Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Stăpânii Universului (fragment din romanul ” Tăria Învinşilor ” )

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

DESTINUL FIECĂRUIA STĂ ÎN PUTEREA UNOR FORŢE incontrolabile. Spun asta cu convingerea că tot ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă cu o precizie matematică şi omul nu poate face nimic. Nu-i rămâne decât să accepte. Evenimentele ce stau să vină îşi aruncă umbra înaintea lor. Îl am acum în minte pe Gustav von Keitel. Existenţa lui, mai mult decât a oricăruia, pare să se fi constituit în marginea fantasticului. Fiul unui mare bogătaş din Köln, adolescent încă, într-o bună zi, în loc să meargă la şcoală, ca de obicei, se duse la gară, se urcă într-un  tren, dornic să călătorească şi să cunoască lumea. Simţea o chemare, o pasiune arzătoare să se confrunte cu primejdia, să învingă frica, să-şi domine sentimentele de panică şi singurătate. Să trăiască asemenea unui homeless, să se alăture unei colonii de hippy. Plecă din Köln într-o direcţie necunoscută. Află mai apoi că trenul ajungea la Amsterdam. Dornic să aibă experienţe fundamentale, îşi pregăti o falsă identitate. Fenomenul hippy căpăta amploare, tinerii de pretutindeni se revoltau împotriva rigidităţii familiei, a bătrânilor stăpâniţi de patima banilor.

Câteva săptămâni rămase la Amsterdam alipit unui grup de hipioţi. Mai apoi ajunse la Dover. Trăi în port, printre mateloţi, aşteptând să fie angajat ca chelner pe o navă de croazieră. Planul îi reuşi. Căpătă o slujbă pe un vapor a cărui ţintă finală era New-York-ul. Magnificenţa megapolei îl fascină. Se îndrăgosti de New York ca de o persoană. Îşi găsi un loc de muncă într-un restaurant la bucătărie, ajutor la curăţenie. Proprietarii erau mafioţi şi crimele curgeau în valuri. Viaţa oraşului avea ceva fabulos, îl fascina clipă de clipă. După câteva luni o întâlni pe Kimberly Stone. La o manifestare a ecologiştilor, ea purta o pancardă destul de mare pentru statura ei. Gustav se oferi s-o ajute, să ducă el pancarda. Kimberly acceptă şi au rămas împreună. Fiica unică a lui Richard Stone, faimosul bancher, Kimberly îşi dorea să participe la viaţă, să fie activă, nu contemplativă. Locuia cu părinţii într-un zgârâie nori în partea de răsărit a Manhattan-ului. Richard Stone deţinea controlul mai multor bănci, iar Beatrice Stone, mama lui Kimberly, era proprietara unui lanţ de hoteluri. Când fiica sa, Kimberly, veni acasă cu Gustav prezentându-i-l ca logodnic, îşi înfrână cu greu supărarea. Îi interzise să de-a curs unei asemenea insanităţi. Drept care Kimberly fugi de acasă, împreună cu Gustav. Dorea, asemenea lui, să   cunoască lumea. Se plictisise de şcoală, de învăţătură, de lumea închisă, unde era silită să trăiască. Voia să participe la evenimente, să creeze ceva important, să salveze umanitatea şi civilizaţia de la moarte. Avea gânduri mari, numai că omenirea nu prea avea nevoie de salvare. Îşi vedea neclintită de drumul ei spre neant. Şi Gustav şi Kimberly erau supradotaţi ca inteligenţă şi, probabil, aceasta era cauza dezadaptării lor, a singurătăţii, a sentimentului că nu puteau avea o comunicare reală cu semenii lor. Se simţeau bine împreună, se înţelegeau fără prea multe cuvinte, îşi ghiceau gândurile. După un şir de peregrinări, se alipiră unui grup de exploratori porniţi în căutarea comorilor incaşe. Fenomenul hippy lua amploare. Trăgea după sine şi toate celelalte revoluţii care prefaţau timpurile biblice, războiul tuturor împotriva tuturor. Şi asta nu lăsa pe nimeni indiferent. În strădania de lichidare a vechii civilizaţii, erau antrenaţi adolescenţi, tineri, maturi, femei, bărbaţi şi copii. Lumea nu devenea un loc mai bun pentru nimeni. Pe acest fundal social, Gustav  Keitel, la o vârstă vulnerabilă prin ea însăşi, îndrăgostit nebuneşte de Kimberly, porni în peregrinare prin lume cu iubita lui, cuprins de o pasiune fatală şi de o nedumerire la fel de fatală. Curând Heinrich Keitel, tatăl lui Gustav, stăpânul unui imperiu informatic, angajă un detectiv să-i caute fiul, să-l găsească şi să-l aducă înapoi acasă.

Detectivul îl găsi, abia după o lună, într-o tabără de tineri hippy din Amsterdam. Între timp, Gustav se logodise cu Kimberly, trăiau ca un cuplu şi speriaţi că vor fi despărţiţi, se legară unul de altul cu lanţuri. Ameninţau că se vor sinucide în eventualitatea că se va folosi forţa împotriva lor. Keitel trebui să-l anunţe şi pe Stone că-i găsise fiica. Părinţii începură tratativele pentru despărţirea excentricilor  lor copii, adolescenţi încă, atinşi de săgeata lui Cupidon. Gustav şi Kimberly nici nu voiau să audă de despărţire. Ambele familii acceptară inevitabilul admiţând căsătoria lor, care avu loc în vara anului curent. El împlinise 18 ani, iar ea, 17. Ceremonia se desfăşură la New York, la hotelul Pierre. Gustav  rămase la New York, spre mâhnirea părinţilor săi. În acelaşi an, convins că nimeni şi nimic nu-l va mai despărţi de Kimberly, scăpat probabil şi de ravagiile adolescenţei, ascultă de glasul raţiunii şi, până la urmă, dovedi inteligenţă practică. Hotărî să continue studiile întrerupte în Germania. Se înscrise la Universitate. Frecventă cursuri de matematică superioară, fizică, automatizări şi calculatoare, astrofizică, biofizică  atras de ideea aprofundării cercetărilor din domeniul roboţilor, mai mult de dragul tatălui său, dornic să-i facă şi o bucurie pe lângă atâtea necazuri. Avea 19 ani şi visa la o existenţă fabuloasă. Vroia să cunoască tainele cerului şi ale pământului, legea universală, puterea vidului şi magnificenţa dublului infinit. Se dedică studiului cu rară pasiune. Aprofundă misterele cosmosului, pasionat de astronomie şi cosmogonie. În paralel, studia inteligenţa artificială, căile de modulare a funcţiilor creierului omenesc. Scrise şi publică mai multe articole în revistele de specialitate, pe tema explorării şi folosirii inteligenţei artificiale. În viitor, munca urma să fie îmbunătăţită prin crearea maşinilor inteligente. Elaboră programe pentru roboţi industriali. Îşi dedică mare parte din timp robotisticii. De la bun început trebuia avut în vedere faptul că maşinile inteligente puteau devora inteligenţa umană făcându-l pe om complet dependent de lucrul roboţilor. Observaţiile lui stârniră un val de critici, dar el nu se opri din publicarea altor descoperiri cruciale legate de posibilităţile modelării unor roboţi apţi să înlocuiască munca monotonă a omului. Cu abnegaţie totală continuă să caute o breşă în infinitul cerului, pe unde să pătrundă şi să smulgă dovezi despre existenţa extratereştrilor, o supralume nelimitată de materie, înzestrată cu mari puteri, izvorâte tocmai din libertatea pe care i-o dădea imaterialitatea. Printre altele, publică un amplu studiu asupra universului susţinând că lumile invizibile erau dispuse concentric, pe orizontală, asemeni structurii atomului. Concentrându-se, pentru masterat şi doctorat, pe decodificarea tainelor inteligenţei naturale, începu, în paralel, o nouă explorare a domeniului numit impropriu suprasensibil. Reveni singur în Germania începând să caute urmele societăţilor esoterice preocupat de fenomenele stranii ale universului vizibil. În paralel cu profesia sa de pasionat şi înalt specialist în computere, era hotărât să cerceteze şi domeniile universului invizibil. Mai era încă în Germania, când scrise şi publică, sub pseudonimul Manfred, mai multe studii despre efectele revoluţiei ştiinţei şi tehnicii şi cum vor trebui gestionate noile revoluţii tehnice şi epoca cea nouă post industrială. Se instalau practic civilizaţii paralele. Susţinu, cu oarecare timiditate totuşi, că tot ce se întâmpla în prezentul fizic nu era chiar o noutate; cu siguranţă erau preluate dintr-o civilizaţie anterioară. Opiniile de ordin religios erau cam confuze, rodul grăbit al unei inimi dornice de iubire şi slujire. Găsea mii de raţiuni bune slujitorilor bisericii, care voiau să ţină secrete descoperirile din ştiinţă, deoarece acceleratoarele de particule şi pătrunderea în spaţiul cosmic, puteau de fapt accelara evoluţiile şi zdrobi fiinţa umană a cărei putere spirituală de a gestiona noile forţe din ştiinţa cuantei şi-a geneticii, erau mult rămase în urmă. Pentru întâia dată, era limpede că un număr mic de savanţi, şi un număr şi mai mic de oameni geniali creaseră o civilizaţie la care omul, natural şi carnal, nu avea de fapt acces. Nu se exprima prea clar, dar un lucru părea sigur, nu greşea iubind lumea, dorind să îşi pună ştiinţa în slujba îndumnezeirii ei. Din raţiuni numai de el ştiute, se lăsă atras de ştiinţele oculte şi deveni membru a cinci societăţi secrete. Fiecare în parte oculta informaţii despre lumea suprasensibilă şi căile către Puteri. Manipularea puterilor oculte ale universului era o ştiinţă şi se bizuia pe un antrenament draconic. Antrenamentul, sau iniţierea mergea pe două căi, una de tip european, alta de tip asiatic. Îndiferent însă de abordare, calea spre puteri era una contra naturii şi contra lui Dumnezeu. Gustav  vroia să ştie ce ascundeau societăţile secrete. Nu-l interesa iniţierea în sine. Îl preocupa natura cunoaşterii de tip suprasensibil. Se putea acceda, prin antrenament mintal, la o altă dimensiune de unde se puteau culege informaţii fundamentale despre univers şi existenţa umană. Se spunea că secretele acestui gen de cunoaştere fusese furat de oameni de la zei. Gustav descoperise, prin mijloace numai de el ştiute, că pământul fusese locuit la începuturi şi de oameni şi de zei.

În continuare protejat de anonimat, după vreo şase luni, publică alte noi studii de data asta pe tema feed-back-ului faptelor omeneşti, fie bune, fie rele, din pricină că universul era Inteligenţă Supremă înfăşurată ca o spirală cu bucle uriaşe. Când se aştepta cel mai puţin, se trezi asaltat de curiozitatea lui Hans Mitelbach.

Gustav citise patru din cărţile lui Mitelbach axate pe tema globalizării. Mitelbach era înalt, blond, cu ochi albaştri, tuns scurt ca un militar, având expresia cuiva mulţumit de sine. Ca vârstă o putea avea pe  oricare între treizeci şi şaizeci de ani. În orice caz era un tip reuşit, made in Germany, cu amprenta unui gen de tinereţe care-l făcu pe Gustav să se gândească la licorile alchimiştilor. Mai înainte de toate, Mitelbach, cu mare, cu infinită politeţe, se declară admiratorul ideilor religioase ce izvorau din articolele publicate de Gustav sub pseudonimul Manfred. Îl rugă stăruitor să nu nege că el era autorul, să nu se ascundă de el, de Mitelbach adică, deoarece el cunoştea bine problema. Enigmaticul Hans Mitelbach, astrofizician,  omul de ştiinţă cunoscut în lumea academică drept un extravagant curajos sau poate un înţelept, cel ce afirma public, prin anii 1970, că ştiinţa depăşise bariera materiei şi drumul spre abis era drept, liber şi scurt, dacă oamenii de ştiinţă nu se vor trezi la timp, să oprească neantizarea planetei. De îndată ce nu mai existau obstacole de ordin fizic, ştiinţa trebuia să-şi inventeze reguli şi constrângeri morale, pentru a evita holocaustul global. Părea să aibă o singură preocupare obsesivă, anume să-i convingă pe oameni că efectele faptelor se întorc asupra lor.

