veni. Şi tot mai tare-mi este dor de toamna ce s-a dus, de urma paşilor mei pe nisipul fierbinte al vieţi. Nu, nu regret, dar îmi dor de ce puteam să fac şi nu am făcut, îmi este dor-durere de câte am făcut şi nu trebuiau. De ziua în care am auzit prima dat glasul tău, ca mai apoi să nu-l mai pot uita.

Mi-e dor! Vârtos îmi este dor de tot ce-a fost şi nu-i-mai. De „dragostea din tei”. De chipul tatei ce-n mine nu s-a stins, de cei ce fosta-u printre noi mai ieri. Mi-e dor… amarnic de dor!!!

Mă dor de cât îmi este de dor.

Mă tulbură durerea dorului de cei ce nu-s, de cei ce însorita-u răsăritul meu în viaţă. Dar,…, s-au dus, dusu-s-au la fel clipelor ce nu se mai regăsesc în amintirea nimănui, şi nu sunt pierdute, deoarece ele au fost trăite de cineva. Dar altcineva nu mai doreşte să şi le amintească.

Clipă îndoită, până aproape de frânge, dar nu ruptă. Clipă ce parcă-i trasă să se lungească, de gumă clipă. Acea clipită ce parcă ai dori să o trăieşti o veşnicie.

Nu, nu clipa pleacă, plecăm doar noi. Murim, iar moartea este de fapt acea stare de care noi oamenii râdem cel mai puţin, ne este frică de necunoscutul pe care nu dorim să-l distingem. Puţin umorişti au scrie glume morbide, dar şi mai puţin au râs la auzul lor.

Timpul trece şi nu întristează prin trecerea lui. Chiar ne dorim uneori să treacă mai repede

El doar defineşte, dând stărilor de fapt valoarea. Trăire sau mai bine sălăşuire vremelnică în încercarea (nereuşită până acum) de a deveni nemuritori fizic, trântă inegală cu divinitatea. Este ca şi cum ai face din materie ceva, un acel ceva util şi ai observa că-i prea târzie zămislirea mâinilor tale. Utilitatea obiectului a devenit inutilă. Căpeneag după ploaie!

Cum de sau de ce?

Păi vezi tu: „trecută clipită”!

Şi vezi, tot tu sau altul, atât de tare mi-e dor de oameni. Şi cumplit de tare toate, mă dor.

Te salut clipă de dor al durerii ce vine, cu bine timp trecut ce mi-ai fost dat să te trăiesc!

 

 

autor Dan Orghici 

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Zumzet de tristeţe

%d blogeri au apreciat asta: