Ce bine, Doamne…

Ce bine, Doamne, ca acum,

inainte de adincul iernii,

mi-e casa locuita.

Chiar incepusem sa ma tem

de aripa taind adinc in carne,

de simburii amari,

de-nvolburatele, tropotitoarele

vorbe prea mari.

Nu de singuratate-mi era teama,

ci de-a fi uitat ce-i absenta,

de-a fi plecat prea departe,

de-a nu-mi fi dat seama.

E-adevarat, e-un oaspete ciudat,

nu i-am vazut bine fata,

nu stiu cind i-am deschis usa

sau cind a pasit pragul,

nu stiu de ce talpile-i singereaza

si de ce se rupe lumina,

tremurind in raza,

curgindu-i pe trup.

Ascult doar, vast, ecoul pasilor,

cazind sub bolti,

lovindu-se de portrete,

oprindu-se uneori, indelung,

pina tacerea vibreaza,

inalt.

Priveste ceva.Nu stiu ce, sau pe cine.

Inghet o clipa.De teama. De speranta.

Apoi ma ridica tacerea,ma-neaca

si ma poarta,

ca o apa curata.

 

autor Monica Broos