Se spuneau multe despre Mitelbach, dar se ştiau prea puţine. Principalul era că avea mare încredere în lucrul factorului psi prin care omenirea putea fi reeducată, manipulată cu succes spre regăsirea valorilor moralei creştine. Participase la o expediţie militară, în Antarctica, declarând la întoarcere că nimic nu era cum s-a crezut a fi şi nimic nu va mai fi la fel de aici încolo. Acum, după ce omul depăşise obstacolul materiei, pragul ultim al propriei protecţii, mai mult ca oricând îi revenea azi dificila misiune de a alege să-l iubească pe Dumnezeu, din propria dorinţă şi voinţă, pentru ceea ce Dunmezeu este, nu pentru ceea ce dăruieşte. Vorbi o vreme de necesitatea întoarcerii fiinţei umane la sentimente, la simţire; că oamenii de ştiinţă erau datori să găsească toate căile prin care oamenii puteau fi învătaţi să iubească, să redevină buni şi generoşi, căci numai sentimentele contau, rezistau şi conturau personalitatea fiinţei în devenire cosmică.

Fizician , matematician, alchimist, teolog, cu alte cuvinte, o personalitate complicată, profesor universitar, doctor în multe ştiinţe de graniţă, consultant al mai multor universităţi din Europa şi SUA, Mitelbach mai declarase, în repetate rânduri, că ştiinţa ajunsese în punctul în care putea demonstra practic cum faptele oamenilor acţionau în univers în dublu sens; efectele faptelor reveneau asupra făptuitorilor. Sub soare nimic nu era nou, cu excepţia a ceea ce nu se ştia încă.

Strâns cu uşa, Gustav se deconspiră şi acceptă să răspundă la toate curiozităţile lui Mitelbach, lăsă garda jos, se prezentă, vorbi de tatăl său, de soţia sa, Kimberly, stârnind mirarea lui Mitelbach şi totodată admiraţia pentru faptul că la doar douăzeci şi patru de ani, descoperise limbajul magic al ştiinţei. La cea de-a treia întâlnire, Mitelbach îi propuse să devină membru al ordinului Cavalerii Anonimi, sau Ordinul Celor Şapte.

Ordinul avea şapte nivele şi fiecare nivel era condus de un iniţiat. Al şaptelea nivel, sau treaptă,  grupa oameni de ştiinţă transformaţi spiritual de marea lor inteligenţă şi de asemeni şi de intensitatea ştiinţei lor. Ordinul urca în timp din vremuri preistorice. Ordinul interzicea folosirea descoperirilor din ştiinţă pentru distrugerea omenirii. Dar numai cei aflaţi la ultimile nivele cunoşteau adevărata misiune a ordinului. Cele mai strălucite inteligenţe, geniile planetei, savanţii dornici să-şi protejeze descoperirile ştiinţifice împotriva puterilor organizate, a curiozităţii şi avidităţii celorlalţi oameni, activau de la un pol la altul al pământului prin cercuri din ce în ce mai largi. Creierul ordinului era format din şapte persoane care constituiau ultima treaptă şi împiedicau practic distrugerea civilizaţiei terestre, luând foarte în serios primejdiile fatale care ameninţau dintotdeauna omenirea. Acel ultim cerc de pe treapta a şaptea, era condus de un extraterestru, responsabil cu monitorizarea pământului şi, bineînţeles, longeviv. Durata medie de viaţă a acelui extraterestru trebuie să fi fost practic de două, trei milenii, sau poate chiar sute de mii de ani..

Descrierea ordinului se afla în două cărţi scrise şi publicate de istoricul german, Johann von Lenz în anul 1344. Lenz era convins că cei şapte din ultimul cerc erau conduşi de o entitate extraterestră care sălăşluia în al şaptelea cer, într-o planetă locuită de serafimi şi heruvimi, care îndeplineau voinţa lui Dumnezeu concentrată în Legea Universală. Ba şi mai mult, entităţi specializate în toate domeniile  monitorizau viaţa din intregul univers, intervenind acolo unde apăreau dezechilibre apte să tulbure ordinea. Lenz scria că după căderea ingerilor, Dumnezeu crease omul. Că încredinţase inţelepţilor de pe planeta Saturn să elaboreze planul corpului omenesc şi că înţelepţii lucraseră la proiect cam patru milioane de ani. Omul era fiinţa cea mai importantă şi mai preţioasă în ordinea în care, prin îndumnezeire omul urma să ocupe în univers locul lăsat gol de îngerii căzuţi, pentru refacerea echilibrului iniţial.

Lenz vorbea de războiul îngerilor numindu-i pe aceştia extratereştri din galaxia a şaptea. Mai scria că pământul fusese colonizat de câteva rase venite pe pământ din planete care încetaseră să mai fie bune de locuit, fie din cauza schimbărilor climaterice, fie din pricina războaielor nucleare. Descria aceste rase cu umor şi poate şi cu oarecare disperare prevăzând sfârşitul timpuriu al rasei albe.Şi poate şi din pricină că nu ştia nimic sigur despre etajele superioare ale Ordinului. Cavalerii Anonimi îşi ocultau total existenţa. Nu prea aveai de unde să-i apuci. Membrii Ordinului nu se cunoşteau între ei. Cei din cercurile inferioare habar nu aveau de existenţa cercurilor superioare. Cei de la bază contribuiau băneşte la întreţinerea misiunilor Ordinului.

Câteva exemplare din cartea lui Lenz se aflau în biblioteca Vaticanului, dar erau inaccesibile. Câte un exemplar din fiecare volum a fost găsit şi în biblioteca alchimistului american de origine română, Linius Anonimus, pe numele său lumesc, Harry Beal, un pseudonim desigur, schimbat probabil de mai multe ori, dar al cărui nume real trebuie să fi fost ştiut doar de el însuşi. Harry Beal murise la vârsta de 95 de ani, după ce făcuse nişte descoperiri care-i îngheţaseră inima. A mai apucat să scrie că regreta că pleca în altă planetă, înainte de a fi descifrat cel de al şaptelea secret sacru al vieţii, cel al fericirii dumnezeieşti. Omul a fost, orice s-ar spune, o figură, şi-a fost sigur de origine română, dar nimeni, sau aproape nimeni n-a ştiut de el, de îndată ce mereu şi-a ocultat existenţa.

Istoricul german, Johann von Lenz, descoperise că Ordinul Cavalerilor Anonimi fusese întemeiat în anul 104, înainte de Hristos. Primii conducători şi organizatori ai ordinului fuseseră înţeleptii din jurul marelui învăţat, Ploth, un fel de arhanghel, care venise de pe o planetă cu o civilizaţie extrem de avansată. La începuturi Ordinul a avut un singur cerc compus din şapte persoane care stăpâneau secretele universului. Dintre cei şapte unul era ales ca şef şi numai acesta comunica cu un trimis al lui Dumnezeu, care conducea şi direcţiona evoluţia şi civilizaţia pământenilor.

Toţi cei care erau admişi în ordin, indiferent în care cerc, depuneau un jurământ solemn de păstrare a secretului, de a nu divulga nimic din ce auzea sau vedea. Cei din primul cerc erau practic necunoscuţi celor din cercul al doilea. Numai şeful grupului din primul cerc dădea seama de activitatea sa in faţa şefului din cercul numărul doi. Şi tot aşa pâna la şeful cercului numărul şapte.

Primii iniţiaţi în număr de şapte, au decis, printr-un jurământ solem, să nu permită ca descoperirile din ştiinţă să fie folosite pentru războaie şi distrugerea omenirii, hotărâţi să apere omenirea de la autodistrugere, anunţaţi fiind că acesta era însuşi planul lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuiau să deţină putere, înţelepciune şi mijloacele necesare îndeplinirii misiunii. Cu alte cuvinte, se instituiau într-un fel de supraputere necunoscută acţionând asupra lumii fără ca lumea să ştie. Din ordin făceau parte numai oameni transformaţi de ştiinţa lor, persoane de talia şi competenţa lui Pitagora, care îşi ascundeau descoperirile ştiinţifice de lăcomia şi patimile şefilor de state, de regii dornici de a folosi descoperirile ştiinţei pentru războaie nimicitoare. Oamenii de geniu din matematică, fizică, astronomie, biologie, alchimie, traversau secolele la umbra marilor tirani, ascunzându-şi descoperirile ce puteau fi folosite împotriva fiinţelor umane a căror evoluţie spirituală rămânea mereu în urmă.

În mai multe rânduri Gustav Keitel scrisese că fericirea nu era productivă. Pentru evoluţie omul trebuia motivat. Un om fericit, extaziat nu mai avea pentru ce lupta, nu mai avea la ce râvni. Nefericirea, în schimb, îl împingea pe om la acţiune. Învăţa în etape că la zi ajungea şi cea mai lungă noapte. La o a treia întâlnire, Mitelbach îi aminti lui Gustav cele scrise de el. Gustav încercă să se explice, dar interlocutorul său nu avea nevoie de explicaţii. Îi vorbi despre Ordin, despre legile  interioare de funcţionare. Rezistase tuturor mutaţiilor şi transmutaţiilor naturale. Începând cu secolul al doilea, Î de H, se concentrase pe cercetarea şi descoperirea căilor prin care se puteau oculta acele descoperiri din stiinţă care puteau pune în primejdie existenţa planetei. Urca în timp din vremuri preistorice. Membrii ordinului, ajunşi pe treapta a şaptea, erau cei mai puternici oameni ai timpului, controlau şi conduceau de fapt lumea. La dorinţa lui Mitelbach, Gustav, animat de aceleaşi idealuri,  acceptă termenii iniţierii, nu pusese prea multe întrebări, deveni Cavaler Anonim, legându-se cu jurământul de credinţă, faţă de Ordin. Promise să aibă urmaşi de sex masculin, promise să slujească pe Dumnezeu cu mare credinţă. În timp, Gustav şi Mitelbach deveniră prieteni şi se întâlneau foarte des. Astfel, Mitelbach fusese martor la necazurile lui Kimberly provocate de maternitate şi-o admirase că dusese lucrul până la ultimile consecinţe. Pe 17 martie, născu un băiat căruia îi dădu numele Carl-Auguste-Philipe. Şi ea şi Gustav erau emoţionaţi, fără îndoială. Se uitau la noul născut, ca la o minune venită direct din soare. Simţeau o adoraţie mistică şi enormă şi, într-un fel destul de ciudat, sentimentul, bogat în semnificaţii, îl cuprinse şi pe Mitelbach. El ceru să fie naşul pruncului, ceea ce familia acceptă cu recunoştinţă. Mitelbach îl boteză în ritualul creştin catolic. După ceremonie ţinu să spună câteva cuvinte, printre care şi: “Copiii noştri nu sunt ai noştri, ei ne sunt împrumutaţi pentru o vreme ca să avem grijă de trupul lor.” Nimeni, afară de Gustav nu înţelese sensul spusei sale. Cei mai mulţi şi-au închipuit că el făcea aluzie la ceea ce se spunea curent, anume că nou născuţii veneau pe pământ însoţiţi de îngerul lor păzitor şi o vreme încă îndelungată comunicau numai cu acela.

Nu ştiu, n-am cercetat în ce măsură toţi copiii nou născuţi comunică doar cu îngerul lor păzitor. Ştiu doar că realmente Carl-Auguste-Philipe von Keitel a venit în lumea de jos însoţit nu doar de îngerul său păzitor, ci de o întreagă legiune de îngeri şi arhangheli. În pruncul născut din Gustav şi din Kimberly se întrupase un mare înţelept coborât de pe o planetă îndepărtată unde locuiau numai serafimi şi heruvimi. Fusese nevoit să se întrupeze. I se ceruse să vină pe pământ. Stăpânii universului i-au trimis un mesager şi acela l-a sfătuit să accepte. El avusese libertatea să refuze, dar asta ar fi provocat dezordine cosmică.

ELENA GHIRVU CALINautor   ELENA GHIRVU CALIN

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Stăpânii Universului (fragment din romanul ” Tăria Învinşilor ” )

%d blogeri au apreciat asta: