Interviu cu CĂTĂLIN TIBORI

 vizionaţi  pe pagina principală, în bara roşie de jos:  ” Vă invităm la spectacol!”

 

 

 

Salutare prieteni!  Bine v-am regăsit, continuăm seria noastră de discuții propunându-vă un interviu de elită cu artistul Cătălin Tibori. Câți dintre voi nu ați fost încântați de frumusețea spectacolelor lui și ale prietenilor săi din proiectul Syncreto?

Pentru început o scurtă descriere pe care Cătălin a avut bunăvoința de a o face într-un interviu anterior,  din anul 2012.

„Am plecat din Orăştie în anul 1996. Unii ar spune că au trecut secole, alţii o eternitate. Pentru mine au trecut doar 16 minute pentru că întotdeauna m-am gândit la orăşelul meu pitit între munţi ca la un loc privilegiat şi unic. Mereu mi-am dorit ca acolo să se întâmple cele mai bune lucruri.”

Cătălin s-a născut la Orăștie în 1977 și este absolvent al Facultăţii de Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca şi masterand al aceleiași facultăți. În paralel, a urmat și cursurile Facultății de Litere din cadrul UBB Cluj-Napoca, secția latină și greacă veche. A fost asistent universitar la facultatea de Filosofie și la cea de Litere din cadrul UBB.

Activitate publicistică selectivă

1. „Zamolxes, adică eu”, volum de poezii, Editura Emia, 1998.

2. „Poema grupului de neuroni catecolaminergici conduși de Artarxerxes față în față cu timpul”, Provincia Corvina, Hunedoara, 1999.

3. „Liber cu-vântul și-ar fi dorit să fugă și să fie”, Discobolul, Alba Iulia, 2000.

4. „Cine trebuie să dețină puterea supremă în cetate?”, studiu în volumul „Filosofia politică a lui Aristotel”, Polirom, Iași, 2002.

D.O. Care este publicul vostru țintă?

C.T. Te salut, dragă Dan. Încă de la început Syncreto și-a propus să ofere spectacole de operă, dans și poezie oamenilor din orașele care nu au operă, filarmonică sau teatru și sunt foarte fericit că, până acum, nu ne-am abătut de la aceast vector de intenție.

 

D.O. Povestea proiectului „Syncreto” a devenit cunoscută publicului, face săli pline și umple sufletele de bucuria pe care o aduce muzica cultă, dansul și poezia. Care este povestea din culise?

C.T. Dacă înainte, în 2012, ne întâlneam înaintea unui spectacol, iată, acum discutăm imediat după spectacolul de la Deva din 27 ianuarie. Este o discuție ”la cald”, cum se spune… Tu ești unul dintre cei care ne-au cunoscut încă de la primul nostru spectacol, atunci când eram doar șase prieteni: Laura, Judit, Aida, Mircea, Alex și Cătă. Acum suntem șapte. Din octombrie, în Syncreto, a venit Alina. Ea se ocupă de mișcarea scenică și de coregrafie. Mai mult, Alina este un dansator incredibil de talentat, iar prin venirea ei, expresia artistică a grupului s-a îmbogățit substanțial. Iată, acum suntem în formulă stabilă și completă și nu nu ne mai lipsește nimic ca să facem spectacole bune și să aducem și mai multă bucurie în

sufletele oamenilor.

 

 

 

.

Revin la întrebarea ta, Dan. Îmi place să-mi imaginez ”culisele” la care te-ai referit ca la un spațiu intim al artistului, un spațiu ferit de ochii lumii în care acesta crează. În această accepțiune, povestea este minunată, plină de pasiune și pare să nu se sfârșească niciodată, pentru că, acolo, ”the sky is the limit” (trad. doar cerul este limita). Acum îți voi spune ceva despre mine. După ce spectacolul s-a terminat iar reflectoarele se sting unul după altul, mă simt pustiit și gol. Aproape devastat. Este ca și cum n-aș mai exista sufletește. Noaptea care urmează spectacolului este foarte grea. Îmi este imposibil să dorm. Pentru mine, un spectacol înseamnă un consum fabulos de energie psihică și un abandon total al propriei mele ființe. Aceasta este condiția primă prin care se pot exprima Prințul din Levant, poetul francez care scrie cea mai frumoasă poezie de dragoste din lume sau Vânătorul care, îndragostit de pasărea măiastră, o ucide pentru a o avea tot timpul aproape de el. Sunt roluri care mă solicită teribil și în afara scenei. De multe ori, la vreo cafenea din Timișoara, am senzația că beau o cafea cu Prințul  sau mă trezesc brusc că vorbesc și fac gesturi asemănătoare Vânătorului din poezia lui Philippide. A doua sau a treia zi, după spectacol, încep să lucrez din nou, să explorez și să merg și mai departe cu toate personajele mele. Uite, pentru spectacolul de la Deva, care tocmai s-a încheiat, m-am gandit că ”Mistrețul…”, ar trebui să primească și o altă valență, în afară de faptul că îl ucide pe Prinț. Așa că l-am introdus pe ”mistreț” în scenă. Alina face un rol fabulos: un amestec de sălbăticie tenebroasă, erotism și mister, iar Alex este exact servitorul perfid și fără scrupule. Toată această investire de atribute conduce spectatorul spre a descoperi o coaliție funebră între servitor și mistreț. Doinaș nu a spus explicit acest lucru, însă, dintotdeauna am avut, senzația că acest poem minunat are ”o cheie” mult mai complexă decât ni se arată la prima lectură. Astfel că, am adus cele două personaje secundare în prim plan și am re-dat poemului un alt înțeles. Toate aceste detalii ”de culise” ne-au luat ore de încercări și sondări a celei mai potrivite expresii vocale sau corporale, cea mai potrivită săritură a mistrețului, dar și cele mai potrivite gesturi ale servitorului față de prințul muribund. Deși ”Mistrețul…” reprezintă un moment explorat în detaliu, totuși simt că încă mai ascunde câteva taine. Spre deosebire de ”Mistreț…”, ”Je t’aime” a lui Paul Eluard, este un moment de improvizație. Acolo, știm personajele și stările pe care le vom atinge în anumite momente cheie. În rest, suntem liberi să facem ce vrem, pentru că, în fond, iubirea este liberă și te face să te simți liber: dilige et quod vis fac, spunea AugustinIn Epistulam Joannis ad Porthos. Prin urmare, am decis să ne comportăm liber și pe scenă și să nu încorsetăm momentul în canoane clasice. Cu alte cuvinte, cred că scena trebuie cu necesitate să urmărească viața așa cum este ea acum, altminteri discursul scenei devine neinteligibil, fals sau anacronic. Sunt mulți regizori care fac eforturi teribile să îl monteze pe Molière folosind aceeași partitură emoțională ca și în secolul XVII și nu realizează că își proiectează spectacolul într-un muzeu. Alți regizori se străduiesc să reinterpreteze în cheie postmodernă opere deja clasicizate. Am văzut spectacole de ”Carmen” care abundă în sâni dezgoliți și în nuditate gratuită al cărei scop este doar să șocheze. Pe de altă parte, am văzut un spectacol de operă a lui Silviu Purcărete, ”Artarxexes”, cu Philippe Jaroussky, la Teatrul din Nancy. Acest spectacol reprezintă, pentru mine, o lecție de estetică teatrală: nimic în plus doar de dragul că ”dă bine”, erotismul goliciunii transformat magistral în senzualitate, crima în act cultural, nebunia în genialitate, ca și la Dostoievski. Avem un potențial uriaș în țară, însă, iată, regizorii români de valoare montează în străinătate. Cred că este și un detaliu de management cultural, dar, și un statut extrem de fragil al unei alte instituții – instituția biletului.Trăim intr-o lume paradoxală în care oamenii își doresc spectacole de calitate, dar pe de altă parte afirmă că biletul este prea scump deși costă cât un pachet de țigări. La prima vedere această afirmație pare un truism, însă cărțile sunt piratate de pe internet, filmele la fel, muzica se downloadează de pe torenți, după cum spectacolul este mai accesibil dacă ai ”invitație”. Cred că se impune cu necesitate să restaurăm, în mentalul nostru colectiv, legitimitatea raportării la actul artistic. Numai așa putem readuce, din nou, arta în cetate.

 

D.O. Ce faci ca atunci când intrii pe scenă să transmiți mesajul frumosului?

C.T. Nu sunt deloc liniștit înainte să înceapă spectacolul, dimpotrivă, sunt teribil de agitat. Cu cinci minute înainte de spectacol mă liniștesc brusc. Întotdeauna fumez o țigară, singur. Departe de agitație. Sunt chestiuni intime, care țin doar de mine și de viața mea interioară pe care nu aș vrea să le expun într-un spațiu public. Cele mai importante sunt săptămânile dinaintea spectacolului. Atunci, îmi doresc să am cât mai mult răgaz ca să pot să gândesc ce am de făcut. Sincer să fiu, sunt foarte rare momentele în care mă deconectez total, pentru că pentru mine spectacolul care urmează este tot timpul cel mai important. Nu are importanță că rolul a ieșit bine înainte cu două săptămâni. Trecutul este trecut! Nu știu ce fac când intru pe scenă, pentru că pe scenă nu este Cătă, ci altcineva. Eu nu îmi abordez personajele emoțional, nu rațional. Nu mă gândesc nici o clipă: aici trebuie să îmi duc mâna la tâmplă, aici trebuie să ridic glasul. Gesturile îmi vin pur și simplu, însă au în spate multe ore de antrenament, de cele mai multe ori în fața unei oglinzi.

 

D.O. Știu că nu te consideri un VIP, dar care sunt calitățile unei persoane care devine din un simplu cetățean o persoană publică cunoscută, totul se întâmplă așa peste noapte sau trebuie să faci ceva?

 

C.T. Ah, dragă Dan, dar eu nu sunt un VIP – nu mi-am propus și nici nu mi-am dorit vreodată să devin așa ceva. Eu sunt ”Cătă” pentru toată lumea, adică un om obișnuit care face ceea ce îi spune inima și pasiunea. Pentru spectacolul de la Deva am avut parte de o expunere mediatică fără precedent în istoria proiectului Syncreto, este adevărat. Asta nu mă face cu nimic mai special față de oricare spectator din sală, pentru că, în fond, umanitatea mea este identică cu umanitatea lui, iar exercițiul meu ca și actor nu este cu nimic mai presus față de exercițiul lui ca și spectator. Cred că, în mod esențial, totul se bazează pe respect și reciprocitate. Simt extrem de multă recunoștință față de toți cei care vin la spectacolele noastre. Nu pot să-ți descriu în cuvinte ce emoții trăiesc când văd sala plină și cât de copleșit sunt de iubirea și bunătatea care mi se oferă. Uneori mă întreb: ”Ce am făcut eu ca să fiu demn de asta?”

 

D.O. Care îți sunt planurile de viitor. Mai ai timp pentru tine, pentru scris?

C.T. Planurile mele de viitor sunt legate exclusiv de Syncreto. Este cel mai important proiect din viața mea profesională. Știu că suntem pe un drum bun, avem din ce în ce mai multe spectacole, iar asta mă bucură enorm. Nu mai am timpul liber din trecut, ajung foarte foarte târziu acasă și sunt frânt de oboseală, tocmai de aceea am un nou proiect poetic pe care l-am denumit ”Poeme pe iPhone”. Așa că am renunțat, cu greu, la tabieturile mele de scriitor, și am început să scriu poezii pe telefon, oriunde aș fi. Așa a apărut, de pildă ”Brocart și dantelă”.

 

Pisoii cu gheare de fildeș
Aruncă pe nări flăcări de rouă.
Crini de smântână  tresaltă vorace
Peste mâna ta orfană și crudă.

Nori de ghimbir peste amanții umezi –
Arome brutale de carne în paturi ovale…
Unghiile vinete în unghiuri lubric-perfide
Rup piele de humă din pereți stafidii.

Tablou afumat de țigări și de vremuri,
Atârnă de-un cui ruginiu și bontit,
Iar paharele goale, în clinchete vesel amare
Așteaptă ca strugurii grei să se toarne havuz.

 

 

 

D.O. Vii des „acasă”, la Orăștie ce vezi tu schimbat și ce ai dori să se schimbe?

C.T. Vin mult mai rar decât mi-aș dori decând am început proiectul Syncreto. Mă bucur mult că centrul orașului a devenit un spațiu pietonal, de promenadă. Pe de altă parte, nu ascund faptul că mi-aș dori să existe o sală de spectacole care să ofere condiții bune și spectatorilor și artiștilor. Îmi doresc enorm ca Orăștia să redevină un centru cultural important. Avem în spate energia unei moșteniri culturale fabuloase pe care, este păcat, să o ignorăm. Bunăstarea cetățenilor nu trebuie să se limiteze doar la slujbe bine plătite, ci și la bogăția spirituală. ”Săracii oameni bogați” pare a fi o expresie care tinde să devină un stigmat pentru orașele mici, pentru că lipsa activității culturale și a alternativelor la spectacolul TV duce, în mod implicit, la șubrezenie emoțională, la valori caduce și expunerea vieții personale într-un mediu citadin lipsit de valoare. Putem face atât de multe lucruri pentru orașul nostru drag dacă rămânem uniți, unul lângă celălalt. Să fim mândri și demni că aparținem acestui loc atât de special pentru istoria acestei țări și să nu-l adâncim în anonimat.

D.O. Un gând pentru lumea de azi, pentru vremurile actuale.

C.T. Cel mai potrivit gând, este acela cu care închei toate spectacolele Syncreto. Viața merge înainte…Fiți fericiți!

 

autor  Dan Orghici

 

 

 

 

Peste umăr / Mi-ai spus că la tine în casă e cald

Nu mă întreba

de ce

te-am

aruncat peste umăr.

Nu mă întreba

de ce

căzând pe spate

ți-ai răstignit umbra

și ai ucis-o.

Nu mă întreba

nimic

despre

nimic.

Aseară am vrut

să mă des-făt…

 

 

Mi-ai spus că la tine în casă e cald

Ovinele fată reptile lăptoase cu privirea vorace

Și spintecă norii de hena cu safire Versace.

Pironi sângerii, între labele negre, motanii

Trag firul alb-pepit din giulgiul Armani

 

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani

Din stelele nopții. Muezini sinilii îngână litanii

Cu glasuri supțiri și strune de steclă silhui

Zugrăvesc în volute de ceară o gamă zbrehui.

 

Pironi sângerii, între labele negre, motanii

Rotesc ca pe lâna din Argos, de-a valma cretanii

Se-aburcă pe munți de jeleu și glazura de onix

Prelinsă e toată pe șoldul funebru de phoenix.

 

Și spintecă norii de hena cu safire Versace

Sânii tăi ofticați de hurie burjuie, sagace

Buchii de aur peste plăpumi masive de fier

Sclipesc în dantele de nacru prin lumina Vermeer.

 

Ovinele fată reptile lăptoase cu privire vorace

Prin mâluri cețoase de staniu, între paie buimace

Serafi opalini, îndărătul sprâncenelor lungi și sfioase

Ascund idei de halva în staniol de mătase.

 

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani

Pironi sângeri, între labele negre, motanii

Spintecă norii de hena cu safire Versace

Ovinele fată reptile laptoase cu privirea vorace.

autor Catalin Tibori

Elegia de la Cluj

 

 

Acest pescăruș pestriț

este Cătălin Tibori.

el este copil de sufletul

unui pescar bătrân

și-a soaţei sale sterpe.

Bătrâna îl adoră

din spatele capotului ei petecit

și-l omenește aproape în fiecare zi

iar din când în când îl închide drăgăstos

într-o colivie veche-veche

împletită din două viguri de sârmă ghimpată

trei șomoioage de păr de vidros

doi milimetri de piele

și patru centigrame de os…

Bătrânul pescar miroase a sare

și numai la Răsărit de Soare

barba lui aspră are mireasma

bătrânei sale soaţe;

și știe atât de bine bătrânul pescar…

ca un viteaz caporal

din echipa de-asalt

zero doiș’pe Desant

că el nu e supus nimănui!

Numai Celui de Sus

și unui ovul șmecher

c-un ochi de diamant.

și știe atât de bine bătrânul pescar…

că vajnicul său spermatozoid

cu urechi de lemn și

coadă detașabilă

nu valorează nici măcar o ceapă degerată

în condițiile vitrege ale celui de-al treilea război mondial

(de astă dată mai puțin chimic și mai mult nuclear)

și știe atât de bine bătrânul pescar…

că sunt lacrimi amare de pescăruș

în apa sărată căreia el

îi spune mare, iar

pescărușul nu pricepe de ce

de vreme ce sub aripile sale

marea e mică

nici caii de mare…………………………………………………………nu i se par mari

iar lupii de mare…………………………………………………………sunt mai degrabă răi.

Din cireșul cu poame a-mare

care-a crescut din senin

în mijlocul apei

numai marinarii mâncau

atunci când nu puteau să oprească vaporul.

mare-șalul lor nu mânca, însă

niciodată poame, avea

ordine stricte în această privință

de la a-miral.

el stătea doar pe punte și

privea un pescăruș pestriț,

întotdeauna acelaşi,

care se pliscuia liniștit pe catarg

asta până într-o zi, când

cireșul cu poame a-mare

a fost interzis prin lege:

au spus cică preoții că

ar fi sălășluit în el

Răul de Mare.

ei, de atunci totu-i atât de a-mar

și ştie,

și stie atât de bine, bătrânul pescar…

 

în timp ce pescărușul și-ar fi dorit sa-l ia naiba

chiar atunci, chiar în clipa aia:

” – adio partide pocher, adio chefuri

degeraționiste, adio monade, adio

gagici atomiste, adio Lachesis, Atropos, Clotho şi Clio

vă sărut pe spate, adio! adio!”

ia zi, mamă, de ce nu m-ai născut

în america, în canada sau în grecia?

taci, dai din umeri. faci pe niznaiul.

ia zi, mamă, de ce m-ai născut

de jumătate într-un tub de pastă de dinți

și de cealaltă jumătate

într-o sticlă de ulei de floarea soarelui

și m-ai lăsat să plutesc aiurea pe mare?

ce satisfacție ai putut avea, mamă,

când îmi făceai vânt cu evantaiul?

taci, dai din umeri. faci pe niznaiul.

ce meseriașă trebuie să te fi crezut

când îmi cântai polifonic: nani, nani

da’ nu așa liru – liru lăutărește, după ureche,

a, nu, nu, frumos, cu partitură, pe trei voci,

în game complicate cu

diezi, bemoli și becari…

de ce mi-ai zis, mamă, ieri că

nopțile tale nedormite, economiile tale cheltuite,

pletele tale nevopsite, zilele tale chinuite,

rochiile tale învechite, etțetera, etțetera, etțetera

s-au dus toate dracului

că sacrificiile tale uriașe au fost în van:

că lumea vorbește despre mine că-s nașparliu

și puțintel cam bețivan…

” – da, mamă, sunt beat de biceps, triceps și quadriceps

sunt beat de tufa care nu-și găsește trufa

sunt un bețiv notoriu

în Macóndo sau Yoknapatawpha…

m-a alcoolizat pe bune

profesorul meu de filosofie, genialul ăla de Alexe

care mi-a băgat în cap toate rahaturile astea

despre libertate și dreptate,

despre lucrurile cele mai complexe.

tu, mamă, auzi cu ochii,

și culmea, zici,

că vezi cu urechile.

să știi că abia acum înțeleg

de ce n-ai simțit când

îți făceam disperat din sprâncene un semn:

mă urmăreau, în draci, peste tot,

manuale școlare

să mă pocnească în mijloc de cap

cu minunata lor limbă de lemn.

iar eu îți făceam disperat din sprâncene un semn.

pentru mine totul e clar!

atât de hypernormal –

suprareal e doar acest bătrânel

cu fulgarinul de stambă uzată

care citește din mers un titel,

doi ciorani, un giambattista capote

iar lumea văzându-l pe stradă

se-nchină și strigă:

” – ne-ai trimis, o Doamne, un semn,

iată-l, e-aici! e chiar eeeellllll!

don quijotttteeeee!”

în timpul acesta, el mândru

își croiește un drum larg prin mulțime

și ochiul lui ager scrutează miop

spre vârfuri de munte

acol’ unde vulturii tineri

cu clonțul ciupesc înciudați de popou

șoimițe cărunte.

vai mie! pieptu-i zvâcnește în dreapta, în sus, în jos și în stânga

vai ție! mândria din vână, nebună de patimă geme; își zice în minte:

”pe vremea mea, nu-mi amintesc sa fi fost atâția zbanghii,

cu ochii, numai de-ar vrea mușchii mei, i-aș tăia în felii,

de n-aș avea brațul ăsta păros încleștat cu putere

de un căruț cu șenile de tablă

încărcat la refuz cu opt butelii”.

ah!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

de ce n-ai vrut să mă naști în america, în canada sau în grecia?

de ce taci? dai din umeri? ce-ți pasă?

tu nu ai vecini pe antipaticii ăia de

Thales, Heraclit, Zenon, Laertios Diogene

tu nu trebuie să cari butelii

tu nu trebuie să pescuiești zi de zi

din râu euglene!

 

ce-ți pasă, ție? ce-ți pasă, Anadyomene!

 

Ei, și spunând acestea, pescărușul s-a întristat foarte și a început să zboare fără odihnă, iar aripile lui semănau din ce în ce mai mult cerului AAAlbAAAstrUUU, astfel încât nimeni nu mai putea deosebi care-i cerul și care-i pescărușul. (ia spuneți, cum ar fi putut deosebi madama asta cu ochi verzi două nuanțe atât de apropiate de aaaLBaaaSTRuuu?) De atunci, nimeni nu l-a mai văzut, și asta pentru că nimeni nu mai avea chef, răbdare sau interes să privească cerul senin, doar, doar s-o zări vreun pescăruș, vorbesc prostii! Ce pescăruș? O bucată înaripată de cer. Toți au renunțat în frunte cu Nicu, Gică, Artarxerxes, moș Aristipide, băieți de băieți, copiii cei faini – modelatori sau sculptori în polizaharide.

” – Nu există nimic.” Gândea bătrânul pescar.

Zburând – zburând pescărușul se făcea rând pe rând

cămilă, leu, copil.

” – Dacă ar exista, nu ar putea fi cunoscut.”

Pescărușul zburând – zburând se făcea rând pe rând

leu, cămilă, copil.

” – Și chiar dacă ar încăpea cunoaștere, ea nu ar putea fi transmisă și altora.”

Iar pescărușul zburând – zburând se prefăcea rând pe rând în

copil, leu și cămilă.

 

Odată cu gândurile bătrânului pescar, degetul sau mic începu să fremete și devenind săgeată ținti locul unde se afla înaripatul fiu al pescarului. Atunci, pescarul cel bătrân prinse a zice unicului său fiu: ”Copilul meu, cobori din ‘naltul cerului, află-ți odihna pe umărul bătrânului tău tată.”

Dar pescărușul cu aripi ca cerul senin, fâlfâind zbură mai departe.

Atunci pescarul se ridică bătrânește și, dând să plece, întoarse capul și prinse a zice unicului său fiu: ” Vai, neprețuitul meu, cobori din ‘naltul cerului și vezi-ți pentru ultima oară mama, o hoașcă bătrână care, iacă, se prăpădește de dorul tău.”

Dar pescărușul cu aripi și trup ca cerul senin, fâlfâind zbură mai departe.

Văzând toate aceste, bătrânul pescar se tolăni în colibă și adormi strângându-și tâmplele în palmele lui bătucite de funia năvodului. Vărsa din ochii închiși lacrimi sărate, iar în vis prinse a spune: ”Iubitul meu fiu rătăcitor, lasă zbuciumul, lasă-l, zvârle-l cât colo cobori și îți voi da focul ce arde sub apele imenselor oceane și ale mărilor sărate!”

Auzind pescărușul lucrurile acestea, strânse aripile lui albastre pe lângă trupul său foarte albastru și coborî în fața bătrânului deșteptându-l. ”Tată, eu te-am crezut, dar văd bine în ochii tăi lăcrimând că m-ai mințit. Acum rămâi cu bine, eu n-o sa-mi găsesc liniștea până nu voi găsi ce mi-ai promis; și chiar dacă nu există, să știi că tot voi cauta, și poate, voi muri căutând.

Așa spuse.

Își sărută părintele, se înălță în vârful cerului și prefăcându-se în leu, cămilă și apoi copil, își dete drumul în mare. Pe dată îl întâmpinară blestemații de pești blestemați de Isis, auzise ea de la doi țânci ce se jucau pe marginea oceanului că peștii i-ar fi mâncat bărbăția soțului ei, bunul Osiris. Blestem de bătrânețe neagră în veșnică viață căzu asupr-acelor pești.

Se prefăcu pescărușul în leu și reuși să treacă.

După asta îl plesniră peste față ape-nvolburate.

Se prefăcu, dară, pescărușul în cămilă și reuși sa treacă.

În cele din urmă un zid uriaș de gheață. Atât de gros, de parcă toate apele-nghețaseră acolo, în adâncul adâncurilor. Iar sângele lui era roșu și cald ca o stacană de vin fiert cu scorțișoară. Își aminti atunci că parcă-i spusese lui ariciul ‘nainte de plecare:

 

după un strat de                                               într-un sipet

gheață                                                                  aurit

 

în străfundul                                                      trei fete oarbe,

apelor toate                                                       goale și neasemuit de

frumoase

 

care                       nu                           știu                         decât                     să            iubească

 

á-có-ló                   se află                     focul                    ce                     arde                      sub ape

 

né-póa-té, fii așadar de samă cu băgare

‘nainte să purcezi lăuntru dă-ți clopul jos din cap, închină-te,

te spală, te piaptănă, te ștărge pă picioare.

Pescărușul se apropie de fete și îngenunchind rosti cu glas necunoscut lui până atunci: ”Numele meu este… minunat. Aici am venit…cu treburi.” Fata cea mare stătea pe un divan întinsă pe o rână. Lăsa nestingherite două raze să se joace pe coapsa ei rotundă. Fata cea mijlocie se apropie ușor întizând amândoua mâinile de care atârnau cinci plase pline cu conserve. Fata cea mică râzând bucuroasă îi arătă o flacără mică ce ardea voioasă sub apă.

 

Flacăra era minunată.

Flacăra era…așa cum îi spusese albina

despre care se zvonește că ar fi cea mai

înțeleaptă ființă din câte există

zice-se c-ar fi pozat lui Rodin și lui Erwin Alș

hm! poate-s numai vorbe. Poate-i doar un falș.

 

Învăluit într-o stare cât se poate de bizară de exaltare, pescărușul începu să se dezbrace, încet, încet de tot, pipăindu-și încheieturile cu vârfurile degetelor. Ei, dar fapt din cale afară de curios, când pescărușul nu și-a pus penele pe umeraș, aranjate frumos, așa cum făcea în fiecare seară, ci a început să le pre-sare în foc. Pesemne nu mai dorea să-și amintească de cel pe care a vrut atât de mult să-l îngroape.

Și gol a rămas pescărușul în fața fetei oarbe pe care a tras-o spre el și strângând-o la piept i-a zis:

”Am lăsat în spate o lume murdară și áfurisită,

ca s-ajung la tine

am zburat peste lanțuri muntoase de tromboflebită

peste talazuri spumante de baclava și jeleu

doar peste tine, draga mea eu

sper să mă suporți până la capăt,

să nu mă întrebi dacă mai cred, dacă mai vreau,

dacă mai pot, dacă mai simt,

că de ce Goya, că de ce nu Klimt.

Cred că aici nu este poluare și praf de mașină

că nu se contruiesc șosele moderne

din acetyl și collynă.

Că nu se fac reacții bizare cu ortotoluidină,

că n-o să mai înghit tone întregi de Heideggerină.”

 

Stimate cetitor, îți dai poate seama că pescărușul nostru a trăit vreme îndelungată așa, strângând în brațe o fată goală și neasemuit de frumoasă, dând zilnic concerte de cimpoi

trompetă, trombon și chiar tubă

pân’ într-o zi când îi apăru pe burtică o mică

dar groaznică bubă.

după ore întregi de prospecție paramedicală

aflắ că trebuie operat urgent de

hernie ombilicală,

dar medicii de acolo nu puteau s-o facă

pesemne nu aveau atâta știință, mai mult

nu-și puteau explica ce s-a întâmplat,

cum a fost cu putință.

Atunci pescărușul simți c-a feștelit-o rău

avu sentimentul c-a dat-o-n bară

că-l ia de la bilă o teribil-amețeală,

că inima i se preface în sloi roșu de gheață

îi vâjâia capul, îi tremura mâna și îi era greață.

O singură privire către licărul ce se-ndepărta și pe dată orbi, iar frumusețea, frumusețea fetelor era trecută, se veșteji ca și adevărul…

I pak scriptores dacă mai poți spune ceva, hai zii!

 

–

Nu mai era nimic, nu mai simțea mare lucru

Afară doar noaptea care-l strivea sub greutatea ei de balenă,

iar aripile lui auguste, rod al întâmplării, zăceau

risipite pe lângă trupul pestriț care pluti

tras de o undă până la mal.

De acol’ zbură împleticit, un zbor chinuit

până la coliba tatălui său pescarul –

bătrânul Oră-știe.

I se furișă pe umăr

și în adierea brizei ce-i învălui în miresme

îndepărtate, ei uită să-și aducă aminte

că trebuie să mai moară.

 

Acest pescăruș pestriț

de nu e Cătălin Tibori

înseamnă că poți fi chiar tu.

Ai putea chiar tu să fii copil

de sufletul unui pescar bătrân

și-al soaței sale sterpe.

Ai putea la fel de bine crede

că te-ai născut din

dragostea florilor

așa cum, fără îndoială, s-a născut

acest pescăruș pestriț

care este Cătălin Tibori

 

 

autor  Catalin Tibori