Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Elegia de la Cluj

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/01/2012

 


 

Acest pescăruș pestriț

este Cătălin Tibori.

el este copil de sufletul

unui pescar bătrân

și-a soaţei sale sterpe.

Bătrâna îl adoră

din spatele capotului ei petecit

și-l omenește aproape în fiecare zi

iar din când în când îl închide drăgăstos

într-o colivie veche-veche

împletită din două viguri de sârmă ghimpată

trei șomoioage de păr de vidros

doi milimetri de piele

și patru centigrame de os…

Bătrânul pescar miroase a sare

și numai la Răsărit de Soare

barba lui aspră are mireasma

bătrânei sale soaţe;

și știe atât de bine bătrânul pescar…

ca un viteaz caporal

din echipa de-asalt

zero doiș’pe Desant

că el nu e supus nimănui!

Numai Celui de Sus

și unui ovul șmecher

c-un ochi de diamant.

și știe atât de bine bătrânul pescar…

că vajnicul său spermatozoid

cu urechi de lemn și

coadă detașabilă

nu valorează nici măcar o ceapă degerată

în condițiile vitrege ale celui de-al treilea război mondial

(de astă dată mai puțin chimic și mai mult nuclear)

și știe atât de bine bătrânul pescar…

că sunt lacrimi amare de pescăruș

în apa sărată căreia el

îi spune mare, iar

pescărușul nu pricepe de ce

de vreme ce sub aripile sale

marea e mică

nici caii de mare…………………………………………………………nu i se par mari

iar lupii de mare…………………………………………………………sunt mai degrabă răi.

Din cireșul cu poame a-mare

care-a crescut din senin

în mijlocul apei

numai marinarii mâncau

atunci când nu puteau să oprească vaporul.

mare-șalul lor nu mânca, însă

niciodată poame, avea

ordine stricte în această privință

de la a-miral.

el stătea doar pe punte și

privea un pescăruș pestriț,

întotdeauna acelaşi,

care se pliscuia liniștit pe catarg

asta până într-o zi, când

cireșul cu poame a-mare

a fost interzis prin lege:

au spus cică preoții că

ar fi sălășluit în el

Răul de Mare.

ei, de atunci totu-i atât de a-mar

și ştie,

și stie atât de bine, bătrânul pescar…

 

în timp ce pescărușul și-ar fi dorit sa-l ia naiba

chiar atunci, chiar în clipa aia:

” – adio partide pocher, adio chefuri

degeraționiste, adio monade, adio

gagici atomiste, adio Lachesis, Atropos, Clotho şi Clio

vă sărut pe spate, adio! adio!”

ia zi, mamă, de ce nu m-ai născut

în america, în canada sau în grecia?

taci, dai din umeri. faci pe niznaiul.

ia zi, mamă, de ce m-ai născut

de jumătate într-un tub de pastă de dinți

și de cealaltă jumătate

într-o sticlă de ulei de floarea soarelui

și m-ai lăsat să plutesc aiurea pe mare?

ce satisfacție ai putut avea, mamă,

când îmi făceai vânt cu evantaiul?

taci, dai din umeri. faci pe niznaiul.

ce meseriașă trebuie să te fi crezut

când îmi cântai polifonic: nani, nani

da’ nu așa liru – liru lăutărește, după ureche,

a, nu, nu, frumos, cu partitură, pe trei voci,

în game complicate cu

diezi, bemoli și becari…

de ce mi-ai zis, mamă, ieri că

nopțile tale nedormite, economiile tale cheltuite,

pletele tale nevopsite, zilele tale chinuite,

rochiile tale învechite, etțetera, etțetera, etțetera

s-au dus toate dracului

că sacrificiile tale uriașe au fost în van:

că lumea vorbește despre mine că-s nașparliu

și puțintel cam bețivan…

” – da, mamă, sunt beat de biceps, triceps și quadriceps

sunt beat de tufa care nu-și găsește trufa

sunt un bețiv notoriu

în Macóndo sau Yoknapatawpha…

m-a alcoolizat pe bune

profesorul meu de filosofie, genialul ăla de Alexe

care mi-a băgat în cap toate rahaturile astea

despre libertate și dreptate,

despre lucrurile cele mai complexe.

tu, mamă, auzi cu ochii,

și culmea, zici,

că vezi cu urechile.

să știi că abia acum înțeleg

de ce n-ai simțit când

îți făceam disperat din sprâncene un semn:

mă urmăreau, în draci, peste tot,

manuale școlare

să mă pocnească în mijloc de cap

cu minunata lor limbă de lemn.

iar eu îți făceam disperat din sprâncene un semn.

pentru mine totul e clar!

atât de hypernormal –

suprareal e doar acest bătrânel

cu fulgarinul de stambă uzată

care citește din mers un titel,

doi ciorani, un giambattista capote

iar lumea văzându-l pe stradă

se-nchină și strigă:

” – ne-ai trimis, o Doamne, un semn,

iată-l, e-aici! e chiar eeeellllll!

don quijotttteeeee!”

în timpul acesta, el mândru

își croiește un drum larg prin mulțime

și ochiul lui ager scrutează miop

spre vârfuri de munte

acol’ unde vulturii tineri

cu clonțul ciupesc înciudați de popou

șoimițe cărunte.

vai mie! pieptu-i zvâcnește în dreapta, în sus, în jos și în stânga

vai ție! mândria din vână, nebună de patimă geme; își zice în minte:

”pe vremea mea, nu-mi amintesc sa fi fost atâția zbanghii,

cu ochii, numai de-ar vrea mușchii mei, i-aș tăia în felii,

de n-aș avea brațul ăsta păros încleștat cu putere

de un căruț cu șenile de tablă

încărcat la refuz cu opt butelii”.

ah!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

de ce n-ai vrut să mă naști în america, în canada sau în grecia?

de ce taci? dai din umeri? ce-ți pasă?

tu nu ai vecini pe antipaticii ăia de

Thales, Heraclit, Zenon, Laertios Diogene

tu nu trebuie să cari butelii

tu nu trebuie să pescuiești zi de zi

din râu euglene!

 

ce-ți pasă, ție? ce-ți pasă, Anadyomene!

 

Ei, și spunând acestea, pescărușul s-a întristat foarte și a început să zboare fără odihnă, iar aripile lui semănau din ce în ce mai mult cerului AAAlbAAAstrUUU, astfel încât nimeni nu mai putea deosebi care-i cerul și care-i pescărușul. (ia spuneți, cum ar fi putut deosebi madama asta cu ochi verzi două nuanțe atât de apropiate de aaaLBaaaSTRuuu?) De atunci, nimeni nu l-a mai văzut, și asta pentru că nimeni nu mai avea chef, răbdare sau interes să privească cerul senin, doar, doar s-o zări vreun pescăruș, vorbesc prostii! Ce pescăruș? O bucată înaripată de cer. Toți au renunțat în frunte cu Nicu, Gică, Artarxerxes, moș Aristipide, băieți de băieți, copiii cei faini – modelatori sau sculptori în polizaharide.

” – Nu există nimic.” Gândea bătrânul pescar.

Zburând – zburând pescărușul se făcea rând pe rând

cămilă, leu, copil.

” – Dacă ar exista, nu ar putea fi cunoscut.”

Pescărușul zburând – zburând se făcea rând pe rând

leu, cămilă, copil.

” – Și chiar dacă ar încăpea cunoaștere, ea nu ar putea fi transmisă și altora.”

Iar pescărușul zburând – zburând se prefăcea rând pe rând în

copil, leu și cămilă.

 

Odată cu gândurile bătrânului pescar, degetul sau mic începu să fremete și devenind săgeată ținti locul unde se afla înaripatul fiu al pescarului. Atunci, pescarul cel bătrân prinse a zice unicului său fiu: ”Copilul meu, cobori din ‘naltul cerului, află-ți odihna pe umărul bătrânului tău tată.”

Dar pescărușul cu aripi ca cerul senin, fâlfâind zbură mai departe.

Atunci pescarul se ridică bătrânește și, dând să plece, întoarse capul și prinse a zice unicului său fiu: ” Vai, neprețuitul meu, cobori din ‘naltul cerului și vezi-ți pentru ultima oară mama, o hoașcă bătrână care, iacă, se prăpădește de dorul tău.”

Dar pescărușul cu aripi și trup ca cerul senin, fâlfâind zbură mai departe.

Văzând toate aceste, bătrânul pescar se tolăni în colibă și adormi strângându-și tâmplele în palmele lui bătucite de funia năvodului. Vărsa din ochii închiși lacrimi sărate, iar în vis prinse a spune: ”Iubitul meu fiu rătăcitor, lasă zbuciumul, lasă-l, zvârle-l cât colo cobori și îți voi da focul ce arde sub apele imenselor oceane și ale mărilor sărate!”

Auzind pescărușul lucrurile acestea, strânse aripile lui albastre pe lângă trupul său foarte albastru și coborî în fața bătrânului deșteptându-l. ”Tată, eu te-am crezut, dar văd bine în ochii tăi lăcrimând că m-ai mințit. Acum rămâi cu bine, eu n-o sa-mi găsesc liniștea până nu voi găsi ce mi-ai promis; și chiar dacă nu există, să știi că tot voi cauta, și poate, voi muri căutând.

Așa spuse.

Își sărută părintele, se înălță în vârful cerului și prefăcându-se în leu, cămilă și apoi copil, își dete drumul în mare. Pe dată îl întâmpinară blestemații de pești blestemați de Isis, auzise ea de la doi țânci ce se jucau pe marginea oceanului că peștii i-ar fi mâncat bărbăția soțului ei, bunul Osiris. Blestem de bătrânețe neagră în veșnică viață căzu asupr-acelor pești.

Se prefăcu pescărușul în leu și reuși să treacă.

După asta îl plesniră peste față ape-nvolburate.

Se prefăcu, dară, pescărușul în cămilă și reuși sa treacă.

În cele din urmă un zid uriaș de gheață. Atât de gros, de parcă toate apele-nghețaseră acolo, în adâncul adâncurilor. Iar sângele lui era roșu și cald ca o stacană de vin fiert cu scorțișoară. Își aminti atunci că parcă-i spusese lui ariciul ‘nainte de plecare:

 

după un strat de                                               într-un sipet

gheață                                                                  aurit

 

în străfundul                                                      trei fete oarbe,

apelor toate                                                       goale și neasemuit de

frumoase

 

care                       nu                           știu                         decât                     să            iubească

 

á-có-ló                   se află                     focul                    ce                     arde                      sub ape

 

né-póa-té, fii așadar de samă cu băgare

‘nainte să purcezi lăuntru dă-ți clopul jos din cap, închină-te,

te spală, te piaptănă, te ștărge pă picioare.

Pescărușul se apropie de fete și îngenunchind rosti cu glas necunoscut lui până atunci: ”Numele meu este… minunat. Aici am venit…cu treburi.” Fata cea mare stătea pe un divan întinsă pe o rână. Lăsa nestingherite două raze să se joace pe coapsa ei rotundă. Fata cea mijlocie se apropie ușor întizând amândoua mâinile de care atârnau cinci plase pline cu conserve. Fata cea mică râzând bucuroasă îi arătă o flacără mică ce ardea voioasă sub apă.

 

Flacăra era minunată.

Flacăra era…așa cum îi spusese albina

despre care se zvonește că ar fi cea mai

înțeleaptă ființă din câte există

zice-se c-ar fi pozat lui Rodin și lui Erwin Alș

hm! poate-s numai vorbe. Poate-i doar un falș.

 

Învăluit într-o stare cât se poate de bizară de exaltare, pescărușul începu să se dezbrace, încet, încet de tot, pipăindu-și încheieturile cu vârfurile degetelor. Ei, dar fapt din cale afară de curios, când pescărușul nu și-a pus penele pe umeraș, aranjate frumos, așa cum făcea în fiecare seară, ci a început să le pre-sare în foc. Pesemne nu mai dorea să-și amintească de cel pe care a vrut atât de mult să-l îngroape.

Și gol a rămas pescărușul în fața fetei oarbe pe care a tras-o spre el și strângând-o la piept i-a zis:

”Am lăsat în spate o lume murdară și áfurisită,

ca s-ajung la tine

am zburat peste lanțuri muntoase de tromboflebită

peste talazuri spumante de baclava și jeleu

doar peste tine, draga mea eu

sper să mă suporți până la capăt,

să nu mă întrebi dacă mai cred, dacă mai vreau,

dacă mai pot, dacă mai simt,

că de ce Goya, că de ce nu Klimt.

Cred că aici nu este poluare și praf de mașină

că nu se contruiesc șosele moderne

din acetyl și collynă.

Că nu se fac reacții bizare cu ortotoluidină,

că n-o să mai înghit tone întregi de Heideggerină.”

 

Stimate cetitor, îți dai poate seama că pescărușul nostru a trăit vreme îndelungată așa, strângând în brațe o fată goală și neasemuit de frumoasă, dând zilnic concerte de cimpoi

trompetă, trombon și chiar tubă

pân’ într-o zi când îi apăru pe burtică o mică

dar groaznică bubă.

după ore întregi de prospecție paramedicală

aflắ că trebuie operat urgent de

hernie ombilicală,

dar medicii de acolo nu puteau s-o facă

pesemne nu aveau atâta știință, mai mult

nu-și puteau explica ce s-a întâmplat,

cum a fost cu putință.

Atunci pescărușul simți c-a feștelit-o rău

avu sentimentul c-a dat-o-n bară

că-l ia de la bilă o teribil-amețeală,

că inima i se preface în sloi roșu de gheață

îi vâjâia capul, îi tremura mâna și îi era greață.

O singură privire către licărul ce se-ndepărta și pe dată orbi, iar frumusețea, frumusețea fetelor era trecută, se veșteji ca și adevărul…

I pak scriptores dacă mai poți spune ceva, hai zii!

 

–

Nu mai era nimic, nu mai simțea mare lucru

Afară doar noaptea care-l strivea sub greutatea ei de balenă,

iar aripile lui auguste, rod al întâmplării, zăceau

risipite pe lângă trupul pestriț care pluti

tras de o undă până la mal.

De acol’ zbură împleticit, un zbor chinuit

până la coliba tatălui său pescarul –

bătrânul Oră-știe.

I se furișă pe umăr

și în adierea brizei ce-i învălui în miresme

îndepărtate, ei uită să-și aducă aminte

că trebuie să mai moară.

 

Acest pescăruș pestriț

de nu e Cătălin Tibori

înseamnă că poți fi chiar tu.

Ai putea chiar tu să fii copil

de sufletul unui pescar bătrân

și-al soaței sale sterpe.

Ai putea la fel de bine crede

că te-ai născut din

dragostea florilor

așa cum, fără îndoială, s-a născut

acest pescăruș pestriț

care este Cătălin Tibori

 

 

autor  Catalin Tibori 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Elegia de la Cluj

%d blogeri au apreciat asta: